Panorama cu ALP: Ura care ne omoară între noi, de la Fico la trecerea de pietoni

Bine v-am băgat capul pe ușa electronică. Sunt Andrei Luca Popescu (ALP), jurnalist și redactor-șef adjunct la Panorama. Acesta este newsletter-ul săptămânal „Panorama cu ALP”, la care vă invităm să vă abonați. O dată pe săptămână, vă povestesc despre un subiect care mi s-a părut demn de atenția voastră sau care doar mă enervează atât de mult, că îmi vine să afle și alții. Sugestiile și dorințele voastre le aștept aici.

Vorbim azi despre tentativa de asasinat asupra premierului slovac Robert Fico și cum ajungem să ne omorâm între noi, pentru că în esență nu ne place sau nu suntem de acord cu cineva. Apoi, ne întoarcem în România, unde ura și polarizarea sunt la fel de prezente, doar că noi deocamdată ne certăm pe Eurovisionul cu barbă și fustă. Nu ne împușcăm politicienii, dar ne mai omorâm cu parii în centrul Bucureștiului.

Ura care ne omoară între noi, de la Fico la trecerea de pietoni

Departe de mine gândul unei mantre hippie de tipul „de ce atâta vrajbă”, însă ultimele zile m-au izbit cu atâtea exemple de ură transformată în violență, la care am ajuns să asistăm cu o tot mai autoimună nepăsare, încât nu pot să nu mă întreb: de unde atâta ură? Răspunsurile teoretice și sociologice există, însă exemplele practice sunt cele care ne încolțesc și ne șochează mai întâi.

Totul a culminat și pentru mine, ca pentru întreaga Europă, cu vestea că premierul slovac Robert Fico a fost împușcat în timpul unei adunări publice, în timp ce saluta mulțimea. Primul meu reflex a fost, desigur, cel uzual pentru cei mai mulți: stai, Slovacia sau Slovenia? Și doi, de când avem violență politică atât de cruntă, cu asasini pistolari, în 2024, în acest mic stat slav cu o populație cât Bucureștiul și câteva județe la un loc?

Nu a durat mult să realizez și eu cea mai la îndemână ironie a sorții: cu câțiva ani în urmă, Fico a mai tras ponoasele unui asasinat cu armă de foc, care a zguduit Slovacia și toată Europa. Doar că atunci a fost doar o victimă politică. Acum, un asasin motivat politic, scriitor ajuns paznic de mall, după cum arată primele informații, a încercat să-l elimine fizic din viața Slovaciei. Pentru că nu-i plăcea politica lui.

În 2018, Slovacia era terifiată de execuția în stil mafiot a tânărului jurnalist de investigații Ján Kuciak și a partenerei sale de viață, după ce acesta dezvăluise afacerile corupte ale unui mogul influent și protejat politic. Au fost împușcați în propria casă, în urma unui asasinat aranjat în numele și interesul afaceristului care avea legături și cu partidul lui Robert Fico, Smer. Premier și la acea vreme, acesta a demisionat cu întregul guvern, după ce Slovacia a fost cuprinsă de proteste masive.

Cum a ajuns totuși să clocotească atât de violent acest mic stat ieșit relativ pașnic din comunism, cu o lună înainte de sângeroasele lupte din România, și care câțiva ani mai târziu se rupea din rămășițele Cehoslovaciei? Câteva explicații și context puse rapid cap la cap de Politico sunt lămuritoare.

Pe scurt, slovacii au ajuns atât de divizați politic, în două tabere, iar politicienii lor au apăsat atât de tare pedalele și butoanele declanșatoare ale discursului urii între opozanți, încât monștrii marginali de prin tenebrele societății au început să iasă la suprafață și să atace.

Fost cadru de nădejde comunist, transformat într-un populist feroce, care a împins Slovacia mai aproape de Rusia și regimul criminal al lui Putin, Fico a revenit la putere în toamna lui 2023 și a început să îndoaie legile și instituțiile în interesul său. În aprilie 2024, președinția Slovaciei a fost câștigată de vechiul său aliat, Peter Pellegrini, cu care împărtășește viziunile prietenești față de Rusia. Tensiunile și polarizarea dintre slovacii pro și contra s-au întețit și mai rău.

Și, probabil, vor continua. Acum, tabăra lui Fico e în căutare furibundă de vinovați, de la presa care a criticat politicile pro-ruse și anti-democratice ale premierului, până la comentatorii de pe Facebook, care găsesc justificări atacului sau care îndeamnă la alte violențe.

E greu să ne imaginăm așa ceva în România? A fost greu și în Slovacia, până uite că s-a întâmplat. Ură și polarizare dusă la extrem avem însă și noi. E de ajuns să ne amintim perioada în care acum marginalul Liviu Dragnea stârnea cele mai violente și masive proteste din România, din ultimele decenii. Nu era nimic de plăcut la politica sa, cum nu e nici la cea dusă de Fico.

