Patru crize în patru ani, care îți arată de ce e mai important ca oricând pe cine votezi în Parlament
Abonează-te la canalul nostru de WhatsApp, pentru a primi materialul zilei din Panorama, direct pe telefon. Click aici
Votul pentru alegerile parlamentare, la nivel pragmatic, este mult mai important decât cel pentru alegerea președintelui României. La nivel decizional, Parlamentul pe care îl alegem duminică este cel care ne dictează orientarea politică și legile, pentru următorii patru ani.
România este însă o republică semiprezidențială, ceea ce înseamnă că deciziile politice și legislative sunt luate de Parlament, care numește sau demite guvernul și adoptă legi.
Cu alte cuvinte, pe plan intern, președintele e mai degrabă un mediator între puterile statului, în timp ce politicile economice, sociale sau care țin de infrastructură sunt propuse și adoptate de guvern, care trebuie sprijinit de Parlament.
Din nefericire, la parlamentare mulți români nu votează uitându-se la persoanele propuse de formațiunile politice, ci votează pur și simplu partidele. „E un sistem care privilegiază partidele, nu indivizii”, după cum explica Laurențiu Gheorghe într-un interviu pentru Panorama.
În cei patru ani scurși de la ultimele alegeri parlamentare, România a fost zguduită de multe crize și tragedii. Au fost momente care s-ar fi putut desfășura altfel, dacă am fi dat mai multă atenție actorilor politici pe care îi trimitem să ocupe un scaun în Senat sau Camera Deputaților.
Am ales câte un astfel de moment elocvent pentru problemele sistemice ale României, pentru fiecare an din ultimii patru. Apoi, am analizat cum ar fi putut fi mai bine, dacă Guvernul și aleșii din Parlament ar fi schimbat ceva, prin puterile pe care le au în stat.
E o scurtă cronologie a unor momente care au expus vulnerabilități ale României, din 2020 până în 2024, pe parcursul mandatului acestui Parlament pe care îl schimbăm acum iar, la vot.
Apasă pe criza despre care vrei să citești:
2021: Pandemia și Guvernul „noaptea, ca orbii”
Pandemia de Covid-19 a fost unul dintre momentele care au testat ce înseamnă guvernarea mai peste tot în lume. La noi, deși am acționat în pasul celorlalte state din Uniunea Europeană, gestionarea pandemiei a scos la iveală punctele slabe ale sistemului public, într-o lumină mai crudă ca nicicând: infrastructura sanitară extrem de deficitară, lipsa unui plan coerent general, dar și a unei strategii de comunicare din partea Guvernului.
În talmeș-balmeșul infuzat puternic de frica de moarte și confuzie, e greu de analizat ce a decis guvernul de unul singur și ce a imitat de la alte țări, dar și dacă a fost bine sau rău. Ce a fost mai evident rămâne însă partea de comunicare făcută de guvern. Statul nu a fost suficient de transparent cu cetățenii săi și a comunicat după ureche.
Te întrebi cât de relevant este? Destul de mult, dacă ne uităm la țări precum Vietnamul, care a avut o campanie de comunicare făcută de experți și care a debutat în forță, cu un clip cu doi tineri care cântă și dansează. Cu o populație de peste 98 de milioane de locuitori, în august 2020, Vietnam avea doar 950 de cazuri confirmate de Covid și doar 23 de decese.
Pentru comparație, până la aceeași dată, România, cu o populație de puțin peste 19 milioane de locuitori, avea 2.954 de persoane decedate din cauza coronavirusului.
Întuneric și afară, și pe hârtie
În prima perioadă a pandemiei, guvernul a semănat mai mult confuzie, nu siguranță. Iar asta a pornit dintr-un mix de acțiuni. În primul rând, românii aflau totul pe timpul nopții. Neștiind dacă a doua zi vor putea ieși sau nu din casă și dacă da, în ce condiții, cetățenii stăteau cu ochii în televizoare sau pe internet, așteptând conferințele de presă rostite bolovănos, din partea Guvernului. Adesea, erau anunțate pentru orele 22-23.
