Abonează-te la canalul nostru de WhatsApp, pentru a primi materialul zilei din Panorama, direct pe telefon. Click aici
Bine v-am băgat capul pe ușa electronică. Sunt Andrei Luca Popescu (ALP), jurnalist și redactor-șef adjunct la Panorama. Acesta este newsletter-ul săptămânal „Panorama cu ALP”, la care vă invităm să vă abonați. O dată pe săptămână, vă povestesc despre ce mi s-a părut demn de atenția voastră sau doar mă enervează atât de mult, că îmi vine să afle și alții. Sugestiile și dorințele voastre le aștept aici.
Vorbim azi despre ridicolul situației în care s-a pus președintele Klaus Iohannis, care a rămas „singur împotriva tuturor”, în speranța că, în numele României, îi va fi lipită de frunte funcția de șef al NATO, deși are o anvergură politică și profesională de categorie mult prea ușoară. Apoi, ne oprim la ironia sorții în cazul fostului șef operativ al SRI, generalul Florian Coldea, care a ajuns să fie mușcat de picior chiar de buruienile carnivore care i-au crescut în „câmpul tactic”.
Un președinte în ofsaid, singur împotriva tuturor
Klaus Iohannis a ajuns la fel de izolat în cadrul NATO, pe cât este și acasă, după 10 ani de mandat care se încheie într-o totală lipsă de transparență și comunicare. Foto: George Călin/Inquam.
Pe măsură ce i se apropie finalul celor 10 ani de mandat, președintele Klaus Iohannis nu doar că devine din ce în ce mai absent din viața publică, dar seamănă tot mai mult cu un băiat înverșunat, care și-a tatuat pe braț deviza „singur împotriva tuturor”. Nu e o dovadă a tăriei de caracter, cum ar putea crede amatorii de tatuaje-clișeu, ci arată doar nivelul de egocentrism și frustrare la care a ajuns președintele nostru.
Abonează-te la newsletter, ca să nu uiți de noi!
Poziția sa de ofsaid, în care a rămas singur și detașat de pluton în cadrul NATO, nu pare să mai aibă nicio scuză, în ciuda discursului demagogic privind „interesul național” și reprezentarea României, evident prin lipirea unei funcții internaționale de nivel înalt pe fruntea sa, din simplul motiv că există și locuiește în palatul prezidențial.
E greu să-i mai găsești vreo scuză pentru asocierea sa, chiar și conjuncturală, cu „repetenții” blocului european și trans-atlantic – liderii Ungariei și Slovaciei, care și-au exprimat vădite poziții pro-ruse. Sau, cum e cazul lui Viktor Orban, se pun sistematic de-a curmezișul, în fața unor decizii europene cruciale pe probleme de apărare. Previzibil, și ei l-au lăsat să atârne.
A fost greu să scuzi asta de la bun început, chiar și în numele ideii că șefia NATO se cuvine unui lider est-european, pe motiv că oalele sparte de Rusia în Ucraina ajung mai repede în capul nostru, al esticilor. A fost greu și să justifici un presupus joc inteligent, tranzacțional și cinic al președintelui nostru. Poate o fi prins la românașii care „se descurcă” și care și-or fi zis că uite, nu e prost, e „pe combinație”.
Acum, Iohannis s-a trezit efectiv singur în bătaia vântului, fără nicio urmă de susținere la șefia NATO și cu slabe perspective de a obține vreo funcție europeană care chiar să conteze. Ne-a informat sec, într-un comunicat de presă, că i-a anunțat pe aliați că își retrage candidatura și că le-a cerut „curtenilor” din CSAT să facă demersurile de a-l susține și noi pe olandezul Rutte. Dacă tot am rămas de fraieri, singuri în drum.
Până și acest anunț a fost făcut în total dispreț pentru cetățeni: Iohannis spune că îi informase pe cei de la NATO de o săptămână, dar abia acum a catadicsit să anunțe și publicul, deși fusese întrebat cu o zi înainte exact acest lucru.
Ne putem întreba fără urmă de regret: a meritat toată această mascaradă?
