„România pierde anual, în materie de patrimoniu, echivalentul câtorva coifuri de la Coţofeneşti”. Despre o nepăsare istorică
Abonează-te la canalul nostru de WhatsApp, pentru a primi materialul zilei din Panorama, direct pe telefon. Click aici
Furtul coifului de aur de la Coțofenești dintr-un muzeu olandez a adus în discuție soarta patrimoniului românesc și a servit drept un avertisment dureros că istoria noastră se poate pierde. Și asta nu doar din cauza hoților din străinătate, ci mai ales dintr-o sumă de lipsuri românești: lipsa de interes, lipsa de finanțare din partea statului, lipsa experților în patrimoniu, după cum ne-a povestit recent, într-un interviu acordat Panorama, Mihaela Simion, muzeograf în cadrul Muzeului Național de Istorie a României încă din 1996.
Astăzi discutăm mai mult despre obiectele de tezaur. Cât ne va ține? Probabil că până la știrea finală despre artefactele dispărute, aceea că au fost găsite sau, dimpotrivă, topite și pierdute definitiv.
Vedem în cele ce urmează de ce se întâmplă asta și arătăm, cu ajutorul experților, care e soarta obiectelor de patrimoniu în România. Vorbim despre câtă valoare acordă, din capul locului, alte țări arheologiei, dar și despre problemele de securitate de la Muzeul Drents din Țările de Jos. Și punem reflectorul pe un moment în care România a putut fi considerată un exemplu de bune practici în ceea ce privește operele împrumutate din străinătate.
Ești pe grabă? Mergi direct la ce te interesează:
Bogata experiență a Țărilor de Jos cu furturile din muzee
Jafurile din muzee nu sunt neapărat rare. Există rețele de trafic de antichități bine organizate, care au mijloacele de a pune la cale astfel de lovituri, precum cea de la Muzeul Drents, din Assen. De altfel, Olanda are o istorie recentă destul de bogată în furturi din muzee, poate cel mai răsunător dintre ele fiind cel petrect în 2012 la Muzeul Kunsthal, din Rotterdam, când patru români au furat șapte tablouri.
Un an mai târziu, la proces, unul dintre hoți vorbea despre măsurile de siguranță deficitare ale muzeului, într-atât de slabe încât s-a gândit, la momentul spargerii, că probabil tablourile pe care le vizase fuseseră doar niște simple copii:
Nici poliția, sosită în șase minute, nu s-a descurcat prea bine, conform aceleiași mărturii. Echipajul ar fi analizat cu lanternele zona, dar nici măcar nu ar fi observat furtul, așa că nu a dat alarma. Drept urmare, jaful a fost sesizat abia dimineața, la ora nouă.
Revenind la artefactele noastre pierdute, sunt specialiști care sunt de părere că acest jaf ar fi putut fi evitat.
Printre ei se numără și Ton Cremens, fost șef de securitate al Muzeului Național al Olandei, care a declarat că, indiferent că aruncă în aer un perete, un hoț nu ar trebui să fie capabil să scoată piese de o asemenea valoare în două minute.
„Trebuie să vedeți securitatea unui muzeu ca pe o ceapă. Are diferite straturi, până ajungi la miez, cu cele mai valoroase piese. Se pare că, în acest caz, ceapa nu avea decât un strat exterior… Știu că oamenii doresc o vedere neîntreruptă a obiectului, dar fără un cadru sticla nu poate fi niciodată foarte rezistentă. Mă refer la sticla laminată. În sticla laminată trebuie să existe și o peliculă prin care să nu poți trece, ca în parbrizul unei mașini. Asta se face cu policarbonat, un plastic foarte dur. Multe magazine de bijuterii au acest tip de sticlă. Bijutierul obișnuit are vitrine mai sigure decât Muzeul Drents”, a explicat Cremens.