E de ajuns să privim zilnic pe rețelele sociale ai căror algoritmi trăiesc din polarizare și conflict, cum se împart amenințări cu moartea și agresiunea, pentru că unii și alții încearcă să-și impună viziunile despre viață, ideologiile politice sau neadevărurile propagandistice.

Unii o fac agramat și injurios, alții pedalează fin intelectual. Chiar dacă abia deslușesc etichetele la supermarket sau citesc trei postări de Facebook și au impresia că au priceput tainele științei și politicii, iar alții au studii prestigioase la activ – toți fac același lucru.

Împart lumea între ei și restul, care pot să moară pentru că nu sunt la fel, nu gândesc ca ei, nu cred ca ei. Împart ura.

Inevitabil, coborâm și mai aproape de noi. Am văzut cum doi tineri l-au omorât cu niște pari pe un bărbat, în mijlocul unei intersecții din cartierul bucureștean Crângași. Nimic politic sau ideologic aici, pur și simplu un conflict spontan, în apărarea unei adolescente.

Cum nimic ideologic nu e nici în sutele de imagini și întâmplări pe care le vedem zilnic, din traficul rutier românesc, această junglă în care cu toții decădem, mai mult sau mai puțin, către instinctele noastre de animale. Sau poate credeți că berbecului în trening, de la volanul unui SUV Porsche, care a accelerat deunăzi spre mine, în timp ce eu traversam pe trecerea de pietoni, nu-i plăcea ce scriu în Panorama, dar s-a răzgândit în ultima secundă și a frânat îmbufnat că a trebuit să „cedeze” în fața unui pieton?

Sunt mărunțișuri care nu se compară cu o tentativă de asasinat politic. Dar cert e că suntem tot mai nervoși, tot mai puțin dispuși să-i ascultăm sau măcar să-i ignorăm pe ceilalți cu care nu ne asemănăm. Tot mai disperați să le impunem și altora ce vrem sau credem noi. În schimb, tot mai des, în situații în care ar trebui să intervenim sau să deschidem gura, pe stradă sau la serviciu, alegem să trecem mai departe sau să închidem ochii.

Ura crește cot la cot cu apatia ideii că oricum nu contează. Spaima de ce e diferit, neînțeles sau contrar crezurilor unora devine tot mai agresivă, în timp ce scârba și nevoia de detașare față de „mizerie” îi îndepărtează pe alții – de spațiul public, de țară, de implicare.

Cu ce rămânem? Cu pledoaria ca măcar să nu ne omorâm unii pe alții, din ură și dezacord. La mitinguri politice, pe Facebook sau pe trecerea de pietoni, viața și demnitatea umană au prioritate, altfel ne întoarcem cu toții în beznă.

Recomandările lui ALP

5 ani mai târziu: ce se laudă că au făcut europarlamentarii români

Am lucrat cu Edit Gyenge la un material interactiv despre cine sunt și ce fac europarlamentarii noștri la Bruxelles. Edit i-a cuantificat în grafice, după 7 indici de activitate parlamentară și după orientările politice, iar eu le-am dat cuvântul să spună o realizare sau proiect cu care se mândresc în acești 5 ani la Bruxelles. Doar 14 din 33 au catadicsit să ne răspundă, în schimb câțiva s-au trezit că ar dori să-și spună păsul după ce am publicat materialul.

Ce strategii de „instagramizare” au Capitala și sectoarele sale

Ciprian Ioana și-a dat seama, ca noi toți, că un oraș e mai prietenos cu oamenii săi și atrage mai mulți turiști, dacă are o strategie de a-și vinde locurile „frumoase”. De a crea spații și obiective „instagramabile”, unde lumea face pelerinaj la admirat și făcut poze. Au primarii din București strategii pentru așa ceva? Unii screm câte ceva, profitând mai mult de momente de popularitate. Alții, ca la sectorul 1, nici nu știu ce să zică. De la Nicușor Dan, ne-a venit o listă de muzee și clădiri istorice. Ce, alea nu-s frumoase?

Mega-afacerea lockerelor de la companiile de curierat

Unde dai, unde te-ntorci, te lovești cu ochii de dulăpioarele colorate ale companiilor de curierat, care te așteaptă să vii singur să-ți ridici coletul, când îți convine. Nu e vreun favor pe care ni-l fac companiile de curierat, ci o mega-afacere de zeci de milioane de euro, ne explică Andrada Ghira. Curierii livrează mai mult și cheltuiesc mai puțin decât dacă bat din ușă în ușă, deci fac mai mulți bani. Tu nu te mai enervezi când nu te-a găsit la adresă sau te sună că e-n față, pe avarii.

Vizita lui Xi Jinping. Cu ce rămâne Europa

Președintele Chinei, Xi Jinping, a dat o fugă prin Europa, să mai discute de o mașină electrică, de un coniac, de o Rusie. S-a oprit la francezul Macron, unde a fost încolțit și de Ursula von der Leyen, apoi s-a dus să se relaxeze la prietenii săi care nu-l agasează, în Ungaria și Serbia. Andreea Brînză ne explică, cu expertiza sa pe China, ce a căutat chinezul la Paris și cu ce ne ajută pe noi asta.