A meritat să mimezi o concurență cinstită pentru funcția de top la NATO, în ciuda faptului că niște personaje mult mai bine profilate pentru așa ceva erau deja în cărți, cu susținerea exprimată public a celor mai importanți aliați ai României, în frunte cu SUA? Sau ai dat doar încă o dovadă de amatorism într-ale politicii externe și de un înfiorător „misecuvinism”?
Discrepanța dintre poziția geostrategică a României și importanța ei pe flancul estic al NATO, față de anvergura profesională și politică a liderilor ei probabil că se vede din avion, prin cancelariile prietene.
E greu să nu rămâi cu senzația că, în ciuda faptului că în materie de apărare, România a început recent să performeze peste media NATO, cumva încă punctează sub categoria ei, la nivel politic înalt.
Poate că asta și-o fi spus și Klaus Iohannis. Păi cum, nu merităm mai mult decât un adjunct al șefului NATO (care în sine e oricum o mare realizare)? Nu merităm mai mult decât un comisar european care oricum se dă din oficiu, pe criterii politice? Sigur că merităm. Dar nu oricum.
„UE este o uniune de state, nu de partide și atunci ceea ce trebuie negociat trebuie negociat în așa fel încât toate statele să se simtă implicate, responsabilizate și servite în funcție de interesul național. Nu e posibil ca vreun stat membru să fie ignorat, marginalizat sau neimplicat în aceste negocieri”, a spus Iohannis.
Este corect. Doar că percepția lui Iohannis pare să fie și în exterior aceeași ca acasă: statul sunt eu. Asta nu se traduce însă automat prin alocarea unei funcții de top, în UE sau în NATO, celui mai înalt reprezentant al României.
Mai ales dacă acel reprezentant nu are pregătirea, backgroundul sau măcar pedigree-ul politic pentru a ocupa eficient o astfel de funcție, și nu pentru a mima că se află în treabă din când în când, așa cum o poate face fără nicio urmă de jenă președintele român, acasă, la Cotroceni.
Ce dovadă mai ridicolă putea fi dată pentru această discrepanță între pretenții și personaj, decât recenta absență a lui Klaus Iohannis de la summitul de pace pentru Ucraina, care a avut loc în Elveția, pe 15-16 iunie?
În condițiile în care printre variantele rămase pentru „pensionarea” la nivel înalt a lui Iohannis se numără cea de comisar european pentru apărare (o funcție de decor, fără puteri practice reale) sau cea de reprezentant al UE pentru Ucraina (tot o mărgică simbolică, dar care presupune totuși pe cineva implicat măcar la nivel de imagine), președintele nostru a lipsit de la discuții de top, despre cel mai arzător subiect al regiunii – Ucraina.
Sigur că nu s-a ales nimic concret din acest summit, iar România nu a pierdut ceva important la masa aliaților. Poate doar încă puțină imagine și prestanță. Totuși, mulți lideri europeni și cu siguranță toți cei de pe Flancul Estic au fost acolo. România a fost reprezentată la nivel de ministru de Externe. Cam acesta a fost nivelul de implicare a lui Iohannis pe subiectul Ucraina/apărare, într-un călduros weekend de iunie, în care nu a avut programat nimic altceva oficial.
Până ca România să ajungă vreo Germania sau Franța, să primească funcții de top doar așa, din oficiu (de fapt, pentru că au în spate economii, armate sau diplomații de top și oameni pregătiți, cu track record în domeniile lor), visele de preamărire internațională ale lui Iohannis nu par să aibă șansa de a depăși nivelul vreunei etichete golite de conținut.
Așa e și corect. În 10 ani, Klaus Iohannis abia a învățat să-și tragă pe el costumul corect și să zâmbească frumos, de protocol. Profilul său internațional a rămas la nivel de yesmen care, spre norocul României, nu a călcat în străchini, dar nici nu a etalat vreo inițiativă sau măcar poziție demnă de reținut. Spre deosebire de România, în Vest asta nu este (mereu) de ajuns. Dincolo de formă, mai trebuie și ceva conținut.
