Panorama cu ALP: Cum îi pansează pensiile speciale pe judecători de burnout

Bine v-am băgat capul pe ușa electronică. Acesta este newsletter-ul săptămânal „Panorama cu ALP”, la care vă invităm să vă abonați. Sunt Andrei Luca Popescu (ALP), jurnalist și redactor-șef adjunct la Panorama. O dată pe săptămână, vă povestesc despre un subiect care mi s-a părut demn de atenția voastră sau care doar mă enervează atât de mult, că îmi vine să afle și alții. Sugestiile și dorințele voastre le aștept aici.

Vorbim azi despre cât de speciali sunt de fapt pensionarii noștri speciali, în contextul valului de indignare creat de ieșirea la pensie, la doar 48 de ani, a exuberantului judecător Cristi Danileț, și de ce acest sistem este atât de injust. Dar și despre cea mai recentă inepție fiscală a Guvernului României – protejarea salariaților cu minimum pe economie, prin suprataxarea lor indirectă.

Pensia specială pansează judecătorii de burnout

Am obosit și eu, după 20 de ani în presă. Așa cum toți oamenii care muncesc de zeci de ani, neîntrerupt, au obosit în câmpul muncii. E firesc. Avem și noi „un anumit nivel de suportabilitate”, vorba unui tânăr magistrat pensionar, pe nume Cristi Danileț.

„Vine un moment când spui că ai făcut destul și nu poți să faci mai mult” e ceva ce poate ne-am spus și eu, și tu, într-o bună dimineață înnegurată, în oglinda din baie, cu gândul la sistemul defect sau la obstacolele cu care ne luptăm zi de zi, în meseria pe care ne-am ales-o. Așa și-a spus și domnul Danileț, plus că domnia sa mai făcea și naveta de la Oradea la Cluj și îl costa cam mult.

Aceste zbateri existențiale pe care ne permitem să le mai avem și noi, restul, profesorii, inginerii, medicii, constructorii, IT-iștii, vânzătorii, jurnaliștii sau muncitorii din țara aceasta, nu se compară însă cu cele ale unui judecător. Nici nu se apropie măcar de cele ale altor câteva sute de mii de magistrați, „securiști”, polițiști, militari, diplomați sau aviatori ai României. Dintr-un simplu motiv.

Statul nu ne-a oferit privilegiul să ne punem supărați palma în dosul burnout-ului profesional, astfel ca, pe la 45-50 de ani, să ne putem și noi zice: până aici, jumătatea de viață pe care o mai avem de trăit ne întrețineți voi, restul cetățenilor, cât noi ne vedem de hobby-uri sau de alte activități producătoare de bani.

Judecătorul Cristi Danileț ne-a dat vestea că își face exit-ul la pensie, la 48 de ani, de la Tribunalul din Cluj, cam în același mod în care ne-a obișnuit să apară ocazional în imagini online. Ni s-a oferit inimos și când a cântat fals, și când a dansat dezlănțuit, și când a exersat karate la bustul gol sau și-a tuns tufele din grădină, și când și-a exprimat opinii demne de un înfocat activist civic, nu de un judecător imparțial. Fără vreun filtru al grijii pentru ridicolul sau contextul din ochii altora.

Vestea i-a scandalizat pe mulți, care s-au simțit lezați că o voce atât de zgomotoasă împotriva găunoșeniei sistemului judiciar, care s-a numărat printre primii magistrați care au luat poziții publice anti-sistem, se bucură acum chiar de privilegiile pe care sistemul s-a luptat dintotdeauna cu îndârjire să le conserve și să le sporească – pensii speciale, salarii și sporuri grase.

Alții, mai puțini, s-au simțit răniți că cel pe care și-l ridicaseră pe un imaginar piedestal al justiției este pe nedrept stropit acum cu noroi. Eu, unul, m-am simțit prost pentru aceștia din urmă, care găseau de obicei pensiile speciale din România ca fiind un sistem total injust și nesustenabil, însă care acum aveau impresia că e ok pentru domnul Danileț.

Sigur că nu are sens să discutăm despre merite, în astfel de cazuri. Pensia specială nu se dă pe merit, ci e un privilegiu legal, de care se bucură și băieții aceia atent pensați de la SRI, care îți scot punguțele cu farduri pe banda de control de la aeroport, și militarii din teatrele de operații. O primesc și spionii din teren, dar și portarii de la cazarma vreunei unități de armată. Și șeful vreunei instanțe, dar și birocratul care împinge dosare cu șine în vreo instituție dintr-un astfel de sistem privilegiat.

