Presă ca afară, pentru o țară ca afară. Ce au obținut 30 de ani de burse, granturi și bani privați pentru jurnalismul românesc

Când spunem că vrem o țară ca afară, trebuie să ne asigurăm înainte că mai toate rotițele din interior sunt aliniate și ele după model occidental. Una dintre aceste rotițe este presa, așa-zisul „câine de pază al democrației”.

Doar că acest „câine de pază” a avut și are în continuare nevoie de formare. Nu de dresaj.

A trecut prin tranziția dură de după anii ‘90, când presa era o misiune, nu un business. A încercat să se alinieze trendurilor internaționale după anii 2000, dar a dat și de realitatea economică a unei industrii lovite crunt de marea criză. Iar acum, caută să țină pasul cu ce se întâmplă în mass-media globale, într-o perioadă în care totul – de la practici, la modele de business – e revoluționat de noua economie a atenției, de puterea platformelor și de revoluția AI.

De la primii ani de libertate, a fost clar că o presă ca afară se face cu jurnaliști cu standarde ca afară, și, de nevoie, inclusiv cu bani din afară – fie bani privați, fie bani oferiți de autorități publice. La dezvoltarea jurnalismului românesc au contribuit, de-a lungul timpului, redacțiile cu renume din străinătate, dar și inițiative private ori guvernamentale.

În încheierea seriei #PRESSING despre scurta istorie a presei libere din România, ne uităm la cine a sprijinit presa de-a lungul timpului, ce beneficii au avut jurnaliștii și cum s-au adaptat metodele de profesionalizare la era online.

De la guvernul american, la școala BBC-ului britanic și desantul jurnalistic francez din anii ‘90 și până la granturile europene pentru jurnalism transfrontalier de azi, mass-media din România – cu toate neajunsurile de azi – ar fi arătat mult mai rău. La fel și democrația.

Campania PRESSING e susținută de ING Bank România, c0-organizator, alături de Fundația Friends For Friends, al Atelierelor Superscrieri pentru jurnaliști interesați să se specializeze în presă economică.

Din aceeași serie:

„Cine vă plătește pe voi?” 30 de ani mai târziu, cum a evoluat răspunsul la cea mai grea întrebare pentru presa din România

30 de ani de presă liberă în România: Cum arată jurnalismul pentru „un lup tânăr” în 2024 și cum era în ’90

Formarea unui domeniu la început de drum

La fel ca în alte țări centrale și est-europene proaspăt ieșite din comunism, și noua presă de la noi a avut nevoie de ghidaj încă de la primii pași.

Jurnalistul Lucian Mîndruță își aduce aminte perioada de început a SOTI (Societatea pentru Organizarea unei Televiziuni Independente), considerată prima televiziune privată din România.

Startul acestui proiect a fost asigurat și de International Media Fund, o organizație finanțată de guvernul american, creată la acea vreme tocmai cu scopul de a ajuta dezvoltarea presei în noile democrații din această parte de lume.

„Ne-au trimis camere, magnetoscoape de editat, niște calculatoare, dar americanii nu au trimis doar echipamente. Au trimis și un instructor, un fel de guru, un om la vreo 75 de ani, care fusese producător la viața lui în vreo 4-5 televiziuni americane, printre care și PBS (n.red.: Public Broadcasting Television, televiziunea publică americană). Ne învăța cum să filmăm, cum să montăm, cât de lungă trebuie să fie știrea, că eram virgini toți”, povestește Lucian Mîndruță.

TVR nu era un model de luat în seamă după Revoluție, pentru că televiziunea publică făcea atunci „știri lungi, baroce, cu gerunzii și infinitive în vorbire, cu montaje oribile”, spune el.

Mîndruță a avut norocul să plece și cu niște burse în SUA și să vadă cum se lucrează la ei. Prima plecare a fost în toamna lui 1992 și, până în 1995, au urmat și altele.

„Una dintre chestiile bune la bursele astea a fost că ne-au organizat și un internship la CNN, unde am stat trei luni, timp în care chiar am învățat totul. Tot ce știu acum în materie de televiziune am învățat acolo, uitându-mă la oamenii care montează, fiind redactor de satelit – luam imaginile, scriam ce reprezintă ele. Eram ca un burete, eram și tânăr. Când ești tânăr, înveți foarte repede”, spune Lucian Mîndruță.

Așa a ajuns să asiste, chiar din studio, la dezbaterea electorală dintre Bill Clinton și George Bush senior, în 1992, când alegerile prezidențiale au fost câștigate de Clinton.

