Panorama cu ALP: Marea schismă AI, faza pe bani

Bine v-am băgat capul pe ușa electronică. Acesta este newsletter-ul săptămânal „Panorama cu ALP”, la care vă invităm să vă abonați. Sunt Andrei Luca Popescu (ALP), jurnalist și editor la Panorama. O dată pe săptămână, vă povestesc despre un subiect care mi s-a părut demn de atenția voastră sau care doar mă enervează atât de mult, că îmi vine să afle și alții. O să încerc să o fac scurt (deși nouă, la Panorama, ne place lung), cu relativ umor și fără vorbe prea scorțoase. Sugestiile și dorințele voastre le aștept aici.

Astăzi, încercăm să decriptăm împreună repercusiunile pe care le are asupra viitorului AI cea mai recentă telenovelă hi-tech din Silicon Valley, care i-a avut ca protagoniști pe părinții ChatGPT. La noi în ogradă, ne oprim asupra patriotismului pionieresc al lui Sebastian Burduja, care vede Bucureștiul mai ceva ca Berlinul și Copenhaga.

Marea schismă AI, faza pe bani

Un război de câteva zile era să omoare, apoi a reînviat compania-mamă a celebrului ChatGPT, prin decapitarea și reînscăunarea cofondatorului său, Sam Altman. Probabil că privită de la distanță, cea mai recentă telenovelă care a rupt Silicon Valley în două a părut pentru cei mai mulți dintre noi o banală luptă corporatistă pentru putere și control. Și nu ar fi pe de-a-ntregul greșit. Doar că nu a fost deloc banală, iar rezultatul ei probabil că va fi definitoriu pentru soarta dezvoltării generale a Inteligenței Artificiale.

Pe scurt, povestea a decurs așa. La sfârșitul săptămânii trecute, cofondatorul OpenAI, Sam Altman, a fost dat jos din poziția de CEO, de către board-ul de supraveghere al companiei. Nu au fost oferite explicații, în afară de vaga idee că Altman, o figură deja iconică în comunitatea tech, nu ar fi fost sincer în relația cu conducerea companiei.

În decurs de câteva zile, cu spatele asigurat de gigantul Microsoft (cel mai mare investitor în OpenAI), dar și cu susținerea (aproape) tuturor angajaților, care au amenințat că părăsesc firma în masă, Altman a fost însă reînvestit la conducerea companiei, iar oamenii din board-ul care l-a demis au fost ei înșiși îndepărtați de la conducere.

Chiar dacă poate o să vi se pară superficial, de dragul conciziei și al clarității vom rămâne la nivelul de sinopsis al intrigii unei dramolete Netflix, unde două tabere se înfruntă.

Inteligența Artificială, cu imensele motoare tehnologice și financiare din spatele ei, a dat naștere în jurul dezvoltării sale accelerate, la două curente etice de gândire. Unul care consideră că dezvoltarea cât mai rapidă și extinsă a AI va aduce omenirii progres și bunăstare, altul care propovăduiește cumpătarea în extinderea AI, date fiind pericolele inerente unei astfel de tehnologii disruptive.

Cei care urmăresc fenomenul i-au poreclit „boomers” (de la explozie) și „doomers” (de la dezastru) sau „accels” și „decels”, în funcție de care parte a accelerației dezvoltării AI se situează. Sam Altman și cei ca el fac parte din prima categorie – oameni care înclină să mărească, să călărească, dar și să facă business și profit pe valul tehnologic AI, în ideea că părțile pozitive sunt prevalente.

Cei care i se opun în gândire (și nu e vorba aici doar de cei câțiva membri ai fostului board de conducere a OpenAI, ci de mulți alți oameni de știință, experți IT și antreprenori) doresc o temporizare a galopului tehnologic în care Silicon Valley s-a lansat recent cu AI, pentru a putea avea grijă și de aspectele care țin de siguranță și mitigația pericolelor pentru oameni, care vin la pachet cu AI.