Nu e un premiu de capacitate. E doar un bonus universal de sistem, pe care magistratul care a făcut atâta vâlvă l-a primit legal, indiferent de ce a realizat sau nu în profesie.

Are sens însă să ne amintim încă o dată cum ar trebui să stea lucrurile just. Într-adevăr, peste tot în lume, statul își recompensează oamenii care se pun în slujba instituțiilor pe care se bazează siguranța sa: militari, polițiști, pompieri, agenți de servicii secrete, magistrați etc. Unii dintre ei își pun viața în pericol pentru asta.

România nu a inventat „pensiile speciale”. Ele există și în alte țări, doar că noi suntem campioni europeni, alături de Portugalia, la numărul categoriilor profesionale care se bucură de astfel de privilegii.

Problema e că tot acest sistem nu e sustenabil financiar și, până la urmă, nu e nici just din punct de vedere social. Pensiile funcționează pe principiul contributivității, în toată lumea. Faci bani mulți la job, pui deoparte bani mulți la pensie. Vrei să ai categorii privilegiate, ca stat? Plătește-i gras, dă-le privilegii și bonusuri, dar fă-o în timpul activității lor profesionale, nu după.

Ce angajator întreg la cap își premiază angajații să se ducă bine-mersi la pensie și îi motivează să iasă cât mai repede din activitate? Recompensează-i cât vrei, cât timp ei sunt la butoane. Dar ce folos ai, ca stat, când un judecător sau un militar ajunși în vârful carierei și experienței lor profesionale, la 20-25 de ani de activitate, îți pleacă acasă cu o pensie grasă?

Situația magistraților din rândul cărora a făcut parte până de curând și domnul Danileț este și mai inadecvată. De exemplu, România are cei mai bine plătiți magistrați de curte supremă din toată Europa, raportat la nivelul veniturilor medii ale populației. Orice magistrat român, cât de începător, câștigă câteva mii de euro pe lună. Dar nu asta e injust.

Ci faptul că orice dispută juridică pe drepturi salariale, inclusiv ale magistraților, e rezolvată într-un final tot de o instanță. Adică de ei între ei. Dacă ați putea să vă stabiliți singuri privilegiile salariale, vi le-ați tăia? Așa au ajuns magistrații „speciali între speciali”, cu pensii calculate la 80% din salariul brut al ultimei luni de activitate.

Oricine a vrut să se atingă de sistemul lor de privilegii nu a avut mari șanse. Guvernul a dres recent reforma pensiilor speciale, lungind termenul până la care magistrații se vor apropia de vârsta de pensionare a muritorilor de rând, până tocmai după 2060.

Despre toate acestea, nu am auzit magistrați să protesteze. Am citit însă ce spunea fostul șef al DNA Daniel Morar, în cartea sa „Putea să fie altcumva”, despre „judecători și procurori care, declarativ, luptau pentru independența sistemului judiciar, dar în realitate își apărau și consolidau statutul și privilegiile”. Tot Morar, care a ajuns pentru unii din erou, anti-erou, scria cum „poziționarea agresivă și militantă” a magistraturii din ultimii ani, de partea sau împotriva unor măsuri politice, o face să pară „ideologizată”.

Să ridice, deci, primul piatra asupra domnului Danileț acela care nu s-ar pensiona mâine, cu câteva mii de euro pe lună asigurați pe restul vieții, dintr-un sistem de care s-a săturat. Iată încă o apăsătoare bătaie de cap și etică profesională, pe care noi, viitorii pensionari mizeri ai sistemului „nespecial”, nu o vom avea niciodată, în nemerituoasele noastre meserii din România.

Recomandările lui ALP

Pariul pe centura verde, de la Viena la București

Nu e o perioadă prea bună să vorbim de Austria și ce bine face dânsa, dar trebuie să recunoaștem că o centură verde în jurul Bucureștiului, așa cum are Viena, ne-ar prinde excelent. Noroc (sau ghinion) că spre deosebire de Schengen, asta putem să ne facem și noi singuri, acasă. Alina Cristea ne arată cum ar trebui să fie pădurile din jurul Capitalei, ca să respirăm mai curat și să avem un oraș mai sănătos. Un proiect pornit de doi activiști civici s-a transpus pe mesele parlamentarilor, în acest sens. Știm însă că acolo au murit multe lucruri bune și s-au născut altele rele.