Dacă la București știrile se prezentau cu ochii când la scrisul de pe foaie, când la cameră, în America lucrurile avansaseră deja. „Ei aveau prompter, chiar dacă era printat la acea vreme”, își aduce aminte Mîndruță.

Americanii au fost, înainte de anii 2000, foarte implicați în a sprijini formarea jurnaliștilor din această parte a Europei. Printre ei s-a numărat și Gilda Lazăr, beneficiară a unor programe finanțate de Departamentul de Stat american pe vremea când activa în presă.

„Primul program se numea International Visitors și nu era neapărat pentru presă, ci pentru tineri cu potențial de lider. Și a doua bursă, National Forum Foundation, în 1995. Pentru mine au însemnat enorm, m-au schimbat profesional, m-au schimbat ca om, am învățat o mulțime de lucruri”, spune Gilda Lazăr, care astăzi ocupă funcția de Director Corporate Affairs & Communications la JTI, care a implementat ulterior un alt program de burse pentru jurnaliști.

Perioada de după 1989 a fost foarte confuză pe toate planurile. Inclusiv profesionalizarea jurnaliștilor de la acea vreme s-a făcut „peste noapte”.

Era nevoie de know-how din afară, pentru că cel din țară era construit pe alte nevoi. Cele impuse, mai mult sau mai puțin, de regimul care căzuse în iarna lui ‘89.

„Când ai zeci de publicații (cum era la începutul anilor ‘90) care îți apar peste noapte, ai nevoie de sute de ziariști care să populeze cu conținut aceste publicații. Ziariștii aceștia veneau din toate celelalte profesii. Noi glumim, dar nu este neapărat o glumă că presa română a fost plină de ingineri. Eu sunt unul dintre ei”, spune Ioana Avădani, directoarea Centrului pentru Jurnalism Independent (CJI).

Presă à la française

Formarea jurnaliștilor din România a demarat mai lent, dar a avansat pe măsură ce sistemul democratic începea să iasă de sub umbra trecutului.

Și parte din această formare s-a făcut cu bani și know-how din străinătate.

Marc Capelle a venit pentru prima dată la București în mai 1990. Jurnalist de profesie, la vremea respectivă era șeful catedrei de presă scrisă la Școala Superioară de Jurnalism din cadrul Universității din Lille. Așa că i-a însoțit pe câțiva dintre studenții școlii, care trebuiau să facă un reportaj cu ocazia primelor alegeri libere din România.

A stat atunci doar două săptămâni, însă în septembrie 1990, se întoarce la București, unde va rămâne pentru trei ani și va preda la noua Facultate de Jurnalism de aici.

Își aduce aminte și de unii studenți tineri pe care i-a școlit. Printre ei se numără Luca Niculescu, multă vreme redactor-șef al RFI România, și, în prezent, secretar de stat în cadrul Ministerul Afacerilor Externe și coordonator național pentru procesul de aderare a României la Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE).

„Aceasta era miza: să fie transformat acest loc, să facem din el o veritabilă facultate de jurnalism, de predare profesionistă a jurnalismului așa cum este el înțeles în țările democratice”, spune Marc Capelle pentru Panorama.

În acea perioadă, mai mulți jurnaliști francezi au venit să predea la București pentru a le oferi studenților cursuri practice de presă scrisă, radio sau televiziune.

După cei trei ani petrecuți în România, Capelle s-a întors la Lille, ca director de relații internaționale în cadrul Școlii Superioare de Jurnalism, poziție din care a mai putut menține ocazional legăturile cu România.

Radioul de la cămin

În paralel, presa din România căuta să se dezvolte, oricum și oriunde. Pe 1 ianuarie 1991, după o lună „de dat la perete”, emitea pentru prima dată live de la București Radio Delta, un post pornit cu o mână de studenți, în opt camere ale căminului studențesc Leu, în parteneriat cu Radio France Internationale.

În 1998, postul trece total sub umbrela RFI și-și schimbă numele în Radio Delta RFI. Schimbarea vine la pachet și cu o investiție de două milioane de franci francezi. În acea perioadă, studiourile au devenit loc de formare și practică pentru mulți studenți de la Jurnalism, iar membrii echipei de la București mergeau și la Paris pentru formare. În 2006, devine RFI România, nume pe care-l poartă și azi.

Un alt element important al prezenței franceze în România care-și construia o presă liberă a fost biroul Agenției France Presse (AFP), una dintre cele mai mari agenții de presă din lume. Și Ministerul de Externe al Franței a pus umărul, la începutul anilor ’90, la lansarea postului Sigma TV, proiect pornit atunci în parteneriat cu Universitatea din București. S-a plecat la drum cu ideea de a sprijini jurnalismul în România, dar proiectul a funcționat doar câțiva ani.