Dincolo de îngrijorările etice ale dezvoltării AI, stau însă banii. Altman și Microsoft, corporația IT care deține 49% din OpenAI și a investit acolo 13 miliarde de dolari, doresc să facă business, să adune investitori și clienți cât mai mulți, dezvoltând calea comercială pentru ChatGPT și alte produse bazate pe AI.

Progresul omenirii prin dezvoltarea AI nu se face gratis, costă o grămadă de bani, dar și posibilitățile de profit de pe urma acestei tehnologii sunt imense. Lucru care intră însă în conflict cu modul de funcționare al companiei OpenAI – un fel de struțo-cămilă între un ONG non-profit și o corporație tech (pentru cel mai detaliat tablou al conflictului de la OpenAI vă trimit să citiți altceva).

De la tipar sau zborul uman, până la fisiunea nucleară sau internet, toate tehnologiile disruptive, cu potențial de a concentra cantități imense de bani sau putere în mâinile celor care le avansează și controlează mai bine, au împărțit lumea în două: apostolii și cobele. Nu doar în rândul publicului privitor de pe margine, ci chiar în sânul comunităților profesionale care le-au dezvoltat.

Niciuna dintre aceste tehnologii nu a venit la pachet doar cu lucruri bune, pozitive, ci a adus cu sine și părți întunecate, mai mult sau mai puțin exploatabile în sens distructiv. Tehnologia Inteligenței Artificiale nu face excepție. Problema e că nu putem ști care e tabăra cea bună și cea rea, așa cum se întâmplă simplu, în orice film de succes. Și poate că nu vom putea niciodată spune definitiv, cu inima împăcată, că e albă sau e neagră.

De altfel, o explicație posibilă pentru întregul scandal ar putea fi existența unui proiect intern al OpenAI, numit Q* (Q Star), prin care s-ar fi dezvoltat în secret celebrul AGI (artificial general intelligence), un sistem autonom care poate să îndeplinească și să depășească singur sarcinile de care e capabil un om. Un punct pe care mulți îl consideră periculos și dincolo de care se deschide o riscantă cutie a Pandorei.

„Așa cum a fost mereu adevărat în Silicon Valley, o idee măreață te poate duce până la un punct. Banii sunt cei care te trec dincolo de linia de finiș”, scrie într-o analiză The Atlantic, despre cea mai recentă dramoletă din jurul AI.

Iar deocamdată, banii și puterea lor au câștigat o luptă importantă, care va defini viitorul dezvoltării AI.

Recomandările lui ALP

Cum schimbă generația celor peste 50 de ani piața muncii

Angajatorii se plâng că nu găsesc suficient personal, dar suferă de o ipocrizie crasă. Caută experiență și stabilitate, dar se uită exclusiv la candidați tineri. Andrei Militaru explică aici cum firmele au început să descopere un „aur” care stătea chiar sub nasurile lor: candidații maturi, experimentați, trecuți de 45-50 de ani. Generația X, aflată acum la apogeul carierei, vine la pachet cu multe avantaje. Sigur, costă mai mult și nu mai pune botul la tot ce zboară, ceea ce pe unii patroni români s-ar putea să-i deranjeze.

De ce sunt tot mai mulți Millennials diagnosticați cu cancer?

Tot mai mulți tineri sub 40 de ani sunt loviți de această boală cruntă. E o realitate care ne sperie, însă tot o realitate e. Claudia Spridon ne arată cum statul român doarme în papuci, ca de obicei, și în fața acestei provocări. Nu doar că nu finanțează programe de prevenire și screening timpuriu pentru cancer, dar nici măcar nu se obosește să contorizeze detaliat cazurile românilor loviți de boală.

De ce a dormit Israelul și ce urmează după violenta trezire?

V-am mai spus că, dincolo de atrocitățile și nedreptățile de moment, care ne fac să ne pierdem în emoții oarbe, e nevoie să înțelegem de ce se întâmplă lucrurile. Avem aici perspectiva rece a doi foști ofițeri israelieni. Ei analizează cum s-a ajuns aici, de ce este atât de sângeros acest conflict cu civilii captivi ai regimului Hamas și mai ales ce poate urma pentru Israel și Palestina. Nu există soluții minune, ci doar negocieri și compromisuri. Unele pe care premierul Netanyahu nu mai are autoritatea morală să le ducă la bun sfârșit.