Apoi, comunicatele date de stat privind evoluția pandemiei erau semnate de „Grupul de Comunicare Strategică”, despre care nimeni nu știa nimic. Nu exista nicio sursă oficială care să dea nume și prenume ale specialiștilor care ne ofereau date și sfaturi, în timpul unei crize de sănătate fără precedent.
În cele din urmă, i-a dat presa de cap, aflând cine erau cei 19 membri ai acestui grup: 12 erau oameni cu grade militare, fără vreo legătură cu sănătatea sau știința.
Fără răspunsuri pentru ATI
Una dintre cele mai dificile probleme în timpul crizei de sănătate a fost lipsa locurilor din secțiile ATI. Ne lipseau aparatura medicală, cât și personalul medical specializat. Iarăși, guvernul nu a fost capabil să dea vreo asigurare cetățeanului român. Locurile în aceste secții de care depindea viața oamenilor grav bolnavi era constant o enigmă.
În iulie, când manageri de spitale din toată țara spuneau că nu mai sunt locuri la ATI, ministrul de Interne Marcel Vela (PNL) a avut un moment de supărare, când jurnaliștii l-au întrebat de numărul de paturi disponibile. „Nu știu cine v-a spus, sunt locuri la ATI! Sunt locuri la ATI! Cine-a zis că nu sunt locuri la ATI?!”.
Soluții există, trebuie doar să ne uităm ce merge la alții
Marius Ungureanu, cercetător în sănătate publică și în sisteme de sănătate și directorul Departamentului de Sănătate Publică din cadrul Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, ne-a explicat că problemele sistemului de sănătate autohton depășesc granița celor patru ani care au trecut de la ultimele alegeri.
Expertul subliniază că aceste probleme sunt cunoscute nu doar în țară, dar România este trasă de mânecă și din afara țării. „Problema este că trebuie să facem”, punctează el. Soluții precum fondurile europene există, însă e nevoie ca proiectele să fie și puse în aplicare.
„Cu siguranță nu a fost cum ar trebui să fie sau ce s-a făcut nu s-a făcut proporțional cu nivelul problemelor din sistemul de sănătate din România”, spune Marius Ungureanu.
De asemenea, susține expertul, România s-ar putea uita la alte modele de organizare a sistemului de sănătate, dar nu holistic, ci să aplice diferite componente care funcționează în alte state.
„Niciun sistem de sănătate nu este perfect, dar pe bucăți am putea să ne uităm. Dacă e vorba de digitalizare, la modul general, putem să ne uităm la țările baltice sau Estonia. Dacă este să ne uităm la cum sunt gestionate serviciile de prevenție sau ce s-a întâmplat cu fondurile structurale, știu cu siguranță exemple din Slovenia, unde asistența medicală primară a fost regândită și echipa de asistență medicală a fost extinsă. Deci, ăsta e mesajul pe care l-aș transmite, că pe diferite componente avem unde să ne uităm, pentru exemple”, argumentează expertul.
2022: Un plagiat(or) în slujba țării
Noul an aducea vești mari în ianuarie 2022, când jurnalista Emilia Șercan publica un material în care arăta că Nicolae Ciucă, la acea vreme premierul țării, plagiase cel puțin 42 de pagini din totalul de 138 al tezei de doctorat.
Teza de doctorat ar fi trebuit să ajungă la CNATDCU (Consiliul Național de Atestare a Titlurilor, Diplomelor și Certificatelor Universitare), un organism al Ministerului Educației care ar fi verificat suspiciunile. Verificarea nu a mai avut loc, căci procurorii de la Parchetul General au ridicat în original teza de doctorat a lui Ciucă. Ulterior, acesta a obținut în justiție suspendarea și anularea efectelor sesizărilor de plagiat.
Un an mai târziu, în 2023, CNATDCU s-a văzut cu atribuțiile diluate în cazul analizei doctoratelor, prin noua Lege a Învățământului Superior.
