Panorama cu ALP: Sughițul nuclear american care dă palpitații la București și turneul Iohanniși-lor prin Africa
Președintele Klaus Iohannis se plimbă în Parcul Național Nairobi, în timpul vizitei de stat din Kenya, alături de soția sa. Foto: Kenya Wildlife Service.
Abonează-te la canalul nostru de WhatsApp, pentru a primi materialul zilei din Panorama, direct pe telefon. Click aici
Bine v-am băgat capul pe ușa electronică. Acesta este newsletter-ul săptămânal „Panorama cu ALP”, la care vă invităm să vă abonați. Sunt Andrei Luca Popescu (ALP), jurnalist și editor la Panorama. O dată pe săptămână, vă povestesc despre un subiect care mi s-a părut demn de atenția voastră sau care doar mă enervează atât de mult, că îmi vine să afle și alții. O să încerc să o fac scurt (deși nouă, la Panorama, ne place lung), cu relativ umor și fără vorbe prea scorțoase. Sugestiile și dorințele voastre le aștept aici.
Astăzi, vă spun despre povestea reactoarelor nucleare modulare (SMR), în care românii cred că l-au prins pe Dumnezeu de picior, dar americanii tocmai au primit un duș rece acasă. Nu uit nici de plimbarea întâiului turist al țării prin Africa.
Sughițul nuclear american care dă palpitații la București
Macheta unei centrale nucleare SMR, imaginată de compania americană NuScale Power.
Au trecut patru ani de când România a bătut palma cu NuScale Power, compania americană care produce, deocamdată pe hârtie, reactoare nucleare modulare de mici dimensiuni (SMR), și îmi aduc aminte și acum festivismul găunos de la București, cu care a fost făcut anunțul că vom avea o nouă centrală nucleară care să contribuie la evitarea periculoasei capcane energetice rusești.
Abonează-te la newsletter, ca să nu uiți de noi!
Ce înclina atunci balanța de la punctul de speranță optimistă, sprijinită de puternicii aliați din SUA, către inevitabilul penibil balcanic-comunist, nu era atât faptul că guvernul român dădea ca sigur acest proiect, dar că îl profețea ca îndeplinit mai rapid decât o făceau chiar americanii, la ei acasă.
Ca întotdeauna când e vorba de proiecte făcute cu sprijinul partenerului strategic american, politicienii români nu reușeau să iasă din vechiul reflex de „căciuleală”: ne dau americanii. Tot ca aproape mereu, SUA nu ne dădeau nimic altceva pe tavă, decât o bună oportunitate strategică și posibilitatea de a o finanța pe credit.
Între timp, la București lucrurile s-au mai temperat. Centrala, care ar urma să fie amplasată în locul vechii termocentrale pe cărbuni de la Doicești, nu mai avea să fie gata în 2027-2028, cum propuneau triumfalist inițial românii, ci prin 2030. Mai ales că NuScale a fost nevoită să ceară din nou aprobarea autorităților nucleare din SUA, pentru că proiectul de centrală aprobat inițial s-a modificat.
Acum însă, până și acest termen devine extrem de incert, după ce compania americană a suferit o serioasă lovitură chiar la ea acasă. Contractul pentru prima centrală nucleară cu tehnologie SMR din lume, pe care NuScale îl dezvolta pentru o asociere de orașe americane, a fost anulat. Motivul? Costurile au ajuns atât de mari, încât pur și simplu nu mai renta pentru nimeni.
Fără subvențiile masive ale Departamentului pentru Energie al SUA și alte reduceri acordate de stat, costurile brute de construcție, operare și mentenanță a centralei erau proiectate la peste 9 miliarde de dolari, iar cele nete (cu toate subvențiile) la circa 5 miliarde. Nu doar atât, dar prețul mediu pe unitatea de energie (LCOE), standard după care se calculează eficiența financiară a oricărui proiect energetic din lume, crescuse la 89 de dolari pe MWh, de la 58 de dolari cât era inițial.
Asta a făcut ca doar 26 de localități americane, din asocierea de 50, să își mai dorească centrala nucleară SMR, ceea ce ar fi acoperit un consum estimat de doar circa 120 de MW din cei 462 ai proiectului. Centrala din Idahonu mai avea sens comercial.
