Panorama cu ALP: Versiunea de export a lui Klaus Iohannis

Bine v-am băgat capul pe ușa electronică. Acesta este newsletter-ul săptămânal „Panorama cu ALP”, la care vă invităm să vă abonați. Sunt Andrei Luca Popescu (ALP), jurnalist și redactor-șef adjunct la Panorama. O dată pe săptămână, vă povestesc despre un subiect care mi s-a părut demn de atenția voastră sau care doar mă enervează atât de mult, că îmi vine să afle și alții. Sugestiile și dorințele voastre le aștept aici.

Vorbim azi despre cum a ajuns versiunea de export a președintelui Klaus Iohannis să fie ridicată în slăvi de partenerii americani și europeni, în timp ce interfața Iohannisului de acasă, din România, se află într-o discrepanță cruntă cu cea de pe plan extern. Apoi, vedem cum ministra Justiției, Alina Gorghiu, a rămas tot în anii ‘80 la capitolul luptei antidrog, fiind adepta zicalei „mărimea nu contează” – ce mi-e 3 grame, ce mi-e un kilogram de canabis, important e să fie interzis, nu contează că nu funcționează.

Versiunea de export a lui Klaus Iohannis

Pe vremea comunismului, unele produse românești care mergeau la export în alte țări erau mult mai bune calitativ decât cele destinate pieței interne, captive sub regimul Ceaușescu. Nu puteai să vinzi nemților sau francezilor, să zicem, ce dădeai aici, la aprozar, printre creveți vietnamezi și șampanie Zarea.

Mulți politicieni români născuți și crescuți în comunism au păstrat această tradiție, când ies ei înșiși la export, pe piețele politice internaționale, unde se capătă susțineri și se pun la cale strategii geopolitice mai mari decât măruntele driblinguri politice dâmbovițene. Așa am ajuns să avem un Iohannis foarte bun la export.

Cu o cotă de popularitate la un minimum record pentru un președinte român pe final de mandat, sub 20%, Klaus Iohannis e totuși un președinte foarte bun. Doar că în ochii partenerilor americani și europeni. Și asta nu e chiar un lucru rău, după cum vom vedea.

Poate că unii dintre voi ridicați mirați din sprâncene când auziți lideri europeni sau, acum câteva zile, pe președintele american Joe Biden lăudându-l fără rezerve pe președintele României, la Casa Albă, chiar dacă nu i-a oferit mai mult de o prietenoasă bătaie pe umăr, în loc de sprijin pentru șefia NATO.

Poate că ați râs când ați auzit că unul dintre cele mai prestigioase think tank-uri americane, Atlantic Council, l-a premiat pe Iohannis cu distincția sa pentru leadership, poreclită „Oscarul Washington-ului”, pentru că „a condus cu pricepere România printr-o perioadă de insecuritate în Europa, a intensificat eforturile de susținere a Ucrainei și a întărit apărarea NATO pe flancul estic al Alianței”.

Nu sunt vorbe goale. Dar nu-i așa că vi se pare exagerat? Că ceva nu se leagă? Nu aveți senzația că Iohannisul nostru de acasă nu se potrivește deloc cu Iohannisul cel bun și frumos din târgul european sau transatlantic?

Mi-aduc aminte cum râdeam, cu 10 ani în urmă, citind în distinsa revistă americană Foreign Affairs cum Iohannis al nostru se remarca prin susținerea luptei anticorupție în România. Am râs disprețuitor și când citeam elogii prin alte publicații internaționale, cu ocazia realegerii lui Iohannis în al doilea mandat, cum omul care astăzi disprețuiește total transparența și cocoloșește conflictele de interese personale, prin cheltuielile discreționare din bani publici și lipsa totală de transparență, ar fi câștigat alegerile pe o puternică platformă anticorupție. Iohannis nu s-a remarcat vreodată prin așa ceva, pe plan intern.

Prin ce s-a remarcat într-adevăr Klaus Iohannis pe plan extern? La fel ca și acasă, cu anticorupția, nu s-a opus. Nu a făcut mutre atunci când a contat. În relația militară cu NATO și SUA, în relația diplomatică și politică față de Uniunea Europeană, Iohannis nu a crâcnit în momentele în care a contat. Nu a creat probleme.