Plagierea doctoratelor, cea mai înaltă treaptă academică pe care o poți obține în sistemul de educație din întreaga lume, e o plagă care a subminat major calitatea și legitimitatea sistemului de educație din România. Putea fi gestionat altfel acest fenomen de corupție academică?
„CNATDCU a avut un destin dramatic în ultimul deceniu. În funcție de componența sa, de ministrul în funcție, această structură care era, în unele perioade, un filtru credibil privind stoparea plagiatorilor doctorali, s-a văzut treptat dezarmată de exact acele prerogative care îi permiteau să facă asta. La fel s-a întâmplat și cu Consiliul Național de Etică. Ceea ce spune mult despre cum s-au degradat, prin acțiune guvernamentală, corectitudinea, cinstea, responsabilitatea, echitatea, încrederea – pilonii culturii etice și de integritate în mediul nostru universitar”, a explicat pentru Panorama, profesorul universitar Marian Popescu, fondatorul Centrului de Acțiune, Resurse, Formare pentru Integritate Academică (CARFIA) al Universității din București.
De la Bode la Ciucă: uite procesul, nu e procesul
Situația e cu atât mai descurajatoare, cu cât privim spre felul în care justiția îl deservește pe cel care are relațiile potrivite. Luni mai târziu, un alt lider PNL, Lucian Bode, era și el acuzat de plagiat.
În timp ce ambele cazuri ne-au arătat cum e folosită funcția publică pentru ca plagiatul să nu afecteze iremediabil imaginea publică și cariera politică, cazul lui Ciucă ne-a dovedit că el poate să dispară definitiv.
„Dacă în primul caz, cel al lui Bode, un lung proces a permis Comisiei de etică de la universitatea respectivă să ajungă la un punct de vedere, după care ministrul în funcție a intentat acțiune în instanță, în al doilea caz (Ciucă – n.r.), nici nu s-a mai întâmplat asta”, completează profesorul Marian Popescu.
La noi, politicienii care plagiază au parte mai degrabă de un scandal de moment, iar apoi cariera continuă să curgă fără nicio consecință. Asta și pentru că managementul universitar favorizează un astfel de context, după cum a observat Marian Popescu în cei 12 ani de explorare în domeniul Eticii și Integrității Academice (EIA):
„Am constatat că EIA nu numai că nu ajunge să fie o cultură specifică a mediului academic și de cercetare, dar managementul universitar favorizează o adevărată omertà (lege a tăcerii, impusă în organizațiile de tip mafiot –n.r.) atunci când apar cazurile de plagiat, de manipulare, falsificare, omitere a datelor, sau când raporturile de putere în universități sau laboratoare de cercetare duc și la însușirea muncii altcuiva, la blocarea accesului la o poziție superioară, la șantaj sau hărțuire sexuală”.
Pe plan extern, preocupările lui Popescu pentru EIA l-au dus și în IRAFPA (Institutul de Cercetare a Fraudei și Plagiatului Academic de la Geneva). Aici a aflat că peste hotare, alte țări nu sunt așa permisive în privința plagiatului la oamenii de stat. În Elveția sau Franța, plagiatorii se retrag din funcția publică.
„E o diferență de educație aici: la noi, plagiatul nu e resimțit ca furt (intelectual, chiar dacă asta este), ci ca o mică mizerie, o dai jos cu peria sau te «speli» puțin și, gata, suntem cinstiți, corecți. În alte părți, «furtul» acesta e considerat ca atare – sigur, se mai ajunge în instanță, un alt proces -, și este semnul unei decadențe morale”.
„Guvernele din ultimii ani au făcut (sau n-au făcut) puțin și prost”
La noi, continuă Marian Popescu, unde valorile morale au fost, practic, evacuate din sfera publică, din acțiunea guvernamentală sau prezidențială, „sunt favorizate tăcerea, diminuarea «accidentului» numit plagiat, e acuzat adversarul politic etc. Orice, numai să nu recunoaștem că am greșit. Ați auzit pe premier, pe vreun ministru, de președinte nici n-are sens să vorbim, spunând: îmi pare rău, am greșit? ”.