La București însă, nicio emoție. E vorba doar de „o ezitare comercială”, a considerat Sebastian Burduja, ministrul Energiei. De la Guvern până la Nuclearelectrica, compania de stat care dezvoltă proiectul în România, mesajul a fost că mergem înainte fără niciun fel de problemă. A fost doar un „sughiț” – hiccup, cum îi zic americanii.
Doar că din start, imensa problemă de căpătâi a acestui proiect a fost tocmai ezitarea comercială. E vorba de un pariu, așa cum l-am numit noi în Panorama, un test pe care orice nouă tehnologie trebuie să îl treacă. E viabil financiar și comercial un astfel de proiect, avem banii să susținem așa ceva?
Nu vorbim aici de oportunitatea strategică în raport cu amenințarea Rusiei, nici de roadele pe care România ar urma să le culeagă, dacă ar deveni un hub tehnologic și de energie în Europa Centrală și de Est. Ele sunt indubitabile, dincolo de dezbaterile privind beneficiile și riscurile energiei nucleare pentru mediu, dezbateri care există în grade diferite pentru orice resursă de energie.
La București însă, nu doar că nimeni nu a răspuns la celebrul „show me the money”, dar nici măcar nu a pus problema costurilor și sensului comercial. Când am publicat în Panorama analiza care ridica această problemă și arăta că implementarea tehnologiei SMR și energia produsă în condițiile actuale de piață costă imens, mai mult decât alte surse de energie, cu excepția centralelor pe cărbuni și gaze, directorul Nuclearelectrica, domnul Cosmin Ghiță, și-a permis să mă certe, în cadru restrâns, că propag „fake news”. Era inacceptabil ca un jurnalist să strice petrecerea, întrebând un simplu „dar cât costă?”.
Oficialii noștri erau mai preocupați de pericolul propagandei rusești împotriva unui astfel de proiect, așa cum se întâmplase și cu ocazie prospectării Chevron după gaze de șist. Unii experți râdeau însă pe sub mustăți, siderați că punem evident căruța înaintea boilor și ne temem că ne pică drobul de sare în cap, când n-avem deocamdată ce pune pe masă, decât bune intenții.
Între timp, chiar șeful Nuclearelectrica scrie în raportul anual că da, costurile SMR (64 dolari/MWh, la dolarii din 2020) sunt mai mari decât ale alternativelor curate de energie (eolian, solar, hidro sau retehnologizarea vechilor centrale nucleare) și sunt cam la fel cu o centrală nucleară „clasică”.
Subvenționată masiv de guvernul SUA, compania NuScale nu se află acum într-o poziție prea bună. „Arde cash-ul” într-un ritm alarmant, cum zic finanțiștii, iar cash-ul vine mai mult de la stat, nu din piața liberă. Lipsa actuală de încredere a investitorilor în viabilitatea comercială a proiectelor SMR se traduce și în picajul pe bursă al acțiunilor companiei, care au scăzut în ultimul an cu circa 75%.
„În țara noastră, avem tendința de a supra-vinde și a subperforma (oversell and underperform), când vine vorba de energia nucleară”, spunea John Hopkins, CEO-ul NuScale Power, la București, acum exact doi ani. „Ce mă ține pe mine treaz noaptea e nu dacă această tehnologie va funcționa, ci dacă e viabilă comercial”.
În ciuda somnului dulce care domnește în declarațiile diplomatice de la București, insomniile provocate de acest proiect ar trebui să se întețească.
Notă: Într-o poziție transmisă Panorama după publicarea newsletter-ului „Panorama cu ALP”, Nuclearelectrica a arătat că energia produsă de reactoarele modulare mici ale NuScale are într-adevăr costurile cele mai mari, după reactoarele nucleare de mari dimensiuni, față de energia produsă din reactoare retehnologizate (costuri de peste două ori mai mici), dar și decât facilități eoliene sau solare. „Costurile estimate pentru energia nucleară conțin și estimarea costurilor cu dezafectarea, care nu sunt incluse în estimările costurilor altor surse de energie”, arată însă Nuclearelectrica.
Compania de stat sprijină în continuare dezvoltarea reactoarelor nucleare SMR de la Doicești, ca parte a strategiei de înlocuire a centralelor pe cărbuni: „Ne menținem încrederea în tehnologiile reactoarelor modulare mici și credem cu tărie în necesitatea implementării în acest deceniu a tehnologiilor SMR avansate, complementare reactoarelor la scară largă”.
