Panorama cu ALP: Birocrația abuzului. De ce nu e corectă pleașca „toți știau”

Bine v-am băgat capul pe ușa electronică. Sunt Andrei Luca Popescu (ALP), jurnalist și redactor-șef adjunct la Panorama. Acesta este newsletter-ul săptămânal „Panorama cu ALP”, la care vă invităm să vă abonați. O dată pe săptămână, vă povestesc despre ce mi s-a părut demn de atenția voastră sau doar mă enervează atât de mult, că îmi vine să afle și alții. Sugestiile și dorințele voastre le aștept aici.

Vorbim azi despre o nouă hienă prădătoare sexual în mediul universitar, dezvăluită în toată atrocitatea la care și-a supus studentele – sociologul Alfred Bulai, dar și despre cât de incorectă și inutilă este crearea unei vinovății colective, sub sloganul „toți știau”. Apoi, ne uităm la ministra Educației, Ligia Deca, care se bucură rapid la medalii olimpice, dar la putregaiul din sistem reacționează cu viteza melcului.

Birocrația abuzului. De ce nu e corectă pleașca „toți știau”

Eforturile de stârpire a hienelor prădătoare sexual, care s-au aciuat prin diverse poziții de putere, la catedrele universităților românești, vin din exterior, ca de obicei în cazul oricărui sistem viciat. Cazul Alfred Bulai-SNSPA, demascat de jurnalista Ioana Moldoveanu pe Snoop.ro, e doar cel mai recent și, în opinia mea, cel mai sinistru, prin gradul său de sistematizare bolnavă a hărțuirii și abuzării sexuale a studentelor.

Sistemul Bulai, descris în investigația jurnalistei, funcționa pe principiile unei secte, cu tabere organizate periodic, unde „maestrul” își selecta victimele sub acoperirea iluminării lor cu învățături și înțelepciuni. Amănuntele și dovezile prezentate de femeile care au fost nevoite să treacă prin acest calvar traumatizant sunt cutremurătoare și te fac să ai, ca simplu spectator revoltat, fireasca reacție „cum a fost posibil așa ceva?”.

Atunci când scursura umană se intersectează cu puterea, într-un sistem de tip castă, netransparent și unde se promovează îndeosebi pe bază de „networking” – denumirea modern-corporatistă a vechiului mucegai comunist „pile, cunoștințe, relații” –, sunt posibile și astfel de orori. Nu e doar cazul universităților.

Pe valul de investigații jurnalistice din ultimul an, care au expus comportamentele de prădători sexuali ai unor universitari precum Puiu Șerban (teatru), Horea Bădău (jurnalism) și acum Alfred Bulai (sociologie), s-a acreditat în public o idee care sună deja a lozincă de tip hashtag, pentru o mișcare românizată de tip „Me Too”: „Toți știau”.

Cât de sănătoasă este o astfel de generalizare a vinovăției? Cu siguranță nu la fel de dăunătoare și medievală precum este blamarea victimelor, așa cum o fac unii semeni înapoiați, de pe margine, pe sistemul „lasă că și ele aveau fusta prea scurtă” sau „de ce au stat, dacă nu le-a plăcut?”.

Totuși, vina colectivă nu doar că mi se pare o nedreptate care nu rezolvă nimic, în general, ci chiar dăunătoare în astfel de cazuri atât de sensibile.

Cine știa, totuși? Cu subiect și predicat, dar mai ales cu posibilitatea de a face ceva instituțional, în aceste cazuri? Să recurgi la argumentul „radio șanț” – păi, știa toată lumea, toată lumea vorbea de cutare – mi se pare extrem de periculos. Știți câte bârfe și povești circulă în orice instituție, că X și-o trage cu Y, că Z fură de la W, că am auzit eu de la o prietenă care are un văr?

Asta înseamnă că toți știau? Caracterul uman și defectul profesional de jurnalist mă împiedică să zic că da. Pe aripile bârfei și zvonului zboară multe.

Pentru mulți și, recunosc, la un moment dat și eu am fost așa, reflexul este să spui: de ce tac victimele? Rațional, e firesc să greșești crezând că ele ar trebui să fie primele pe care furia provocată de abuzurile la care sunt supuse le împinge să vorbească, să acuze. Psihologii traumei și abuzului au arătat însă că e tocmai invers – o persoană abuzată și vulnerabilă are cel mai adesea tendința să se blocheze, să fugă, să reprime trauma, să se ascundă.

