Panorama cu ALP: România, o împărăție de stat cu obloanele trase

Bine v-am băgat capul pe ușa electronică. Acesta este newsletter-ul săptămânal „Panorama cu ALP”, la care vă invităm să vă abonați. Sunt Andrei Luca Popescu (ALP), jurnalist și redactor-șef adjunct la Panorama. O dată pe săptămână, vă povestesc despre un subiect care mi s-a părut demn de atenția voastră sau care doar mă enervează atât de mult, că îmi vine să afle și alții. Sugestiile și dorințele voastre le aștept aici.

Vorbim azi despre cum sindromul împăratului, de care suferă președintele Klaus Iohannis, e doar un simptom al unei cangrene care a cuprins democrația României: o împărăție de stat, unde autoritățile sunt mai opace ca oricând și nu dau socoteală pentru mai nimic ce ține de banul public, strâns de la „curteni”. Apoi, aflăm că primarul Nicușor Dan e și el de-al nostru, un „părinte-taximetrist” care-și duce zilnic copilul cu mașina la școală, contribuind din plin la amânarea „revoluției în trafic”.

România, o împărăție de stat cu obloanele trase

Într-un coșmar în care Klaus Iohannis ar mai sta vreo 10 ani la președinția României, îmi închipui că omul ar ajunge asemenea dictatorilor cu obraz subțire din fostele republici sovietice, cu care Occidentul poate sta la masă, dar cu care acasă nu se poate discuta.

Primele semne sunt deja aici: un dispreț total față de transparența acțiunilor și cheltuielilor sale din cea mai înaltă poziție în stat, o conformare totală, cel puțin la nivel discursiv, public, față de serviciile secrete, interacțiune zero cu cetățenii. Deocamdată, nu suntem acolo. Președintele se poartă doar ca un împărat, nu ca un dictator.

Ultima ispravă, dezvăluită de Anca Simina de la Recorder, este că lui Iohannis i s-ar pregăti în secret palatul de retragere: o vilă imensă, cu dotări de lux, în buricul Capitalei, pe bulevardul Aviatorilor, în care statul român – adică noi, curtenii – ar urma să băgăm vreo 7 milioane de euro. Jurnaliștii i-au spus „palatul împăratului”. Nu e doar o figură de stil, ci un diagnostic perfect.

E doar cel mai recent dintre simptomele de împărat ale lui Iohannis, de care am mai vorbit. Și poate că nu ar fi extrem de deranjant, dacă nu am simți cu toții durerea și greața unei boli extinse: întregul aparat de stat al României se comportă ca o împărăție. Iohannis e doar fruntea.

De ce vorbim de împărați într-o democrație europeană din 2024? Pentru că un împărat nu dă socoteală supușilor săi. Face ce vrea, cheltuiește câți bani vrea din avuția împărăției sale, fără să poată fi tras la răspundere sau măcar chestionat. Nu poporului trebuie el să dea socoteală, ci familiei, lui Dumnezeu, altor împărați și împărăței care îi asigură tronul. Vă sună familiar?

Nu e vorba doar de președintele Iohannis, ci de modul de funcționare a unui întreg aparat de stat, de la ultima primărie de comună, la partide politice, ministere, agenții și autorități. Și de atitudinea de împărați a oamenilor care ajung în poziții de decizie, în acest sistem, de la președinți și miniștri, la vremelnici directorași și marionete politice, mufate la funcții publice.

În România, avem o democrație care pute a împărăție. Există o opacitate din ce în ce mai acerbă a autorităților de stat, în ce privește modul în care cheltuiesc banii publici, în care iau deciziile care afectează în mod direct cetățenii. Nu există consultări publice, nu există argumentații coerente și explicate public pentru decizii majore, nu există dări de seamă periodice despre câți bani se duc, unde și de ce.

În împărăție, dacă întrebi ceva sau ceri socoteală despre chestiuni legate de banii publici, nu ți se răspunde. Dacă întrebi ce construiește pe Aviatorilor 86, pe milioane de euro, împărăția îți întoarce spatele. Autoritățile dau din umeri sau zâmbesc inocent. E un mister. Să zicem că nu e totuși un palat pentru Iohannis. Totuși, pentru cine e? Sunt 7 milioane de euro din taxele și impozitele noastre, ale tuturor.

Într-o democrație, o autoritate publică ar trebui să fie obligată să răspundă în secunda doi. Nu și într-o împărăție. În împărăție, nici măcar justiția nu mai are puterea de a face pe cineva de la curtea împăratului să dea explicații publice curtenilor. De exemplu, în România partide politice precum PSD nu au respectat nici în ziua de azi decizii ale instanței de a furniza informații detaliate despre cum cheltuiesc banii publici din subvenția de stat, cumpărând reclamă mascată în presă.

Într-o democrație, există instituții de control transparente, care dau rapoarte cu nume și prenume despre neregulile pe care le găsesc în cheltuirea banilor publici. Există acel sistem de „checks and balances”, prin care într-o arhitectură de stat democratic, te asiguri că dacă cineva o ia razna, există pârghii de control și echilibru, pentru ca interesul public să primeze, într-un final.