Cum vede „tăticul” legendarului Nokia 3310 viitorul telefoanelor

Cine n-a avut un 3310 la viața lui ori e prea tânăr, ori e atât de bătrân, că a uitat. Al meu a fost roșu și zace și acum dezmembrat printr-un sertar. Legendarul model Nokia e considerat un tanc al telefoanelor, dar și un succes de inovație, care s-a vândut în peste 125 de milioane de bucăți. Andreea Bădoiu a stat de vorbă cu finlandezul care i-a gândit și desenat formele, Tapani Jokinen. El privește acum speriat la lipsa de identitate vizuală a telefoanelor, care au ajuns doar niște carcase cu ecran negru.

Schimbarea la față a sistemului de sănătate, după ce am intrat în UE

România e la adolescență în UE, de 17 ani. S-au schimbat multe față de anii dinainte de aderare și chiar dacă sistemul de sănătate ne provoacă cel mai des coșmaruri, acolo s-au schimbat și lucruri în bine pentru noi, românii. Claudia Spridon a căutat partea plină a paharului sănătății românești, care a crescut cu ajutorul UE. Pacienții români au acum acces la tratamente și medicamente de un nivel mai înalt, iar PIB-ul pentru Sănătate crește.

Cele 8 fețe ale lui Elon Musk

Poți să-l admiri pe Elon Musk sau să te întrebi cum a ajuns un om cu un asemenea caracter cel mai bogat de pe planetă. Nu-i poți însă nega vizionarismul și capacitatea de a-și transpune în realitate cele mai SF idei – mașini electrice, călătorii în spațiu etc. Dana Mischie și Cristina Dobreanu i-au luat biografia la mână, să-i vadă mai bine viața și opera.

Secretele celor cinci „zone albastre” și cum ajungem să trăim până la 100 de ani

Japonezi, italieni, sud-americani, greci sau californieni, există oameni care trăiesc mult peste media celorlalți, în diverse colțuri ale acestei lumi. Sunt așa-numitele „zone albastre”, despre care s-a făcut un documentar Netflix. Cristina Dobreanu a vrut să afle secretele tinereții veșnice și a luat notițe. Nu ține atât de alimentație, deși e importantă, ci mai ales de cum trăiești în comunitate, alături de ceilalți, și cum îți menții corpul și mintea active. Lucruri care par atât de simple și de echilibrate, dar sunt foarte greu de obținut în ziua de azi.

Infograficul Panorama

Una din trei persoane din întreaga UE este îngrijitor informal neplătit pentru membrii familiei sau prietenii aflați în dificultate, din cauza problemelor de sănătate și/sau a dizabilităților. Femeile suportă în continuare mai mult din această povară decât bărbații.

De la gătit și curățenie, până la sarcini în afara gospodăriei sau îngrijirea copiilor și a bătrânilor din familie, femeile gestionează un volum disproporționat de muncă neremunerată în întreaga lume. Edit Gyenge ne arată în acest infografic cum stă treaba în România.

Dacă tăceai, deștept rămâneai: Guvernul

Ultima ispravă în materie de stupizenie fiscală pe care a reușit-o Guvernul este următoarea: angajatorii nu au voie să-și țină mai mult de doi ani angajații pe salariul minim, doar că totodată orice leuț în plus peste salariul minim elimină scutirea de impozitare a 200 de lei din acest salariu.

De fapt, ar fi greșit să-i spunem stupizenie, pentru că e un fel de japcă. În cazurile acestea, angajatul se poate trezi că primește o mărire mai mică sau chiar iese pe minus, în funcție de majorarea pe care angajatorul o stabilește după cei doi ani.

Un astfel de caz ipotetic extrem ar fi o mărire de 10 lei a salariului minim al unui angajat, care teoretic ar ieși pe minus la salariul luat în mână. În practică, angajatorul ar trebui de fapt să scoată mai mulți bani din buzunar, ca să acopere diferența de impozite și asigurări plătite din salariul brut. În această situație s-ar putea trezi vreo 400.000 de angajați, a calculat Hotnews.

În schimb, statul primește mai mulți bani din taxe și asigurări, în aceste cazuri, așa că nu e prost, e doar șmecher.

Cum însă șmecheria s-a născut la stat, nu la sat, și patronii vor putea lejer să fenteze această capcană. Cum? Desfăcând la fiecare doi ani contractele de muncă pe salarii minime și refăcându-le, pentru a nu mai fi obligați să crească salariul minim al angajatului. Rezultatul? Prilej de abuzuri pentru cei mai vulnerabili angajați și menținerea multor joburi la nivelul minim de salarizare.

În continuare, taxarea muncii în România rămâne de coșmar, fie că e vorba de salarii mari sau minime.

Cifra săptămânii