Totuși, vedem că există „supraviețuitoare” ale unor astfel de abuzuri, care au avut puterea să strângă dovezi și ulterior, la ani distanță, să vorbească cu jurnaliști despre ce s-a întâmplat. Poate că între timp au vorbit și cu prieteni, cu colegi, cu părinți, poate că s-au confesat unor profesori mai apropiați.

Te poți întreba de ce nimeni nu a ales și calea instituțională a universității sau calea judiciară a poliției. Teama de a-ți căuta dreptatea în cadrul unui sistem unde abuzatorul are o poziție de putere e firească. În plus, știm că sistemele românești, de la universități la secții de poliție, nu sunt cele mai primitoare cu victimele.

Reflexul „victima e de vină” e viu și aici, nu doar printre troglodiții care mișună pe Facebook. Nu există sisteme și reguli care să faciliteze accesul victimei unui abuz la urechile celor cu putere de decizie. Ba chiar vedem că i se pun bețe în roate: nu poți sesiza anonim comisia de etică a universității, de exemplu.

Totuși, nu este corect nici să te aștepți ca eliminarea răului de către o universitate să aibă loc printr-o naștere imaculată, din spuma mării, în lipsa oricărei sesizări oficiale sau efort susținut de demascare.

Din nou, argumentul „radio șanț” – „toți știau” nu ține. Pentru că, dincolo de emoții și revolte, în astfel de cazuri e nevoie de lucruri și acțiuni concrete, care să reziste la o adică și unui contraatac din partea celui acuzat, și într-o instanță judecătorească, și în fața unei confruntări cu regulamentele universității.

Nu e însă o luptă pierdută din start. Întotdeauna, în orice facultate, instituție sau structură ierarhică, există și acei oameni demni, onești, în stare să spună răspicat ceva, să ia atitudine împotriva abuzurilor și nedreptăților. Cel mai probabil că ei nu vor fi în funcții de conducere, pentru că nu asta se promovează în ierarhiile românești, și nu vorbim aici doar de universități.

Ei merită găsiți. Apelați la ei, cu dovezi și detalii concrete. Apelați la colegi, prieteni, părinți, la oricine poate să vă ajute. Jurnaliștii de la Rise Project au de ceva timp platforma „Catedra de abuz”, unde pot fi depuse sesizări documentate.

Tăcerea are ca efect doar propășirea acestor hiene care vor face și mai multe victime. Cine știe cu adevărat, nu de pe aripile bârfelor de la fumat, este dator să vorbească și nu doar atât: să facă un demers oficial, oricât de mic, în universitatea sau instituția respectivă. Altfel, vom citi mereu în presă, la ani distanță, despre inexplicabilele ravagii făcute de abuzatori ca Bulai, Bădău sau Puiu prin școlile românești.

Așa că, în afară de „Me Too” (și eu), e nevoie și de „Speak Up” (vorbește, ia atitudine). Pentru că altfel, ideea că „toți știau” rămâne doar o perdea de fum care nu rezolvă nimic. Vina colectivă nu face decât să disipeze răspunderea: toți sunt de vină, deci nimeni nu e vinovat.

Recomandările lui ALP

Ce se alege de România și NATO, cu Trump președinte

Rose Gottemoeller, fostă secretar general adjunct al NATO, i-a explicat Alexandrei Albu cât de mult trebuie să ne temem de jocurile tranzacționale ale lui Donald Trump, dacă acesta va ieși din nou președinte și va decide să schimbe foaia apărării colective a NATO. Dar și cât de serios e Putin, când ne amenință cu armele nucleare ale Rusiei. Sunt explicații clare, care demontează mituri și pun lucrurile în contextul cuvenit.

Turiști, plecați acasă. Ce i-a apucat pe spanioli și greci

Grecii iau cu asalt plajele locale, spaniolii fugăresc turiștii cu pistoale cu apă. În tot mai multe orașe sufocate de turiști, localnicii au început să pună piciorul în prag: își vor orașele înapoi, cu prețurile, liniștea, bodegile și atracțiile lor naturale nedeformate de invazia fără căpătâi a turiștilor. Dana Mischie a vorbit cu un profesor spaniol, dar și cu o româncă din Barcelona, despre cum dă peste cap viața oamenilor turismul de tip invadator și ce e de făcut.