Nu a spus niciunul pentru că, în primul rând, nici chiar universitățile nu sunt pregătite să dezvolte o cultură în care să domnească integritatea și etica academică.
„Un ordin de ministru a creat acum câțiva ani o structură nouă în universități, în vederea evaluării tezelor de doctorat sub raportul corectitudinii. Nimeni nu știe, după ce au fost consumate fondurile alocate, ce s-a realizat până acum. Au fost miile de teze din 1990 scanate, supuse testului softurilor «anti-plagiat» ?”, se întreabă profesorul Marian Popescu.
Guvernele din ultimii ani „au făcut (sau n-au făcut) puțin și prost, prin unele decizii, pentru a evacua valorile morale din mediul academic. Iar favorizarea plagiatorilor a fost evidentă în aceste decizii. Inclusiv în ce privește acțiunea constantă a acestor guverne de a virusa toate structurile cu atribuții în zona etică și de integritate pendinte de Ministerul Educației”, mai explică fondatorul CARFIA.
Chestiunea plagiatului a ajuns în atenția publică din România abia în 2012, cu cazul lui Victor Ponta, premier și el la acea vreme.
După 12 ani, ar trebui să rămânem cu o concluzie simplă: dacă o figură publică, un om de stat care are o responsabilitate față de cetățeni, fură idei pe care și le însușește, atunci e greu să mai ai încredere în acea persoană.
„Școala românească ar trebui să-și revizuiască fundamental statutul și din perspectiva valorilor morale. Exemplul unui prim-ministru plagiator e descurajator, nu dă încredere că poți avea un drum în viață făcut pe propriile merite, competențe, pe recunoașterea a ceea ce poți. Atât cât poți”, concluzionează profesorul Marian Popescu.
2023: Azilele groazei și fața inumană a statului
În iulie 2023, presa a scos la iveală că în trei centre pentru persoane cu dizabilități din orașul Voluntari, județul Ilfov, oamenii erau înfometați, ținuți în condiții mizere, sechestrați împotriva voinței lor, bătuți, iar în unele cazuri le mai erau furați și banii.
Primele informații au fost obținute de Centrul de Resurse Juridice (CRJ), cu șase luni înainte, după un control efectuat de asociație. În februarie, CRJ sesizase deja mai multe instituții de stat cu privire la ororile din aceste cămine, de la Ministerul Muncii, al Sănătății, până la Autoritatea Națională pentru Drepturile Persoanelor cu Dizabilități, Agenția Națională pentru Plăți și Inspecție Socială și Direcția Generală pentru Asistență Socială și Protecția Copilului.
Ce a făcut guvernul în acest caz?
În primul rând, în urma unei discuții cu premierul Marcel Ciolacu, ministrul Muncii Marius Budăi și-a înaintat demisia. A fost mai degrabă un gest pentru imagine, căci cu o săptămână în urmă, ministrul declarase că nu se simte responsabil de situație, pentru că în dosarele de acreditări, căminele respective arătau ca hotelurile de lux.
Amenzile crescute de guvern îi arată incapacitatea
Apropo de cum arată centrele pe hârtie, de la momentul în care a ieșit la iveală situația și până în prezent, la nivel legislativ, guvernul a făcut câteva modificări: centrele de servicii sociale sunt verificate în cel mult 15 zile de la transmiterea cererii de licențiere, iar amenzile au crescut până la 100.000 de lei.
Schimbă ceva, totuși, în plan practic, aceste măsuri? Nu, dimpotrivă, mai mult ne arată o incapacitate a statului, după cum explică Georgiana Pascu, manager al programului „Pledoarie pentru demnitate” al CRJ:
„Schimbarea în practică presupune voință politică, recunoașterea că «avem o problemă» și că în orice moment, un om poate fi abuzat sau închis împotriva voinței, precum și resurse umane, financiare, supervizare, monitorizare, evaluare și control. În momentul în care ajungem să aplicăm amenzi – deja unul sau mai mulți oameni au avut de suferit. Amenda, în acest caz, demonstrează incapacitatea statului de a preveni situații de acest tip. Statul continuă să fie indiferent la drepturile acestor oameni. De ce? Pentru că știe că sunt lipsiți de putere”.