E drept, nici nu a ieșit în evidență cu ceva. Ai putea spune că omul nostru de la Cotroceni e angajatul ideal și croit pentru succes într-o organizație multistratificată: nu ridică capul, nu face valuri, nu contrazice șefii.

Poate că tocmai de aceea, brusca sa aflare în treabă, în cursa pentru șefia NATO, în răspăr cu toți marii jucători care contează, ne-a făcut pe atâția să râdem acasă și i-a bulversat pe oficialii de la Casa Albă și de prin marile capitale europene.

Sunt aceste „realizări” puțin lucru pentru România, pe plan extern? Dimpotrivă. Privim în jur la Ungaria, cu Orbanul ei șantajist, sărit de mult de pe traiectoria europeană, privim la Bulgaria care se zbate să scape de influența Rusiei. Ne uităm la alte state est-europene care se încovoaie sub extremism și iubire față de Moscova sau chiar la unele mari puteri, precum Germania, Franța sau Italia, care nu pun umărul cât ar putea la apărarea comună a NATO.

Prin comparație, e ușor să înțelegi de ce americanii și europenii sunt mândri de România și de poziția ei pro-NATO și pro-europeană, în această regiune. E un stâlp de stabilitate în fața Rusiei, la Marea Neagră, alături de Ucraina și de Republica Moldova, atunci când e mare nevoie de așa ceva.

Coincidența face ca acest parcurs corect pe plan extern al României să aibă loc în mandatele lui Klaus Iohannis. A făcut el prea multe lucruri concrete, a dat în brânci pentru asta? Greu de spus. Dar măcar nu s-a opus, iar pentru asta partenerii strategici ai României nu pot decât să îi mulțumească.

Putea Iohannis să facă mai mult, să fie mai incisiv, precum polonezii sau balticii, să facă presiuni strategice și să obțină la schimb unele lucruri mai mari și mai bune pentru România? Putea să aibă măcar o idee sau o inițiativă care să conteze, în toți acești 10 ani? Poate că da.

Nu ne rămâne, deci, decât să rumegăm clivajul cu gust amar dintre versiunea de export a președintelui Iohannis și trista sa interfață neperformantă de acasă. Și să nu ne mirăm dacă aroma sa internațională îl va ajuta să obțină anumite funcții pentru sine, pe viitor, în timp ce acasă probabil că nu ar mai fi votat nici măcar președinte de bloc.

Recomandările lui ALP

Cum arată jurnalismul pentru un lup tânăr în 2024 și cum era în ’90

A venit vacanța și nu am apucat să vă recomand acest articol de Vlad Dumitrescu, despre ce mai înseamnă în ziua de azi să te apuci de jurnalism și cum intri în această meserie. Cum se întâmpla asta acum 30 de ani, când Clarice Dinu și Cătălin Striblea s-au apucat, ce înseamnă acum, pentru niște tineri jurnaliști ca David Bularca sau Andra Mureșan? La ce ne mai ajută în viață facultatea de jurnalism? Plângerile sunt, uluitor, cam aceleași pe care le aveam majoritatea studenților la jurnalism, de acum 20 de ani. FJSC s-a supărat când le-a citit.

Top 10 spa-uri din România pe care să le vizitezi măcar o dată

La cât de citite sunt topurile și recomandările redacției Panorama, am putea liniștiți să ne deschidem un site doar cu așa ceva. Cărți, filme, seriale, românii vor tot mai mult să știe cum să-și drămuiască puținul timp liber. Cristina Dobreanu, despre care v-am mai zis că e regina neștiută a spa-urilor și resorturilor balneo, a pus la un loc acest top personal cu locuri din România, numai bune de mers la spa.

Punctele gastronomice locale și promisiunea lor pentru satul românesc

Sunt mici afaceri de familie care își primesc oaspeții în curtea lor și le oferă preparate tradiționale, realizate din produse locale, în bucătăria proprie. „PGL-urile” despre care scrie Alina Stan s-au înmulțit în ultimii ani, mai ales în zonele Brașov și Tulcea, în inima turismului românesc. Sunt peste 300 acum și se bazează pe o idee care atrage turiști peste tot în lume: ca să cunoști un loc unde călătorești, cea mai bună experiență o ai cu oamenii locului și cu mâncărurile lor.