Cristian Mureșan este un economist român, stabilit la Paris și specializat în inteligență economică. Alina Mărculescu Matiș l-a luat la întrebări, despre relația statului român cu banii noștri, relația noastră cu banii publici, privați și personali. Cum stau lucrurile în cele „patru Românii” și cum au ajuns unii români să creadă că se pot proteja de corupția statului, într-o „bulă privată” și apatică politic, izolându-se în „turnul lor din Pipera”.
Mihai Polițeanu a reușit o performanță total neașteptată, reușind să smulgă primăria Ploiești din malaxorul istoric PSD-PNL. Vlad Dumitrescu, ploieștean și el, s-a uitat mai îndeaproape la cum s-a întâmplat asta și a vorbit cu alți doi ploieșteni atenți la viața politică: sociologul Ovidiu Voicu și jurnalistul Dragoș Pătraru. Rețeta ar putea fi bună pentru orice independent dintr-o localitate mică: mergi pe teren, vorbește cu oamenii și oferă-le soluții la probleme, nu doar gargară anti-PSD sau anti-PNL.
Alegerile din 9 iunie ne-au confirmat ceea ce vedeam cu ochii liberi: avem prea puține femei în politică. „Vrem femei în Parlament”, vorba traperiței Erika Isac, dar ar fi bine și mai pe lângă casă: doar 7% din primăriile României au ajuns pe mâna femeilor. La Bruxelles, am progresat: de la cinci, am ajuns la șase europarlamentare. Cristina Dobreanu a vorbit cu Septimius Pârvu, expert la EFOR într-ale alegerilor, de ce suntem atât de înapoiați față de Europa, când e vorba de reprezentarea femeilor în funcții publice alese.
Javier Milei, un economist clasic, exponent al statului minimal, care consideră socialismul un „cancer”, a venit la putere în Argentina și a devenit un superstar al politicii economice neoliberale. Din start, a băgat 1.000 de modificări legislative, menite să „ajusteze” economia și să scoată țara din criză. A adus-o pe linia de plutire, dar cu prețul unor cutremure sociale care au născut proteste violente. Mihai Gongoroi a examinat economic cum arată „revoluția Milei”.
Confruntat cu un succes imens al extremei drepte la alegeri, președintele Macron a zis: ah, oui? Hai la anticipate, băieții mei! E un exercițiu democratic legitim, dacă atât de mulți francezi s-au arătat prin vot bine reprezentați de extremiști. Dar, totodată, e un pariu extrem de riscant. Cristina Dobreanu, francofona redacției, a discutat cu Angela Tacea, profesoară specializată în politica europeană, despre ce se întâmplă la Paris.
Infograficul Panorama
Frica de eșec este o parte importantă a experienței antreprenoriale. Felul în care sunt gestionate multiplele episoade de eșec controlat face diferența în anduranța business-urilor la nivel global. Ea se manifestă mai cu seamă între femei și bărbați, diferențele fiind mari. Un material interactiv complex, făcut de Edit Gyenge, arată diferitele fațete ale fricii de eșec în afaceri și cum se raportează bărbații și femeile la ea, inclusiv prin prisma educației și cutumelor dintr-o societate. Mai jos, vedeți țările unde se găsesc cele mai multe femei acționari în firme. România stă bine, în ciuda aparențelor.
Dacă tăceai, deștept rămâneai: Florian Coldea
Fostul general SRI Florian Coldea, în postura de inculpat la DNA. Foto: Saul Pop/Inquam.
Generalul SRI în mandatul căruia a fost nășit un întreg sistem de influență și „penetrare” a societății românești, de la presă și politică, la justiție și afaceri, a ajuns acum să se plângă că-l mușcă de picior buruienile carnivore care au crescut în „câmpul tactic”. Ba, dacă ne gândim la Sebastian Ghiță, fugar în Serbia pentru a scăpa de justiția din România, avem imaginea unei plante care la un moment dat a fost chiar atent cultivată de SRI.