Cum lasă statul român prosumatorii cu ochii în soare

România se bucură de avantajul unui mix de energie pentru care alte state ar ucide, însă ca de obicei îl gestionează cu picioarele. Daniel Popescu arată cum cea mai recentă ispravă a legiuitorilor, care vor să-i oblige pe prosumatorii pe care i-au subvenționat să-și pună panouri solare, să-și instaleze acum și baterii de stocare, pe banii lor – câteva mii de euro de căciulă – se înscrie în haosul bine-cunoscut al statului român. Între timp, infrastructura de transport și distribuție a energiei ne provoacă lacrimi.

14 popasuri prin România, într-un tur făcut din cărți

Să faci turism în România poate fi o aventură care se sfârșește prost și scump. Alina Cristea vine însă cu o idee atât de frumoasă, că te poate face să-ți asumi acest risc: 14 orașe românești, numai bune de vizitat în vacanțe mai scurte sau mai lungi, unde ghizi sunt 14 scriitori români contemporani și cărțile lor. Pentru fiecare oraș, avem o carte numai bună de citit, în care acțiunea și personajele cresc în universul local al orașului respectiv. Descoperiți România cu o carte la subraț. Sau 14.

Mămăligă și lux. Turismul nișat, care pune în valoare satul românesc

Liniște, tradiție îmbrăcată într-un lux neopulent, cuminte, mâncare tradițională, natură. Sunt ingredientele unui tip de turism care s-a dezvoltat tot mai mult în România, prin care elementele tradiționale ale satului românesc sunt împachetate în experiențe pentru care oamenii de la oraș, sătui de haos și agitație, plătesc bani buni. Alina Stan a căutat câteva exemple de astfel de afaceri și le-a răsfirat rețeta și provocările.

Infograficul Panorama

În ultimii ani, Uniunea Europeană a adoptat diverse măsuri pentru a reglementa plățile în numerar, în ideea de a combate evaziunea fiscală, spălarea de bani și finanțarea terorismului. Românii iubesc însă cash-ul. Din lipsă de educație, din prevalența muncii la negru și a evaziunii fiscale sau din lipsa infrastructurii bancare, în România, un procent semnificativ de persoane încă plătesc utilitățile și primesc salariul în numerar, ne arată Edit Gyenge în acest infografic pe care îl găsiți complet aici.

Dacă tăceai, deștept rămâneai: Ligia Deca

La plăcinte înainte, la război înapoi. Pare să fie un principiu de căpătâi pentru Ligia Deca, una dintre cele mai conformiste și lipsite de substanță ocupante a portofoliului de la ministerul Educației. E o reprezentantă perfectă a proiectului „România Educată”, o sumă de lozinci goale, păstorite de președintele Klaus Iohannis, cel care a și plantat-o politic pe Deca în fruntea Educației.

În materie de lozinci, Ligia Deca pare în largul său. Dacă e de laudă, dorește să se afirme. Aflăm că ministra ar fi dat dispoziție ca informațiile despre câștigătorii olimpiadelor internaționale să nu mai fie comunicate de profesori, la cald, ci să fie trimise la minister pentru a le comunica oficial dumneaei.

Comunicările, arată Edupedu, au loc însă chiar de pe pagina de politician a Ligiei Deca, care nu a ezitat în trecut să se folosească pe social media de performanțele elevilor români.

În schimb, când e de rău, Ligia Deca e cumpătată. Nu se înghesuie. Scandalul abuzurilor și hărțuirilor sexuale, comise de sociologul Alfred Bulai asupra studentelor din SNSPA, a mișcat-o mai greu.

A durat trei zile ca ministerul Educației să aibă o reacție asezonată cu rumeguș din limbaj de lemn, la imensul puroi dezvălui de Snoop.ro. A anunțat că un consiliu din subordinea ministerului va verifica cum sunt gestionate cazurile de hărțuire sexuală la nivelul comisiilor de etică din universități. În paranteză fie spus, ele nu prea există.

Abia a patra zi, în Guvern s-a decis ca doamna Deca să lucreze la legislație, pentru ca sesizările de hărțuire sexuală din universități să meargă direct la poliție și procurori.

Reacția întârziată o fi fost cauzată, așa cum reclamă USR, și de faptul că doamna Deca e lector la SNSPA, universitatea unde Bulai a comis abuzurile, sau de faptul că Bulai e un om care a lucrat cu PNL, în trecut. Oricum ar fi, medalia de aur pentru hărțuire sexuală a „olimpicului” Alfred Bulai nu e ceva cu care Ligia Deca poate defila ușor pe Facebook.

Cifra săptămânii