Suntem datori să votăm?

Suntem prinși ca întotdeauna între cei convinși că toți trebuie să mergem la vot, pentru că altfel ne batem joc de democrație, cei care fac ca fata din imagine (o activistă strașnică, de altfel) și cei care se împacă pragmatic cu „răul cel mai mic”. Dana Mischie a fost debusolată. Cât de datori suntem, etic vorbind, să mergem la vot? Și a mers să îl tragă la răspundere pe profesorul Alexandru Volacu, cercetător într-ale votului și democrației.

Infograficul Panorama

România este una dintre țările europene cu cel mai ridicat nivel de bullying sistematic, adică de hărțuire a copiilor la școală. 12% dintre elevii de 15 ani au declarat că sunt foarte frecvent victime ale hărțuirii, potrivit datelor Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE, date din 2018). E un procent la egalitate cu cel înregistrat în școlile din Rusia și întrecut doar de Bulgaria și Malta, cu 14%. Edit Gyenge ne arată restul clasamentului european la acest capitol trist, pe care îl puteți vedea accesând infograficul complet.

Dacă tăceai, deștept rămâneai: Vasile Bănescu

Am 99 de probleme și Eurovision nu e printre ele. Nu m-am uitat în viața mea la acest concurs artistico-politic, muzica de acolo nu îmi trezește absolut niciun interes. Nu pot pricepe nici să mă bați cum un asemenea concurs poate trezi atâtea patimi, decât prin faptul că unii sunt atât de ideologizați naționalist, încât s-ar excita și dacă am pune niște melci din țări diferite să se întreacă la mestecat frunze.

Problema mea este cu desantul de opinii ideologice ale semenilor mei din spațiul online, care se simt amenințați în fibra lor masculină, morală, creștină, de câte vreo apariție scenică ce contravine crezurilor dumnealor despre univers, lume sau sex. Spre deosebire de Eurovision, la acestea mă uit, pentru că ele se revarsă în public și cu ocazii mai relevante decât un festival de muzică ce nu îmi place.

Ultimul episod a fost cel cu artistul non-binar (nu, n-o să vă zic ce-i aia, pentru că mă interesează tot atât cât Eurovisionul) care a câștigat competiția pentru Elveția, performând în fustă și machiaj feminin, deși toate indiciile fizice spun că e bărbat, iar el nu vrea nici una, nici alta. Poftim încurcătură.

Ei bine, asta a trezit din nou insecuritățile aceluiași cor de bărbați și femei conservatori-tradiționaliști pentru care cea mai la îndemână explicație pentru care „se duce lumea de râpă” este, desigur, „că se pupă bărbat cu bărbat” și că „femeia nu mai e femeie și bărbatul nu mai e bărbat”.

În acest concurs de plângeri agresive, a trebuit din nou să ascultăm ce este „normal, firesc, natural”, cuvinte care ar trebui să știm că nu au niciun sens, decât dacă le atașezi celui care le emite și credințelor sale personale. Deci, ce e anormal pentru mine s-ar putea să fie firesc pentru tine și invers. Cum ar fi, de exemplu, să te uiți la Eurovision. Dar nu judec.

Nimeni nu a bătut mai maiestuos, însă, apa în piuă pe subiect, decât preacuviosul Vasile Bănescu, vocea laică a Bisericii Ortodoxe Române, care are cuvintele livrești la dânsul (cum ar zice băieții care nu ascultă muzică de la Eurovision). Pe scurt, s-a petrecut un nou cataclism la adresa „firescului”.

Așa că am stat și eu să mă întreb. Oare o fi firesc, natural și normal ca reprezentantul unei caste religioase formată în special din bărbați care se îmbracă în robe și cântă îngerește de sub bărbi, să judece muzica și veștmintele unor mireni care se dau în spectacol?

O fi normal și firesc să ai mereu ceva de zis pe aceste fleacuri lipsite de importanță, dar cu mare flamă la public, și să nu scoți o vorbă despre corupția, abuzurile sexuale sau relațiile prăduitoare în raport cu enoriașii, despre care periodic aflăm din sânul bisericii?

Până or veni alde Nemo sau Conchita Wurst să cânte în biserică și să strice orânduielile credinței, nu mai bine ne vedem fiecare de muzica lui? Eu, de exemplu, între muzica de la Eurovision și cea de la biserică, aș merge oricând s-ascult pe cea bisericească. Mai ales dacă e gospel american sau orgă catolică, iar ca să nu-l supăr pe domnul Bănescu și fanii săi, aș supraviețui și unui cor ortodox. Puțin îmi pasă cum se-mbracă și ce au sub fuste cântăreții.

Cifra săptămânii