Ajuns el însuși să dea socoteală în fața justiției, într-un dosar care deocamdată nu are alt merit decât că verifică dacă, într-adevăr, acești foști șefi operativi din SRI au în gheruțele lor influente niște judecători, Florian Coldea se plânge de linșaj mediatic din partea unor poame precum Maricel Păcuraru, Sebastian Ghiță, Dan Voiculescu, Cristi Burci, Dan Andronic sau Cozmin Gușă. Aceștia duc o „campanie mediatică agresivă” împotriva lui, împănată cu „teorii conspiraționiste”.
Și are dreptate. Dorința de răzbunare a unor astfel de oameni este plauzibilă, iar metodele lor mediatice sunt confirmate de trecut. Uneori, afacerile și interesele lor s-au găsit de partea opusă a legii, procurorii anticorupție cu care, în mandatul lui Florian Coldea, SRI lucra imoral și ilegal de aproape, le-au făcut dosare penale, iar câțiva au ajuns chiar să fie condamnați penal.
Ironia situației, însă, rămâne. Afacerile și combinațiile acestor oameni s-au desfășurat și în perioada în care domnul Coldea era șef operativ al SRI. Iar apropierea sa și a serviciului de personaje precum Sebastian Ghiță, de „dezvăluirile” în serie ale căruia poate că vă mai amintiți, cu vacanțe, cadouri și discuții în cadre intime, rămân și acum o pată nelămurită și extrem de periculoasă.
La vremea respectivă, Coldea a demisionat din fruntea SRI, dar a rămas ireparabila impresie că mulți dintre „monștrii” României corupte până-n măduvă au fost cultivați și folosiți, direct sau indirect, chiar de către cei care ar trebui să ne păzească de ei.
Acum, roata s-a întors. Sigur că asta nu justifică nimic. Însă te face să remarci încă o dată că trecutul și umbrele lui dubioase te prind mereu din urmă, mai ales la acest nivel. În rest, după cum spune și Florian Coldea, să lăsăm justiția să-și facă treaba, așa cum a făcut-o și în cazul celor care acum îl pun la zid pe fostul general SRI.
Cifra săptămânii
din avuția netă a populației e deținută de doar 10% dintre români
„Există încă multe prejudecăți inconștiente la adresa femeilor. Femeile asertive, cu un caracter puternic, întâmpină adesea opoziție, fiind catalogate drept conflictuale atunci când își exprimă pozițiile cu fermitate.
În realitate, cu foarte puține excepții, femeile nu dețin multă putere în cadrul partidelor lor. În plus, temele feministe sunt adesea polarizante în partide. Discuțiile despre reprezentarea femeilor și cotele de gen obligatorii, de exemplu, sunt adesea respinse pe motiv că ar trebui să primeze competența, ca și cum femeile ar fi în conflict cu competența.
Femeile din politică se confruntă și cu resurse financiare mai puține și cu o lipsă de încredere și dorință de a se promova, ceea ce le împiedică să capitalizeze politic la fel de mult precum contracandidații lor bărbați” – Andreea Leonte, candidată REPER, în PressOne.
Până aici am avut să vă spun. Mai trec eu și săptămâna viitoare, vineri dimineață, dacă vă găsesc pe-acasă.
Ca să fii mereu la curent cu ce publicăm, urmărește-ne și pe Facebook.
Unul dintre jurnaliștii seniori cu care a fost lansat proiectul Panorama.ro, Andrei Luca Popescu s-a apucat de presă crezând că prin scris poate schimba lucruri și oameni. În loc să se formeze la locul de muncă, a studiat jurnalismul la Universitatea București, pe care a absolvit-o ca șef de promoție. După aproape 20 de ani de realizat reportaje, investigații, analize, opinii, la publicații precum Cotidianul, România Liberă, Gândul, Europa Liberă sau Digi 24, nu mai e așa de convins, dar insistă.
Are un masterat în relații internaționale privind soluționarea conflictelor, dar a absolvit și cursurile unui masterat de scenariu de film. De-a lungul carierei, a primit pentru materialele sale distincția de „Tânărul jurnalist al anului” (Freedom House) și mai multe premii în cadrul Galelor Superscrieri.