Panorama cu ALP: De ce (ne) omorâm femeile?

Bine v-am regăsit! Sunt Andrei Luca Popescu (ALP), jurnalist și redactor-șef adjunct la Panorama. Acesta este newsletter-ul săptămânal „Panorama cu ALP”, la care vă invităm să vă abonați gratuit, pentru a-l primi direct pe email.

Vorbim despre tot mai desele cazuri de femicid, comise de foști sau actuali soți și iubiți asupra femeilor pe care le consideră obiecte sexuale, aflate în proprietate. O mentalitate hrănită pe tot lanțul social, de la Biserică, la poliție și masculii toxici online, care găsește mereu scuze violenței asupra femeilor, sub eternul clișeu „sigur a făcut ea ceva”. Apoi ne aplecăm atenția asupra tânărului sinecurist liberal Pavel Popescu, care, prins cu un polițist corupt în desagă, a chițăit că e discreditat.

De ce (ne) omorâm femeile?

În țara unde, mai în glumă, mai în serios, ne împărțim între oameni și femei, ne cutremurăm la fiecare știre macabră despre cum un „om” și-a ucis femeia – iubită, soție, concubină, actuală sau fostă. Apoi, trecem mai departe, cu gânduri care variază între „mulți nebuni pe lumea asta” și „sigur a făcut ea ceva”. 27 de femei și fete au fost ucise până acum, în anul de grație 2025, în România. Peste jumătate dintre ele au murit de mâna fostului sau actualului partener.

Iar acestea sunt doar cazurile cu final extrem. Doar anul trecut, au fost peste 130.000 de cazuri de violență domestică în România, unde femeile sunt bătute sau agresate în alt fel de foști sau actuali parteneri. Gândiți-vă că acestea sunt doar cele raportate poliției. Pentru un om cu toate țiglele pe casă, e greu să pricepi rațional cum ajungi ca bărbat să lovești sau să terorizezi sistematic o femeie, mai ales pe una pe care se zice că o iubești sau ai iubit-o. De ucidere, nu știu cum să vorbesc în termeni raționali.

Totuși, în România sunt câteva lucruri care au ajuns la nivel de clișeu folcloric, prin repetitivitatea lor (un podcast foarte instructiv pe subiect, făcut de Micutzu, aici). Nu o să uit niciodată momentul când am intervenit să opresc în plină stradă un macac ce îi căra palme în cap femeii de lângă el, iar acesta s-a oprit să-mi replice, cu un amestec de revoltă că l-am întrerupt și frică de a nu deveni el însuși bătut: „E nevastă-mea, dom’le!”.

Am rămas blocat de absurdul crezului acestui om, că a-și bate soția e totuna cu a da un șut nervos căruței care te-a lăsat în drum. E a lui, ce te bagi?

La fel de folclorică a ajuns și impasibilitatea poliției în astfel de cazuri. De cele mai multe ori, la poliție se ajunge doar când situația e la apogeu. În mai toate cazurile de femicid comis de foști sau actuali parteneri, auzim cum au mai existat reclamații, plângeri sau chiar dosare penale, mai nou și ordine de restricție. Degeaba.

Parțial, pentru că avem o legislație total neadaptată la realitățile practice, de la birocrație la posibilitățile poliției de a interveni – gândiți-vă că, până acum câțiva ani, un polițist nu putea face nimic dacă un bărbat își bătea soția sau iubita în propria casă.

Chiar și fără asta, recursul la poliție e perceput în România mai degrabă drept ceva care mai rău face. Te trezești că din victimă sau persoană care percepe că se află într-un pericol, ajungi suspect de serviciu. Dacă suni la 112, deranjezi, ești luat la rost. Din cauză că mulți români sună la urgențe din cele mai stupide motive, nivelul de toleranță al operatorilor de acolo probabil că a devenit foarte ridicat. Pericol e dacă ți-a dat sângele.

Când oamenii care ar trebui să ne păzească și să ne apere nu devin ei înșiși niște masculi toxici cu femeile, cum arată episodul cu jandarmii care făceau glume de șantier cu niște femei săltate pentru că aveau asupra lor spray cu piper, ca să se poată apăra pe stradă, ajung deseori să gândească ca la cârciuma din sat: „hai, că vă împăcați voi!”, „sigur a făcut ea ceva”.