Când treaba românilor nu e de mântuială: cazul Brâncuși la Timișoara
De la sfârșitul lui septembrie 2023 până la începutul lui 2024, opere de valoare împrumutate de peste hotare, din Veneția, Paris sau Londra, au fost expuse la Timișoara, în cadrul expoziției „Brâncuși: Surse românești și perspective universale”. Expoziția a fost organizată de către Muzeul Național de Artă Timișoara (MNArT), Fundația Art Encounters și Institutul Francez din România, cu finanțare de la Consiliul Judeţean Timiş.
Dacă în Assen măsurile de siguranță au fost discutabile, anchetatorii investigând dacă au fost implementate conform contractului dintre Muzeul Național de Istorie a României (MNIR) și Muzeul Drents, la Timișoara, procedurile de securitate au fost respectate în cele mai mici detalii, atât pentru a evita deteriorarea operelor, cât și pentru a preveni potențiale jafuri.
De exemplu, dacă în perimetrul exterior clădirii din Assen, nu exista nicio cameră de supraveghere, în cazul MNArT, pentru protejarea operelor lui Brâncuși, pe exteriorul clădirii au fost instalate camere de supraveghere perimetrale de înaltă rezoluție, care au monitorizat constant traficul pietonal din fața Palatului Baroc, după cum ne-au transmis reprezentanți ai instituției.
Alte măsuri de siguranță au fost: activarea pe timpul nopții de sisteme de alarmă antiefracție, instalarea de camere de supraveghere IP, interconectate și conectate la un server central, cu imagini monitorizate permanent de un agent de pază, sau modernizarea sistemelor de monitorizare a temperaturii și umidității din fiecare sală pentru a asigura condițiile propice de conservare a operelor de artă.
De altfel, pentru a vizita expoziția, toți vizitatorii au fost obligați să treacă printr-o poartă antitero, similară celor din aeroporturi, iar paznicii nu erau deloc păsări rare. În schimb, la muzeul din Assen, vizitatori ai expoziției spun că nu erau paznici, în condițiile în care fostul director al MNIR a declarat că paza umană a fost prevăzută în contractul dintre cele două instituții.
„Pentru expoziția Brâncuși, personalul de supraveghere al muzeului și agenții de securitate au avut un rol esențial în menținerea siguranței. Pe durata vizitării expoziției, în spațiul expozițional erau prezenți, pe langă supraveghetorii muzeului, și doi agenți de pază.
De asemenea, în sălile expoziționale au fost montate perdele de securitate (senzori) menite să împiedice apropierea excesivă a vizitatorilor, asigurând astfel protecția lucrărilor. De asemenea, soclurile au fost consolidate printr-o soluție specială de ancorare care să le ofere stabilitate și rezistență la eventuale șocuri mecanice.
Cât despre transportul lucrărilor, a fost realizat de o firmă specializată, sub escorta trupelor speciale ale Jandarmeriei (pe teritoriul României) și a unei firme private. Acestea au fost descărcate la intrarea în Palatul Baroc, iar manipularea și montarea în sălile expoziționale au fost realizate de o echipă de specialiști din Marea Britanie”, ne-a transmis Adriana Zanfir, șefa serviciului de comunicare a Muzeului Național de Artă Timișoara
București, singura capitală europeană fără muzeu adevărat de istorie
În România, avem aproximativ 33,7 milioane de bunuri de patrimoniu, istorico-arheologice, culturale și naturale. Dintre acestea, 17 milioane se regăsesc la Muzeul Național de Istorie a României (MNIR), majoritatea aflându-se depozitate în cutii, în încăperile muzeului care își așteaptă restaurarea completă de mai bine de două decenii.
Volumul obiectelor depozitate crește constant, căci se adaugă noile descoperiri, piesele care așteaptă să intre în restaurare, conservare, cercetările arheologice, dar și diverse achiziții și donații. O clădire construită pentru a fi poștă la origine, MNIR a fost adaptată pentru funcția muzeală, însă, din cauza lipsei de atenție din partea statului, rămâne nefuncțională. Nu există spații suficiente de expunere, dar nici spații speciale dedicate depozitării, astfel încât soluția e ca obiectele să rămână în cutii. Arheologul Radu Băjenaru vorbește despre „nivelul de corupție, incompetență și nepăsare a decidenților din statul român față de principalele instituții de cultură”.