Exporturile cerealelor ucrainene prin Europa a trezit scandaluri naționaliste cam peste tot: ajutăm Ucraina, dar nu vrem să ne împușcăm singuri în picior. Cristina Dobreanu și Alina Mărculescu Matiș au luat la treierat subiectul să vadă cine ce are de pierdut, dar mai ales de câștigat. Cât pierd fermierii români strict din cauza ucrainenilor nu e cert, dar ce ar putea câștiga România, dacă și-ar dezvolta măcar în ceasul al 12-lea infrastructura de transport, se vede din orice poziție.
Rămânem tot pe câmp, la pâinea cea de toate zilele. Dana Mischie l-a luat la întrebări pe Philippe Birker, un domn care visează agricultură prietenoasă cu natura și cu omul. Înainte să-l trimiteți la plimbare, ca pe unul care n-a crescut o roșie la viața lui, citiți-i ideile. Nu sunt chiar SF, deși au nevoie de sprijin cu bani de la stat. E despre cum oamenii ar putea să nu mai cultive contra legilor naturii, distrugând-o și ajungând să producă alimente tot mai sărace nutritiv.
Cum se face că deși toată lumea e de acord că dacă ai carte, ai parte, performanțele școlare ale copiilor din întreaga lume sunt atât de diferite? E vorba doar de banii investiți în educație? Dávid Soós e student la Cluj și a pus mâna pe carte. Sub bagheta magică a lui Edit Gyenge, a produs o ditamai povestea interactivă, plină de date elocvente, care caută explicații în tradiția sistemelor performante de educație din lume, dar și în statutul profesorilor din diverse țări.
Ați rupt și voi cardul pe genunchi, de Black Friday? Sau sunteți în secta care nu-și găsește niciodată nimic de cumpărat la reducere și vrea să știm toți despre asta? Eu am fost de-a lungul vremii de ambele părți ale situației. Însă niciodată nu am fost atât de hulpav, încât să-mi iau zeci de produse, doar pentru a returna jumătate din ele. Andrada Ghira povestește cum se vede și cât costă epidemia retururilor în comerțul online, unde există oameni care își comandă 10 perechi de cizme UGG sau vreun televizor ultra-scump, cât să vadă pe el vreun turneu final la fotbal, doar pentru că pot să le dea retur mai apoi.
Răzvan Filip are în PressOne o apetență deosebită pentru a demasca impostorii digitali ai zilelor noastre, care profită de naivitatea unor oameni vulnerabili, pe care îi usucă de bani. Acum, a lovit-o la constelație pe psihoterapeuta Anca Maftei, care face bani frumoși promițând oamenilor că „îi vindecă” de orice, prin iubire multă și metoda „constelațiilor familiale”. Dați-i încolo pe terapeuții și doctorii care se chinuie ani de zile să scoată un om la lumină, vă rezolvă această doamnă în doar câteva luni. Doar să aveți niște mii de euro de dat. Dacă nu aveți, au și ofertă de credit.
Infograficul Panorama
România se află pe locul doi în Uniunea Europeană, în ceea ce privește procentul copiilor care au vârsta potrivită, dar nu sunt înscriși la școală în ciclul primar, potrivit celor mai recente date UNESCO.
12% dintre copiii români care au vârsta la care cei mai mulți merg la școală nu figurau pe lista de înscrieri a școlilor. Doar Bulgaria stă mai rău ca noi, cu un procent și mai mare, de 15%. De altfel, România și Bulgaria sunt singurele state din UE care înregistrează rate de peste 10% la acest capitol, ne arată Edit Gyenge în infograficul de mai jos.
Dacă tăceai, deștept rămâneai: Klaus Iohannis
Sau mai bine zis, dacă nu plecai, deștept rămâneai. Era și păcat să rateze președintele Iohannis o tură prin Africa, alături de soție, că doar i se termină în curând mandatul și pe acolo nu ajunsese să se plimbe. Și doar ce a primit un supliment de 1,5 milioane de euro la bugetul de anul acesta, pentru că i se terminaseră banii de călătorii (au talpa grea piloții de pe avioanele acelea private de lux pe care le închiriază Președinția).
Iohannișii s-au dus într-un turneu de 10 zile, să întărească trainicele și strategicele legături ale poporului român cu oamenii din Senegal, Kenya, Tanzania și Capul Verde. La nivel prezidențial, doar Ion Iliescu mai ajunsese pe acolo, în urmă cu 30 de ani în Tanzania și acum 20 de ani în Senegal. Prin Capul Verde a aterizat și Traian Băsescu, acum 10 ani, dar doar ca să-și bage kerosen la avionul către America Latină. S-a văzut cu singura româncă ce trăia pe acolo și lucra la aeroport.