Violența contra femeilor nu e ceva care să preocupe statul român, la nivel legislativ. De multe ori, oamenii care ar trebui să aplice legea sau cei care ar trebui să ne apere o bagatelizează chiar. Alteori, pur și simplu nu au resursele necesare sau priceperea, profesională și umană, pentru a monitoriza niște cazuri atât de sensibile și volatile.

La fel cum ne scandalizăm că avem polițiști care nu-s în stare să pună la pământ un agresor sau să-l încătușeze, ar trebui să ne înfuriem și că nu știu să gestioneze o situație de conflict, să evalueze un risc domestic care se poate transforma în ceva mai rău sau să vorbească cu o victimă.

Vina nu e doar de partea statului, ci izvorăște din mentalitățile comune, provenite la rândul lor din lipsa de educație, propriile traume și abuzuri și subculturi mai noi sau mai vechi.

Avem reflexul de a da vina pe femeile-victimă sau de a găsi justificări agresorilor bărbați – se îmbrăca nu știu cum, făcea videochat, i-a spus nu știu ce. Avem hoardele de inceli digitali sau de bărbați cu viziuni bisericesc-conservatoare, care califică automat drept „curvă” orice femeie care își expune frumusețea, ostentativ sau nu, împlinirile, succesele sau eșecurile.

Avem reflexul bărbătesc al privirilor agresive, care devorează sexual în spațiul public orice femeie cu un fizic atrăgător și scuza automată – păi, de ce s-a îmbrăcat așa, dacă nu vrea să te uiți la ea? Avem influenceri de tip frații Tate, care bat și trafichează sexual femei, dar sunt modele de masculinitate pentru milioane de adolescenți și tineri bărbați frustrați sexual.

Tot ce se abate rău asupra unei femei, de mâna unui bărbat, e derivat cumva automat din faptul de necontestat că „sigur și-o merita”.

Totul derivă din perceperea femeii ca obiect – sexual, accesoriu de lăudat în lume pentru trăsăturile ei fizice. În capul acestor bărbați, dacă ai o iubită sau, mai mult, nevastă, e ca și cum ai acea femeie pe post de proprietate. E a ta, faci ce vrei cu ea. Când o femeie contestă acest statut, devine ținta agresiunilor sau, în cazurile extreme, a crimelor.

Nu uit ce spun preoții ortodocși în biserică, atunci când oficiază nunțile și citează din Sfântul Apostol Pavel: „Femeile să se supună bărbaților lor ca Domnului, pentru că bărbatul este cap femeii”, dar mai ales „femeia să se teamă de bărbat”.

Și da, femeile au ajuns să se teamă de bărbați. E greu să pricepi, ca bărbat, că foarte multe femei merg cu frică pe stradă, fie că e zi, fie că e noapte. Că recurg la tertipuri de genul că se prefac că vorbesc la telefon când merg singure noaptea pe vreo stradă mai întunecată, ca să pară că „au martori”. Sau că au tot felul de coduri și stratageme între prietene, ca să se anunțe că au ajuns cu bine acasă sau dacă se simt în pericol.

Când femeile iau atitudine, protestează sau semnalează organizat aceste probleme, sunt etichetate ca niște extremiste sau „feministe”, cuvânt echivalat cu o ocară. Într-o lume tot mai otrăvită de extreme, agresiunea unui bărbat asupra unei femei nu mai e perceput drept ceva extrem. Se întâmplă prea des.

Recomandările lui ALP

Stilul Dan vs stilul Bolojan. Cum lucrează cei doi lideri

Președintele și viitorul premier au stiluri de lucru complet diferite. În timp ce Bolojan deleagă sarcini, Nicușor Dan e micromanager și nu are încredere în oameni. Președintele e căpos și se lucrează greu cu el, liberalul de la Oradea își crește oameni în jur. Cum se vor înțelege ei?, se întreabă în Hotnews Catiușa Ivanov și Cătălin Tolontan. Până la urmă, președintele nu își caută un prieten, ci un premier care să gestioneze România.

Cât ne costă pensiile speciale ale magistraților?