În alte state mai evoluate în „materia drepturilor omului”, după cum spune Pascu, instituțiile sunt trase la răspundere. Pentru ce s-a întâmplat la noi, „teoria” o avem. La nivelul Uniunii Europene, Comisia a ratificat CRPD (Convention on the Rights of Persons with Disabilities) în numele statelor membre.
„Teoretic, pe întreg teritoriul UE ar trebui să primeze dreptul la viața independentă în comunitate și dreptul la protecție împotriva tratamentelor rele, inumane și degradante”, adaugă reprezentanta CRJ.
Angajații MAI omenoși
La descoperirea unui asemenea caz, o soluție ar fi fost să se constituie o comisie de criză, care să evalueze situația și să propună pașii de urmat. Nu s-a întâmplat, iar dacă o tragedie ca „azilele groazei” s-ar repeta din nou mâine, cel mai probabil ne-am afla în aceeași situație, crede Pascu.
„Din datele pe care le avem acum, putem afirma că polițiștii, procurorii și personalul de specialitate din cadrul serviciilor MAI (psihologi, asistenți sociali, medici) au dat dovadă de mai multă empatie și eficiență în gestionarea situației de criză cu victime, unele nonverbale, speriate, înfricoșate, imobilizate – decât Direcțiile Generale de Asistență Socială și Protecție a Copilului. Aș adăuga aici și organizarea în regim de urgență a DGASMB și preluarea în scurt timp a victimelor cu dizabilitățile cele mai severe”, explică managerul de program de la CRJ.
ONG-ul organizează vizite de monitorizare inopinate în centre rezidențiale și spitale de psihiatrie, de două decenii deja, ca să vadă dacă legea e aplicată. Membrii CRJ sunt primiți cu diverse atitudini: clasicul „să se facă”, refuzul de a-i lăsa să intre, chemarea poliției sau sfidarea de tipul „să vină CRJ, să îi ia pe oameni și să-i îngrijească”.
„Pentru vizitele neanunțate, ne folosim de protocoalele de colaborare și, recent, de ordonanțele procurorilor de admitere a cererilor de recunoaștere a calității CRJ de a reprezenta victimele. Per ansamblu, atitudinea generală este de negare. Nu există, nu e adevărat, au oricum prea multe drepturi. Să nu uităm că, la nivel județean, DGASPC este cel mai mare angajator”, mai spune Georgiana Pascu.
Unde au fost plasate victimele din dosarul Ilfov?
La momentul în care s-a aflat de „azilele groazei”, atât în Ilfov, cât și în Mureș, fiecare persoană a fost evaluată de experți independenți, precum psihologi, medici, terapeuți și asistenți sociali. „Cum au fost utilizate rezultatele acestor consulturi, cum și dacă au fost stabilite servicii individualizate din fiecare domeniu? Inclusiv evaluarea capacității de a lua decizii și desemnarea unui curator special? Sau alegerea locului unde și cu cine să trăiască?”, se întreabă Pascu.
Până astăzi, CRJ nu a reușit să găsească unde au fost plasate unele dintre victimele din dosarul Ilfov. Și e vorba de câteva zeci de oameni. Ultimul lucru pe care ONG-ul îl cunoaște este că poliția le-a dus în „facilități private, unde, aparent, DGASPC-urile nu au mai plătit serviciile”. De aici, ar fi ajuns în spitale de psihiatrie. Unde mai exact? CRJ nu știe.
2024: Cazul Sfântul Pantelimon și noi lacune ale sistemului medical
Între 4 și 7 aprilie, la spitalul „Sfântul Pantelimon” din Capitală, 17 pacienți au decedat, din cauza neadministrării de noradrenalină suficientă. Pe 12 aprilie, polițiștii și procurorii, dar și Corpul de Control al Ministerului Sănătății ridicau fișele pacienților decedați.