Capitalism, Taylor’s version. Cum a ajuns Taylor Swift o forță economică

Oricât s-au chinuit Vlad Dumitrescu și colegii să mă scoată ultimul boomer nebun, recunosc că nici până acum nu am ascultat vreo melodie de Taylor Swift. Am citit însă cu mare interes câte și cum a reușit această legendă vie să facă în viață. Nu e doar miliardară pe propria cârcă, dar s-a luat de guler cu marea industrie muzicală americană, ajungând un fenomen care produce bani și fani, dar care și schimbă lucruri în economia muzicală sau în finanțele locurilor pe unde trece.

Infograficul Panorama

România nu este o excepție în Europa, când vine vorba de limitarea plăților cash. Doar câteva țări nu au nicio restricție la acest capitol, iar mai mult de jumătate au limite destul de joase, relativ la nivelul de trai, pentru tranzacțiile cash. Nicăieri nu sunt, însă, interzise plățile cash. Nici în România nu s-a pus vreodată o astfel de problemă, contrar zbieretelor de propagandă, întreținută de adepții ei atinși de conspiratită.

Doar că la noi, ca și prin alte țări de altfel, a ieșit ditamai tevatura când guvernul a vrut să coboare și mai mult plafonul de limitare a plăților cash. Mulți români s-au simțit atacați în drepturi și au clamat că „ca la noi, la nimenea”. Edit Gyenge ne arată, în infograficul de mai jos (pe care vă invit să dați click, dacă doriți să-l vedeți întreg și cu toate detaliile), că mai sunt și alții care limitează plățile cash, la fel cum sunt unii care nu le limitează deloc.

Dacă tăceai, deștept rămâneai: Sebastian Burduja

Tânărul patriot liberal cu discursuri politice rupte din filmele americane a preluat șefia PNL București și s-a gândit să ne arate din nou, în stil pionieresc, că e un mare iubitor de țară.

„Bucureștiul, pe toate datele europene, este un oraș mai dezvoltat decât Madrid, Berlin, Copenhaga, Amsterdam şi orice altă Capitală din centrul şi estul Europei şi are cel mai mare ritm de creştere”, a spus dânsul.

Acum, cultura occidentală a „pep talk”-ului motivațional e de admirat până la un punct, iar deviza „nu ne vorbim de rău țara”, care pare prevalentă în gândirea majoritară din mediul securisto-politic ce domină România, are sensurile sale, într-un context social și geopolitic unde dezamăgirea populației se îmbină de minune cu tentaculele lipicioase ale propagandei ruse.

Nu e, de altfel, de mirare că domnul Burduja, acum ministru al Energiei, dar în general bun pe orice funcție i se găsește de către partid, se bucură de admirația fostului șef al SRI, Eduard Hellvig, în diverse postări pe social media, iar probabil patriotismele dulci sunt doar o parte din resorturile acestei admirații.

Totuși, noi, muritorii de rând fără funcții în politică sau SRI, dar care trăim zi de zi în Bucureștiul ăla necoafat, nu am putut să nu pufnim în râs. Și patriotismul ăsta are niște grade de condimentare, totuși. Poate fi servit rece, rațional, „au naturel”, sau îi poți adăuga zahăr, glazură și bombonele până te apucă greața.

Pe ce indicatori europeni s-o uita, oare, domnul Burduja? Bucureștiul se dezvoltă, într-adevăr, dragul de el, dar într-un mod atât de haotic, balcanic și nesănătos, încât chiar e nevoie să cauți niște „date europene” extrem de specifice, ca să-l scoți peste Copenhaga sau Berlin.

Totuși, Sebastian Burduja a recunoscut în același discurs că tot Bucureștiul este și cel mai prost administrat oraș. Nu știu cum se împacă toate aceste discrepanțe în mintea sa, dar bănuiesc că toate au legătură cu alegerile de la anul, pentru Primăria Capitalei.

Cifra săptămânii