„Cei care s-au perindat de-a lungul anilor prin fruntea Ministerului Culturii ar trebui să explice de ce Bucureştiul este singura capitală europeană unde, de 25 de ani, turiştii nu pot vizita un muzeu naţional de istorie”, arată directorul adjunct al Institutului de Arheologie „Vasile Pârvan”.
La MNIR obiectele din fostele săli de expoziții sau, în unele cazuri, din subsoluri, sunt ținute în condiții pe cât posibil de bune de către angajații muzeului: „Toți colegii mei care gestionează aceste depozite au făcut tot ce este omenește posibil să păstreze în cât mai bună stare aceste piese”, completează Mihaela Simion.
Totuși, depozitarea patrimoniului în cutii nu este o practică rară, fiind întâlnită și la marile muzee, punctează Băjenaru:
„Depinde despre ce fel de obiecte discutăm. În mod normal, un muzeu important, cu tradiţie, deţine sute de mii de obiecte arheologice, de la un simplu ciob la un coif de aur, toate sunt piese de patrimoniu. Dintre acestea circa 1-3% pot fi expuse, în funcţie de spaţiul avut la dispoziţie şi de modul cum este gândită expoziţia permanentă a muzeului respectiv şi în funcţie de relevanţa istorică a pieselor. Restul se află în conservare în depozite, unele chiar în cutii. Important este să fie asigurat un climat propice conservării lor adecvate”.
În cazul MNIR, exponatele ies din cutii doar în momentul în care sunt împrumutate sau când se organizează o expoziție potrivită, în principiu în holul mare al clădirii, care este însă „o zonă improprie pentru organizarea unei astfel de expoziții”, după cum atrage atenția Simion.
„Muzeul Național a făcut eforturi extraordinare în ultimii 20 de ani ca să pună la dispoziția publicului aceste piese, să mai poată fi văzute. Ca atare, acum 10 ani, la un moment dat, a fost organizată în condiții de securitate, fără absolut nicio problemă, o excepțională expoziție, «Aurul și Argintul antic al României», care a fost itinerată în toată țara, și publicul a reușit să vadă aceste obiecte. La fel în cazul împrumuturilor pe care le facem în interiorul țării. De exemplu, colegii noștri de la Muzeul Național de Istoria Transilvania au o splendidă expoziție, foarte mare, despre podoabe uitate ale războinicilor migratori, unde au adus piese inclusiv de la Budapesta și de la Viena. Și noi le-am împrumutat niște piese”, mai spune muzeograful.
În octombrie 2024, Ministrul Culturii Raluca Turcan anunța că ar fi reînceput proiectarea pentru restaurarea muzeului. De atunci însă nu mai avem vești.
Multe dintre muzeele din țară funcționează la limita subzistenței, căci sunt văduvite de fonduri. Așa că nu au spații suficiente și corespunzătoare și, în unele cazuri, nici personal specializat în restaurarea, conservarea și expunerea pieselor.
Obiecte de patrimoniu de mare valoare pentru istoria țării noastre ajung la MNIR și la Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan”, care însă deține doar colecții de studiu, neavând spații propice pentru expunerea patrimoniului. Și aici, unele dintre ele sunt depozitate în cutii. Aici, experții stau cu inima strânsă ca sediul lor, Casa Macca, să nu împărtășească soarta MNIR.
„Sperăm de ani de zile ca odată cu restaurarea casei să putem organiza o expoziţie definitorie pentru arheologia din România. Totodată, sperăm ca restaurarea Casei Macca să nu aibă soarta restaurării clădirii MNIR. Între timp, furnizăm, în condiţiile legii, diverse obiecte şi documente de arhivă pentru expoziţii tematice itinerante”, spune Radu Băjenariu.
Casa Macca se află tot în grija statului, de peste 100 de ani, în urma donației lui Petre Macca, erou al Războiului de Independență, și a soției sale, Elena. A fost inclusă în Programul Naţional de Restaurare, gestionat de Institutul Naţional al Patrimoniului, iar valoarea investiției este de peste 19 milioane de lei. Lucrările încă se desfășoară, rămâne de văzut dacă vor fi finalizate.