Două doctorițe și o asistentă au fost puse sub acuzare, însă pentru decesul unui singur pacient, căci la aparatele prin care le era administrată noradrenalina nu se poate face o trasabilitate clară pentru felul în care sunt utilizate.
În urma unor interceptări publicate în presă, scandalul a luat amploare, iar societatea a reacționat. Lumea nu mai voia să se interneze la spitalul Sf. Pantelimon, de frică. În timp ce oamenii își reaminteau realitatea dură din spitalele românești, medicii făceau front comun și apărau inculpatele. Aceștia au argumentat că ele se aflau într-un impas terapeutic.
Cele două doctorițe au fost până la urmă eliberate din arest, pentru că „nu există suficiente probe”. Judecătorii și-au bazat verdictul pe faptul că existau un „raport de expertiză incomplet, declarații contradictorii ale martorilor sau acuzații nefondate care «fascinează publicul»”, printre acuzațiile aduse de procurori.
Eterna reîntoarcere la lipsa de reformă în sistemul de sănătate
E lesne de înțeles cât contează Guvernul într-o schemă precum cazul de la Sf. Pantelimon. Când Guvernul și ministerul sunt sănătoase și colaborează, în primul rând controalele neanunțate în spitale, și nu pe hârtie, ar putea aduce transparență și, cel mai important, liniște pentru cetățeni și medici, deopotrivă.
Impasul terapeutic invocat de medici se referă la lipsa unei legislații detaliate și bine puse la punct despre situația pacienților de la ATI, după cum arăta Panorama în acest material.
„De unde vine atunci această «dezumanizare», dacă nu din sistem, sistem care este guvernat de politici de sănătate lacunare și defectuoase sau alte intrigi interumane? Și, mai mult decât atât, putem vorbi de o dezumanizare a medicilor față de pacienți, aceiași medici care trebuie să fie nu doar profesioniști în meseria pentru care au studiat zeci de ani, dar care trebuie să se adapteze și în situații ce nu țin de această profesie?”, se întreba Gabriela Florea, medic și doctorandă în metacogniție la Facultatea de Filosofie a Universității din București, dar și coordonatoarea unui curs care urmărește dezvoltarea empatiei în rândul studenților la medicină.
Cazul de la Sf. Pantelimon ne-a arătat încă o lipsă acută pe care o avem în sistemul de sănătate: lipsa protocoalelor care să stipuleze cum se decide ca un pacient să fie scos de pe ATI pentru a fi trecut pe îngrijiri paliative.
Nu avem nici protocoale care să arate cum se poate implica pacientul în gestionarea propriului parcurs, în caz de situație critică sau măcar familia acestuia. În străinătate, de exemplu, există o echipă de suport dedicată în acest sens (parent team), care, înainte de orice tratament, se folosește de așa-numitul TEP form (Treatment Escalation Plan/ Plan de escaladare a tratamentului), un formular prin care medicul înregistrează care sunt opțiunile de tratament și ce anume dorește sau nu bolnavul din schemă.
Sunt luate multe aspecte în considerare, de la antibiotice, la hrănirea artificială, până la ventilație sau resuscitare la nevoie. Mai multe, poți afla din materialul nostru pe această temă.
Se fac încercări încă de acum 15 ani
Societatea de Terapie Intensivă din România a ridicat problema trecerii unui pacient din ATI în sectorul de îngrijiri paliative încă din anul 2009, însă tot ce s-a discutat nu a ajuns să fie și transpus și în proceduri clare, aplicabile la nevoie. Dificultatea vine din faptul că astfel de momente nu țin doar de actul medical, ci și de problemele de cultură, sociale sau de autonomie a pacientului.
După cazul de la spitalul Sfântul Pantelimon, ministrul Sănătății, Alexandru Rafila, a transmis că dorește să organizeze o dezbatere publică pe tema procedurilor privind transferul pacienților terminali din secțiile ATI în unele de îngrijiri paliative. Până acum însă, dezbaterea nu a avut loc.
Articol editat de Andrei Luca Popescu
Ca să fii mereu la curent cu ce publicăm, urmărește-ne și pe Facebook.