Sigma TV a fost relansată abia la finalul anului 2010, sub umbrela Universității Politehnica, printr-un proiect finanțat de Uniunea Europeană cu aproximativ 4,5 milioane de euro. Ulterior, a reprezentat baza pentru lansarea Euronews România.

„Școala” BBC

Spre anii 2000, își făcuseră deja apariția în peisaj mai multe televiziuni, ziarele tipărite își diversificaseră portofoliul, iar jurnaliștii români aveau acces tot mai des la modelul de lucru al colegilor lor străini. Și nu a fost valabil doar pentru ce se vedea și ce se putea citi.

Filip Standavid, jurnalist de radio și realizator Știrile Zilei la Recorder, și-a început cariera la radioul Universității Lucian Blaga din Sibiu, pe când era student. Acolo, a avut ocazia să învețe chiar de la un american, John Greenberg, angajat NPR (radioul public), care venise în România cu o bursă.

„Primul curs a fost în felul următor: ăsta e reportofonul, ăsta e microfonul, așa merge mufa. Plecați o jumătate de oră și vă întoarceți cu sunete. A doua parte a cursului: haideți să ne jucam cu sunetele pe care le-ați înregistrat și să vedem cam cum se întâmplă. Fără să ne spună <<mă aștept să faceți asta, vreau o știre, trebuie să fie sunetele cutare>>”, își amintește Filip Standavid.

De la Sibiu, Standavid a ajuns apoi în redacția Pro FM și, mai apoi, în redacția BBC, care avea un birou la București. A lucrat pentru postul britanic între 2004 și 2008, când redacția din România s-a închis.

Așa a luat contact cu modelul britanic de a face presă, un model care „poate fi rezumat cu un singur cuvânt: libertate”.

„Era o perioadă încurcată, cu presiuni asupra media, monopoluri de stat. SNCFR, Hidroelectrica își făceau reclame prin ziare, posturi de televiziune, de radio, iar acestea deveneau brusc mai puțin combatante. BBC nu avea apăsarea asta, își permitea să trateze o știre strict din perspectiva valorii de știre. Mi-l aduc aminte pe Mircea Zamfir, unul dintre colegi, fluierând insistent în Biserică, punea la conferințele de presă de la Palatul Victoria toate întrebările pe care nu ar fi vrut să le audă Adrian Năstase”, afirmă Standavid.

La fel cum Mîndruță a ajuns peste Ocean să învețe de la americani, Standavid a avut ocazia să meargă la Londra și să învețe de la jurnaliștii care luaseră deja contact cu ce se întâmpla în afară.

Munca de dincolo de tastatură

Și dacă în primele două decenii de presă liberă, sprijinul pentru profesionalizarea jurnaliștilor venea de la redacții sau guverne străine, care luau ziariști români și-i duceau în alte redacții, să vadă cum se lucra acolo și ce meserie puteau „fura” de la colegi străini, acum, acest ajutor începe să vină tot mai frecvent sub formă de granturi pentru proiecte colaborative.

Adică fonduri puse la grămadă pentru ca mai multe instituții de presă, din mai multe țări – de regulă, europene – să documenteze un subiect cât mai complex, a cărui însemnătate trece dincolo de granițele pieței pentru care relatează fiecare dintre ele.

Attila Biro investighează crima organizată și corupția de 20 de ani și e cofondator al platformei Context. Lucrează deseori în proiecte internaționale, alături de jurnaliștii afiliați rețelei Organised Crime and Coruption Reporting Project (OCCRP).

Între altele, a făcut parte din proiecte jurnalistice internaționale precum Laundromatul din Azerbaidjan sau Panama Papers.

„Esențial pentru cariera mea a fost momentul în care am ajuns la Rise Project. Acolo aveau un know-how pe care aș putea spune că la momentul ăla aproape că nu mai exista în vreo redacție din România, la acel nivel. Paul Radu, cel care a fondat Rise Project, a fondat și OCCRP, care este la momentul ăsta una dintre cele mai mari organizații de jurnaliști de investigație din lume. Și în cadrul ei au dezvoltat module, proceduri de mentorat, au lucrat foarte mult cu jurnaliști din întreaga lume”, spune el.

Jurnalismul colaborativ e încă o nișă pentru presa din România. Dar marele avantaj e că „e un proces de învățare care nu este niciodată plictisitor. Este util și ai satisfacția să descoperi lumea printr-o altă lentilă”, afirmă Attila Biro.