Într-o democrație, există ceea ce în engleză se cheamă „accountability”: tragerea la răspundere, statul e făcut responsabil în fața publicului elector, iar uneori responsabilizarea vine chiar din interiorul instituțiilor.

În împărăție, există doar dispreț pentru cetățeni, iar instituțiile de control sunt castrate sau există doar de formă. Dacă cineva cârtește, cui îi pasă? Oricum, împărăția face tot ce vrea. Aparatul de stat românesc a ajuns la acest stadiu în care nu doar că nu vrea să vorbească sau face tot posibilul să ascundă informații de interes public. Dar, pur și simplu, nu-i mai pasă. Oricum, lucrurile se fac cum vor ei.

De la dezmățul urbanistic al unui primar de sector, la achiziții cu dedicație sau investiții de infrastructură făcute anapoda, niciun decident nu dă socoteală. Doar să nu explodeze sau să se prăbușească, dar și atunci durează, mai vedem etc.

Cine câștigă de pe urma acestei cangrene împărătești de care suferă democrația noastră? În primul rând, casta împărătească, desigur, mufată la privilegii, pensii, salarii și contracte din bani publici. Dar apoi, politic vorbind, câștigă populiștii și extremiștii.

Te mai miri că AUR rupe sondajele cu procente în două cifre? Nu te mai mira, ei confiscă furia și întrebările legitime ale tot mai multor români, despre exact acele subiecte de care împărăția nu vrea să vorbească și nu dă socoteală.

Te mai miri că primari ca Piedone, care gestionează domeniul public ca pe propria moșie, alocând pedepse și binefaceri în live-uri pe Facebook, sau funcționari cu aere de Robin Hood, care se războiesc cu supermarketurile și sălile de fitness, precum șeful Protecției Consumatorilor, au o susținere publică nebună, în ciuda faptului că miroase urât când le știi istoricul? Nu te mai mira. Ei dau senzația că fac ordine în țară: vă facem noi dreptate.

Din umbrele și întunericul locurilor unde nu e lumină, se nasc tot felul de monștri. Unii ajung doar ca Iohannis, niște despoți provinciali la costum, care se visează șefi la NATO și se mulțumesc cu luxul stors din privilegiile funcției de președinte. Și poate un palat în Primăverii, la pensie. Alții pot mult mai rău, într-o democrație care devine împărăție.

Recomandările lui ALP

România trăiește pe datorie. Cât ne costă boala fiscală a statului

Statul român plătește sume astronomice pentru a-și finanța datoria. Suntem la cel mai ridicat nivel al datoriei publice din istoria României, care s-a triplat în ultimii ani. Traiul pe datorie nu e inerent un lucru rău, dacă de acei bani chiar faci ceva care produce ulterior ceva de valoare sau alți bani. La noi, datoria se acumulează pentru a finanța un buget croit prost și plin de găuri negre. Mihai Gongoroi pune cifrele pe masă și se întreabă: ce ne așteaptă la cel mai mic semn de criză economică?

Cum ne mai separăm gunoiul? Minighid pentru a recicla cu cap

Anca Iosif și Edit Gyenge și-au unit puterile într-un material interactiv despre cum trebuie să ne sortăm gunoaiele pe care le producem, care în ce pubelă merge și ce se întâmplă cu el la reciclare. Totul ordonat pe culori și reguli, așa cum ar trebui să fie și deșeurile noastre, dacă vrem să nu ne sufocăm în curând cu ele. Statul român încă nu e chiar acolo, cu noi, în această cursă pentru un mediu mai curat, dar avansează spre asta. Noi vă oferim un minighid, măcar să știți ce e de făcut.

Cum s-a schimbat economia României de la aderarea la UE

România e la adolescență în UE, face anul acesta 17 ani de la aderare. Nivelul de trai al românilor a crescut enorm, însă inevitabil vei auzi pe câțiva care zic „păi înainte era mai bine” și cum tare rău o ducem de când am intrat în UE. Cristina Dobreanu a adunat cifrele și argumentele care dovedesc că nu e deloc așa. Românii o duc mai bine ca niciodată. Sigur că mereu vor fi oameni care nu o duc bine și sectoare care merg prost. Așa e peste tot. Dar, dacă ne uităm cinstit în jur, avem acces și posibilități mult mai mari decât acum 20 de ani. Fără UE, nu am fi aici.

Podcastul, talk-show-ul epocii digitale

Podcastul e noul blog. Cine n-are nu există, e și păcat, dai rec acolo și vorbești despre orice. Podcastul e noul „Marius Tucă Show”. Oameni care fac carieră în tv, pe scenă sau la radio s-au mutat și în online, cu podcast. Discuții filmate de ore întregi fac milioane de vizualizări și eu mă întreb: cine se uită? Vlad Dumitrescu ne explică însă cum devine fenomenul: algoritmul YouTube e de așa natură. Cu cât e mai lung, cu atât intră mai multă reclamă, cu atât intră mai mulți bani. Să ne bătătorim în cap ce spune Mihai Morar aici: te duci acolo unde e publicul, nu vine publicul după tine. Ușor de zis, greu de făcut.