În 2025, costul cu pensiile speciale ale magistraților se ridică la 295 de milioane de euro. Un argument pentru ca ei să fie pensionari mai cu moț e că în timpul activității nu au voie să facă afaceri. Ionuț Stănescu ne arată în Rise Project un calcul interesant: pensia medie a unui magistrat e 52.000 de euro pe an, de aproape trei ori mai mare decât profitul mediu al unei firme mici din România. E o foarte bună afacere să fii magistrat în țara noastră.

Cu ce înoată România militar în Marea Neagră

Marea Neagră e un corp de apă închis din punct de vedere militar, iar acum războiul dintre Rusia și Ucraina a înțesat-o de amenințări cât se poate de concrete pentru România – atât militare, cât și economice sau de spionaj. Mihnea Lazăr scrie în PressOne despre arsenalul militar cu care România ar trebui să facă față acestor provocări. Iar tabloul e, ca de obicei, periculos de trist.

Cum se face pace între Iran și Israel

Războiul deschis, pornit de Israel contra Iranului și programului său nuclear care ține sub amenințare întreaga regiune, se lungește și nu dă semne că se va răcori prea curând. O analiză din Foreign Affairs arată că SUA trebuie să se implice într-o soluție de oprire a conflictului, însă cele care trebuie să gândească și să medieze pacea sunt statele arabe din regiune. Sub tirurile de rachete și cu amenințarea că Trump ar putea angaja și SUA în conflict, nu se întrevede o soluție rapidă.

Trump rupe MAGA în două pe conflictul din Iran

Donald Trump e prins la mijloc, între două curente diametral opuse din mișcarea MAGA, pe valul căreia a câștigat al doilea mandat de președinte, ne arată o analiză din The Atlantic. Unii din aliații și susținătorii săi se opun unei intervenții SUA în Iran, pentru că ar târî America în război, contrar promisiunilor electorale trumpiste. Alții susțin ca măreția Americii să se dezlănțuie cot la cot cu Israelul. Ce va face Trump? După cum spunea cineva, deciziile sale provin în urma exploziilor dintre propriii neuroni, nu pe baza expertizelor și analizelor raționale.

Infograficul Panorama

Cel mai recent top european al risipei alimentare plasa România pe locul trei. Un român aruncă, în medie, 99 de kilograme de mâncare și resturi alimentare la gunoi, într-un an. Edit Gyenge ne arată, într-un infografic despre ce aruncăm din farfurie, cum stă situația în Europa și România.

Dacă tăceai, deștept rămâneai: Pavel Popescu

Căpătuit cu sinecura de vicepreședinte al ANCOM, autoritatea care reglementează comunicațiile din România, inclusiv cele online, tânărul liberal dă încă o dată dovadă că a integrat rapid modelul de viață al vechilor membri de partid care l-au proțăpit în politică.

Luat la întrebări de ce l-a angajat la cabinetul său pe fostul șef al Poliției Județene Călărași, trimis în judecată pentru corupție, viteazul Popescu a replicat la fel de sigur pe el cum dorea și să închidă TikTok-ul, după scandalul alegerilor prezidențiale anulate: „Este o asumare a mea ca vicepreședinte să pot angaja pe cabinetul meu pe cine vreau eu”.

Statul e tarlaua micului Popescu, omul care s-a cățărat în politică după valul de emoție al tragediei de la Colectiv, când s-a erijat într-un mic salvator de situație, aducând prin relațiile sale o echipă de medici din Norvegia la București.

Acum, e băiat mare: angajează la stat pe cine are el chef, chiar și pe un polițist corupt (dar achitat în primă instanță), care recupera datorii pentru oameni de afaceri de prin județ și făcea afaceri avantajoase cu cei pe care îi cerceta poliția.

Pus în fața scandalului, consilierul lui Popescu a plecat. Politicianul a rămas însă cu coada pe sus, acuzând o campanie de discreditare la care a contribuit și presa cea rea.

De discreditare a fost într-adevăr vorba, dar nu cum o pricepe Pavel Popescu. S-a discreditat încă o dată ideea de autoritate publică și de angajări la stat pe principii corecte, nu pe cumetrii și pile de partid.

Cifra săptămânii