Institutul de astăzi este continuatorul Muzeului Național de Antichități, înființat în 1864 printr-un decret al lui Alexandru Ioan Cuza, care până în 1970, anul înființării MNIR, a fost principalul muzeu de arheologie al țării, după cum ne-a povestit Băjenaru:
„În colecţiile noastre au fost majoritatea pieselor care acum fac parte din tezaurul MNIR, cum ar fi, de exemplu, Coiful de la Coţofeneşti, că tot se află acum în discuţie, sau celebrul tezaur de la Pietroasele – Cloşca cu puii de aur. Odată cu înfiinţarea MNIR, toate obiectele valoroase şi importante, şi aici discutăm de mii de piese nu doar de cele din metale preţioase, au fost predate acestuia”.
Cum se pierde un obiect de patrimoniu la el acasă
Când vine vorba de o descoperire arheologică, experții au un cadru legal, procedural, coerent de salvare, păstrare şi expunere a patrimoniului naţional. În funcție de condițiile în care este descoperit un obiect, procedurile diferă, dar legea prevede că destinatarii finali sunt instituții care să poată gestiona și prezerva astfel de artefacte. De cele mai multe ori aceste sunt, desigur, muzeele.
În cazul obiectelor cu valoare ridicată, din metale și pietre prețioase, situația se complică.
„Asemenea piese nu se aruncă şi nu se pierd, ele sunt însemne ale prestigiului şi statutului social, fiind de regulă transmise de-a lungul mai multor generaţii. Astfel, şansa de a le descoperi în cursul săpăturilor arheologice într-o aşezare este foarte mică. Şansele cresc substanţial în cazul cercetării necropolelor, piesele respective fiind depuse uneori ca ofrandă în morminte. De multe ori însă, ele sunt depuse în afara zonelor locuite, tot ca ofrandă, dar pentru divinităţi, în cadrul unor ritualuri specifice. Astfel de locuri pot fi identificate arheologic doar în situaţii excepţionale”, spune Radu Băjenaru.
Ele pot ieși la iveală prin procese naturale, precum eroziunea solului, sau prin intervenții umane, precum lucrările agricole. Sunt cazuri în care ajung la suprafață prin detecția de metale care, spune arheologul, este tot mai frecventă în ultima vreme. În oricare dintre cazuri, persoana care descoperă obiectul are obligația legală de a anunța și depune obiectele la primăria pe raza căreia s-a făcut descoperirea. Ulterior, instituția anunță Direcția Județeană pentru Cultură care, în cele din urmă, le predă muzeului județean în cadrul căruia experții se ocupă de obiect.
Dacă în teorie lucrurile sunt clare, în practică apar mai multe disfuncționalități.
De exemplu, în cazul cercetărilor arheologice de prevenție, care se fac în cadrul proiectelor de construcții, există din punct de vedere legal obligativitatea evaluării și cercetării potențialului arheologic în orice loc unde apare o investiție de infrastructură sau orice construcție care prespune excavații. În practică însă, „standardele și calitatea acestor cercetări lasă uneori de dorit”, atrage atenția arheologul. Sunt cazuri, de altfel, în care ele nu se întâmplă deloc.
„Nu doresc să intru acum în amănunte, calitatea unor astfel de săpături arheologice depinde de mult prea mulţi factori, cred însă că o problemă esenţială este lipsa unui mecanism eficient de monitorizare şi control al săpăturilor arheologice preventive din România”, spune Băjenaru.
Un alt palier care ridică probleme semnificative este legislația permisivă care reglementează activitatea căutătorilor de comori, așa numiții detectoriști. La fel ca în cazul proiectelor de infrastructură, nici aici nu avem un mecanism de monitorizare a acestei activități.