Jurnalismul de investigație presupune, în primul rând, să ieși din redacție, rareori o poți face doar din spatele tastaturii. Dar aceste ieșiri sunt scumpe, mai ales când sunt în afara țării.

Companiile care bagă bani în formarea jurnaliștilor – gest de PR sau nu?

Pe lângă inițiativele guvernamentale sau ale altor redacții din străinătate, există și companii private care s-au implicat la noi în crearea unor programe de mentorat și acordarea de burse. Au beneficiat de ele jurnaliști aflați la început de drum sau care voiau să afle lucruri noi.

Bursele JTI, spre exemplu, au ajuns în cel de-al 25-lea an de activitate,

„În 2000, am preluat noi finanțarea (finanțarea fusese asigurată de Departamentul de Stat american, prin Freedom House și National Forum Foundation, n.r.) și, pe lângă finanțarea ca atare, ne-am implicat și în selectarea jurnaliștilor bursieri. Pe vremea aceea, erau doar trei în fiecare an, care plecau în Statele Unite la bursă. Programul continua să fie organizat de National Forum Foundation (Freedom House). Iar în 2007, când România a devenit membră a Uniunii Europene, bursele s-au modificat: în loc de Washington D.C., ne-am îndreptat către Bruxelles”, afirmă Gilda Lazăr, Director Corporate Affairs & Communications în cadrul companiei.

Bursele și programele companiei au, în acest moment, o componentă axată mai mult pe partea europeană, unde există un deficit de specializare în rândul jurnaliștilor români, pentru că redacțiile nu trimit corespondenți la Bruxelles. În fiecare an, după niște traininguri în țară, jurnaliștii selectați în aceste programe merg în „capitala” UE, pentru a se informa despre activitatea instituțiilor-cheie de acolo. Unii dintre ei ajung să aibă stagii în redacțiile unor redacții de renume, precum Politico sau RFI Bruxelles.

De ani buni, însă, și instituțiile publice europene pun umărul. Un exemplu în acest sens sunt granturile de la Comisia Europeană sau de la Parlamentul UE, spre exemplu.

„Sunt bani dedicați jurnalismului și sunt bani care nu vin cu constrângeri (granturile CE, n.r.). Practic, sunt fonduri publice europene. Sau sunt fonduri publice de la guvernul norvegian, să zicem. Sau sunt bani de la ONG-uri din state care rulează fonduri publice de la guvernul american, sunt fonduri care vin direct pentru jurnalismul de investigație”, enumeră Attila Biro câteva surse de finanțare pe care le accesează acum instituțiile media de la noi.

În spațiul public, au existat dezbateri despre cum sau dacă ar trebui să beneficieze presa de bani privați, mai ales că, atunci când vin sub formă de sponsorizare, ei pot fi însoțiți și de anumite cerințe sau presiuni asupra editorialului.

În programele de formare însă, circuitul banilor se încheie la finalul programului și, pe mai departe, scopul e formarea unor jurnaliști care să-și facă treaba liber și onest. Dincolo de ce și-ar dori compania sau entitatea finanțatoare, e în primul rând treaba ziariștilor să nu se comporte de parcă le „datorează” ceva.

Fără să intrăm într-o discuție despre interese de PR sau de lobby, realitatea e că și mediul privat are de câștigat când există o presă profesionalizată și specializată pe cât mai multe domenii.

Următoarea provocare

După peste trei decenii în care a crescut și datorită tuturor acestor oportunități venite din exterior, acum, presa din România, ca peste tot, trebuie să se adapteze la era online, atât ca model de business, dar și ca regândire a felului în care jurnaliștii își desfășoară activitatea.

Când mare parte din conținutul jurnalistic e online, volumul mare de informații presupune și mai multă muncă pentru descâlcirea și punerea în context. „Avem foarte multe date, avem relativ multă informație, ne lipsește cunoașterea. Aici poate interveni jurnalistul”, crede Ioana Avădani. 

Dacă tragem linie și ne uităm la complicatul an 2024, ne putem întreba, pe bună dreptate, ce mai înseamnă presa azi? Avem o presă ca afară, care să tragă la răspundere decidenții care ne pun piedică, în cursa noastră pentru o țară ca afară? Am redus decalajele față de presa occidentală cu toate aceste resurse de profesionalizare?

Aici, doar răspunsul trebuie să vină din afara mass-media. La final, câinele de pază al democrației răspunde doar în fața stăpânului: publicul.

A contribuit la acest material și Cristina Dobreanu.

Articol susținut de ING Bank și de Fundația Friends For Friends, co-organizatorii PRESSING, Ateliere Superscrieri pentru jurnaliști.