Este Gen Z tot mai polarizată? Unde apare ruptura bărbați-femei

Tinerii până în 29 de ani, așa-numita Generație Z, devin tot mai rupți unii de alții: dacă bărbații sunt tot mai conservatori, femeile devin tot mai liberale. Este exact invers decât înainte de anii 2000. Acest clivaj este exploatat la maximum de partidele populiste sau extremiste, dar și de algoritmii rețelelor sociale. Ciprian Ioana a vorbit cu sociologi și s-a uitat la fenomen, ca să vadă ce implicații are.

Jocurile care vor decide soarta externă a lui Klaus Iohannis

Scenariul că Iohannis joacă simultan în două filme, ambele la Bruxelles – șefia NATO sau a unei instituții europene – devine tot mai plauzibil. Într-un interviu făcut de Alina Mărculescu Matiș, Doru Franțescu, directorul EU Matrix, a explicat cum crede că se vor împărții funcțiile de top în UE, după alegerile care bat la ușă, și  cum arată tabla de șah politic de la Bruxelles, pe care Iohannis speră să prindă o poziție bună, după ce părăsește Cotroceniul.

Infograficul Panorama

Au trecut zilele de Paște, dar nu pot să nu vă reamintesc acest frumos infografic făcut de Edit Gyenge, care ne arată că suntem un popor care iubim oile. Poate că de aceea nici nu prea le mâncăm (gurile rele ale cititorilor au zis că mai e și carnea de oaie scumpă). Avem o oaie la doi români și aproape 20% din ovinele Europei. Din această cauză, probabil, se predă încă Miorița la școală, ca ceva definitoriu pentru acest popor. Mai multe cifre și explicații găsiți în infografic.

Dacă tăceai, deștept rămâneai: Alina Gorghiu

Ministra Justiției, liberala Alina Gorghiu, s-a declarat împotriva decriminalizării posesiei și consumului de canabis, în limita a 3 grame, așa cum dorește un proiect de lege înaintat în Parlament. Motivele dumneaei sunt aceleași lozinci din urmă cu zeci de ani, pe care numeroase studii le-au dovedit ca fiind neconforme cu realitatea.

„De la consumul de canabis care azi de e de trei grame, mâine poți să spui – păi de ce trei și nu 15? De ce 15 și nu 100? De ce 100 de grame și nu un kilogram de canabis? Și uite așa deschidem ușa larg unor altor tipuri de droguri foarte, foarte periculoase”, zice doamna Gorghiu.

Apreciem că Alina Gorghiu este adepta principiului „mărimea nu contează”, dar greșește când are impresia că a consuma canabis funcționează pe principiul furatului – „azi un ou, mâine un bou”.

Țările occidentale și-au dat seama că să incriminezi consumul de droguri ușoare are tot atâta efect cât prohibiția la alcool sau împachetatul fumului, fiind un fel de „cooperativa munca în zadar” – nici nu protejează cetățenii de consumul de droguri, iar autoritățile sunt supraîncărcate cu dosare de doi lei și trei grame de iarbă, în loc să se concentreze pe urmărirea adevăraților traficanți de droguri de mare risc.

De la Germania, la Canada sau tot mai multe state din SUA, legiuitorii realizează că „războiul împotriva drogurilor” nu se mai poate duce cu armele și lozincile de acum 50 de ani și că legalizarea sau măcar decriminalizarea consumului recreațional al acestui drog ușor are efecte contra traficului de droguri și a situațiilor sociale care pot degenera în infracțiuni periculoase sau în pericole pentru sănătatea tinerilor.

Nu și pentru doamna ministru Gorghiu, care probabil trăiește cu impresia că nici nu există cocaină în România, deoarece este interzisă prin lege, iar dacă ar fi existat, cu siguranță ar fi fost făcută vreo captură în Portul Constanța, cel mai curat și cinstit port din lume. Dar, cum nu s-a găsit nici urmă de „cox” în ultimii ani pe acolo, e clar că războiul cu drogurile funcționează de minune în România, sub legile bine gândite de oameni ca Alina Gorghiu.

Dacă nu mă credeți, puteți merge prin orice club de noapte din România sau, dacă preferați abordarea teoretică în locul celei practice, puteți citi statisticile procurorilor DIICOT, care încă sunt nevoiți să vâneze „cuie” poștite de liceeni prin parcuri: consumul de droguri crește de la an la an, la fel ca și numărul de dosare penale pentru consum. În accepțiunea Alinei Gorghiu, probabil că acesta este un semn de eficiență.

Cifra săptămânii