Prin unele din aceste țări, România nici nu are ambasade, atât de importante sunt pe lista noastră. În schimb, Kenya are safari de top printre animăluțe sălbatice, iar Tanzania are Zanzibar cu plaje albe și apă albastră, de care a auzit tot omul. Iohannis și doamna nu sunt și ei oameni? Sunt, așa că nu le-au ratat. Se duc și pe acolo, să aibă magneți de pus pe frigiderul de la Cotroceni.
„Ai venit cu ploaie”, a glumit președintele kenyan când i-a băgat în casă pe românii noștri, pentru că chiar ploua. „La noi e semn de bogăție”, a încercat-o și președintele Klaus, cum l-au numit televiziunile locale. La kenyeni, zilele astea ploaia e semn de moarte. Kenya tocmai a fost lovită de inundații catastrofale, cu zeci de morți și peste 100.000 de oameni dislocați de la casele lor. Și-a ratat și cariera de stand-up comic președintele nostru.
Care este, totuși, acoperirea oficială pentru această evidentă pierdere de timp prezidențial, dar mai ales de risipă a banilor publici, pe care președintele Iohannis pare tot mai puțin interesat să le justifice în fața cetățenilor pe care îi reprezintă?
Un angajat prezidențial de stat s-a chinuit să dea o explicație, într-o engleză de lemn, pe X: e vorba de poluare și „multilateralism”, un fel de diplomație în grup. Acest Captain Planet cu buletin de Sibiu, care comandă avioane private din te miri ce colț al Europei, ca să-l ducă două ore până la Bruxelles, s-a dus să le vorbească africanilor răvășiți de războaie, foamete și sărăcie, de cum să facă mai puțin gunoi. Și a plantat și-un copăcel. Planeta e salvată.
Cifra săptămânii
lei a ajuns salariul mediu net, în luna septembrie
0
Tell me more: Maurice Munteanu
„În cazul de față, sandalele, care sunt complet nepotrivite. Adică nu sunt nici retro, nici actuale, nici clasice, așa cum ar trebui să fie. Nu sunt decât niște sandale demodate și complet nefericite. Lăsând la o parte modelul fetițistic al rochiei, cum îmi place mie să spun, din nou ne confruntăm cu același alb. Nu înțeleg de unde această mare de alb. (…)
N-aș avea nicio problemă dacă ar avea un costum negru, impecabil, Dior, să spunem, pe care nu scrie nimic. Fustă neagră, superbă, și un blazer. Eh, în momentul în care eu îmi pun o curea Louis Vuitton cu brandul la vedere, pe mine chestia asta automat mă proiectează în Europa de Est. Sigur că suntem în Europa de Est. Dar mi-aș dori ca cel puțin din punct de vedere vestimentar, estetic, să se îmbrățișeze o direcție mai vestică, mai europeană. Când vreodată în istorie ar fi apărut Angela Merkel cu o curea Vuitton?” – Maurice Munteanu, fashion editor revista Elle, despre vestimentația lui Carmen Iohannis, într-un interviu pentru Libertatea.
Până aici am avut să vă spun. Mai trec eu și săptămâna viitoare, vineri dimineață, dacă vă găsesc pe-acasă.
Ca să fii mereu la curent cu ce publicăm, urmărește-ne și pe Facebook.
Unul dintre jurnaliștii seniori cu care a fost lansat proiectul Panorama.ro, Andrei Luca Popescu s-a apucat de presă crezând că prin scris poate schimba lucruri și oameni. În loc să se formeze la locul de muncă, a studiat jurnalismul la Universitatea București, pe care a absolvit-o ca șef de promoție. După aproape 20 de ani de realizat reportaje, investigații, analize, opinii, la publicații precum Cotidianul, România Liberă, Gândul, Europa Liberă sau Digi 24, nu mai e așa de convins, dar insistă.
Are un masterat în relații internaționale privind soluționarea conflictelor, dar a absolvit și cursurile unui masterat de scenariu de film. De-a lungul carierei, a primit pentru materialele sale distincția de „Tânărul jurnalist al anului” (Freedom House) și mai multe premii în cadrul Galelor Superscrieri.