O șpăguță electorală de la domnul Burduja

Liberalii tânărului Sebastian Burduja, de la PNL București, au gândit o cioacă electorală în dulcele stil clasic patentat de partenerii PSD: tombolă cu excursii la Paris și la Poiana Brașov, pentru cei care își fac o poză cu o inimă galbenă, la sediul PNL din Modrogan. De Dragobete, iubiți-vă cu PNL pe banii partidului. Pentru ca penibilul să fie suprem, au participat doar 29 de oameni. O șpagă electorală de toată tristețea, despre care a scris Cristian Andrei în Libertatea.

Infograficul Panorama

Prietenia României cu mama Rusie s-a stricat pe zi ce a trecut, după căderea comunismului, iar asta îi doare tare pe unii. Un loc unde se vede clar acest lucru este în relațiile comerciale dintre cele două țări. Edit Gyenge a măsurat cum au scăzut importurile României din Rusia și din alte state non-europene, pe măsură ce relațiile comerciale cu partenerii europeni au crescut vizibil, în ultimii 30 de ani.

Dacă tăceai, deștept rămâneai: Nicușor Dan

Ai putea să speri că un primar care avea printre prioritățile declarate la început de mandat rezolvarea problemei traficului supraaglomerat din București și dezvoltarea infrastructurii de transport alternativ măcar încearcă să practice ceea ce predică. Să pună un pic umărul și prin alegerile personale pe care le face.

Departe de Nicușor Dan treaba aceasta. El a povestit blând, sub genele duioase ale Denisei Rifai, cum în fiecare dimineață își duce fetița la școală, „cu mașina personală”. Apoi, stați că nu e gata: „Apoi, merg cu mașina Primăriei”. Aparent, Nicușor Dan e fan mașini, spune că are și două de epocă – un Opel și un Citroen de prin anii ’80, pe care le ține în garaj, dar pe care vrea să le electrifice și să le dea moștenire copiilor.

Care e problema, veți zice. Problema este că traficul din București se umflă și se dezumflă în mod absolut vizibil din avion, în funcție de orarul școlilor. Când e pauză, mergi prin centrul Bucureștiului ca prin brânză. În rest, batalioane motorizate de părinți din afara Bucureștiului își depozitează copiii în poarta școlii sau grădiniței cât mai din buricul târgului, pentru că se știe, doar acolo se face școală de-aia bună, doar n-o să-i ducă în Berceni.

La rândul lor, alte batalioane de părinți din cartierele bucureștene mai periferice își duc și ei copiii cu mașina la școli din cartierele mai centrale. Doar n-o să-ți dai copilul la școala de lângă bloc, vrei să iasă defect? Tot banii ăia îi dai apoi la meditații, dar nu contează.

Ei sunt „părinții-taximetriști”, despre care noi am scris în Panorama. Du copilul, ia copilul cu mașina. Și nu doar la și de la școală, peste tot – la mall, la prieteni, la „activități”.

Lor li se adaugă, desigur, tinerii studenți motorizați din provincie, pe care mami și tati i-au trimis la facultate la București cu BMW, cu Mercedes, cu ce-au avut și dânșii prin ogradă, să nu se facă copilul de râs acolo, la oamenii ăia.

Și dacă 10% din toți acești oameni ar alege mersul pe jos acolo unde e fezabil, mersul cu metroul, cu autobuzul, cu bicicleta, am fi mai câștigați. Dar, mie îmi ziceți? Care, de lene și confort, mă urc în mașină măcar o dată pe săptămână să fac un drum prin centru, pe care l-aș putea face lejer cu metroul și 10 minute de mers pe jos? Ce vrei, să-și trimită copilul pe jos la școală, când unde te uiți vezi numai dezastre și infracțiuni odioase?

E vina părinților că vor ce-i mai bun pentru educația copiilor lor sau că aleg cea mai comodă și securizată alternativă de transport pentru ei? Evident că nu. Între copil și decongestionarea traficului, e clar de ce te doare undeva.

Dar e vina unor primari sau guvernanți că nu avem rute și condiții decente de transport în comun sau că avem cartiere-dormitor absolut secate de orice urmă de infrastructură complementară – școli, spitale, cluburi, grădinițe etc –, de unde oamenii care dorm în Ilfov vin să-și trăiască viețile la București? Cam e.

Ce așteptări poți, deci, să ai în materie de „revoluție” în trafic sau parcări, de la Nicușorul nostru Dan, un biet „părinte-taximetrist” ca noi toți, de altfel? Ba care chiar umflă traficul cu două mașini, că are și de la Primărie. O așteptare ar fi ca măcar să priceapă problema și să nu spună nonșalant, în public și cu titlu de tată responsabil de familie, că face fix pe dos decât ar impune-o problema traficului.

Cifra săptămânii