„Sunt în momentul de faţă zeci de mii de persoane care deţin autorizaţie pentru utilizarea detectorului de metale. Desigur, sunt multe persoane de bună-credinţă care respectă obligaţiile legale. Cunosc detectorişti care au adus la instituţiile abilitate piese foarte valoroase, din metale preţiose. Nu putem însă nega existenţa unor reţele foarte bine organizate de trafic de bunuri de patrimoniu, avantajate de această legislaţie permisivă. Dovadă sunt cele câteva cazuri, foarte puţine, în care s-a reuşit recuperarea unor bunuri de patrimoniu foarte valoroase, destinate comerţului internaţional de antichităţi. Situri arheologice de mare valoare din România, precum cetăţile dacice din Transilvania sau cele din Dobrogea, recunoscute pentru bogăţia lor, sunt vizate sistematic de aceste reţele”, detaliază Radu Băjenaru.
Acesta spune că legea permisivă îi atrage pe detectoriștii din străinătate care, în statul lor, nu își permit să își practice hobby-ul. Așa că vin la noi.
Bulgarii investesc de 6 ori mai mult decât noi în arheologie
Nevoia de finanțare pentru domeniul cultural în ansamblu e imensă – fără sprijinul statului, putem ajunge în situația în care patrimoniul istoric pe care-l avem astăzi să nu poată fi văzut și de nepoții și strănepoții noștri. Arheologia, în special, este un domeniu căruia i se acordă prea puțină importanță. La alții, în schimb, investițiile sunt la un nivel superior – chiar și la vecinii bulgari, pe care uneori tindem să-i vedem pe aceeași treaptă cu noi sau pe una mai jos chiar.
„Fondurile anuale de cercetare arheologică puse la dispoziţie de statul bulgar instituţiilor sale din domeniu este de circa şase ori mai mare comparativ cu fondurile asigurate de Ministerul Culturii de la noi pentru cercetările arheologice sistematice. De ani buni, institutul nostru are o colaborare foarte bună cu Institutul Arheologic bulgar”, spune Radu Băjenaru.
De asemenea, Institutul „Vasile Pârvan” are o colaborare bună cu Institutul arheologic german pentru cercetarea unui sit eneolitic din sudul României.
Parteneriatele cu instituțiile de cultură din afară sunt o componentă importantă, mai ales că „trăim într-o lume puternic interconectată, nu suntem singuri pe lume şi, mai mult, nu suntem nici buricul Pământului”, după cum se exprimă expertul. Acesta speră ca „nenorocirea” petrecută în Țările de Jos să nu stopeze inițiativele de colaborare în străinătate și așa nu prea numeroase.
„Avem o bogăţie de situri şi descoperiri arheologice care merită să fie valorificate şi cunoscute în întreaga lume. Ele aparţin umanităţii în ansamblu, cele mai multe fiind create cu mult înainte să existe români sau România. Noi suntem doar păstrătorii lor şi trebuie să ne achităm corespunzător de această obligaţie. În domeniul culturii şi cercetării, colaborările internaţionale sunt aproape singurele care ne mai menţin pe linia de plutire”, spune Băjenaru.
Speranță în recuperare avem, în finanțare, nu
Deși nu avem mai deloc infrastructură pentru valorificarea pe care ar merita-o patrimoniul nostru, cei două mii și ceva de experți din țară își duc cercetările mai departe cu efort și dedicare. „Asta nu înseamnă că stăm foarte bine, suntem printre ultimii şi la acest capitol, dar cred și sper că suntem încă pe linia de plutire, nu sub ea”, adaugă Băjenaru.
Consideră că vital acum nu este să ne întrebăm dacă exponatele aveau de ce să fie trimise în orășelul din Olanda, pentru că „astfel de evenimente se întâmplă, nu este singular”. Singurul lucru care ne rămâne este să sperăm că piesele vor fi recuperate intacte.
„Înţeleg că acum guvernul are bani să răscumpere aceste obiecte. Nu cred că vom înţelege vreodată că este mult mai benefic să investeşti pentru a preveni un dezastru, nu pentru a-i diminua consecinţele”, conchide expertul.
Articol editat de Raluca Ion
Ca să fii mereu la curent cu ce publicăm, urmărește-ne și pe Facebook.
