„Tătucul care rezolvă totul” vs. Constituția: ce ar trebui să caute românii la un președinte și la ce e bun sistemul actual
Abonează-te la canalul nostru de WhatsApp, pentru a primi materialul zilei din Panorama, direct pe telefon. Click aici
- Președintele României are atribuții clare: reprezintă țara pe plan extern, e comandantul suprem al armatei, promulgă legi, numește prim-ministrul și îi propune pe șefii serviciilor de informații și pe unii judecători constituționali. Dincolo de asta, puterile sale sunt limitate de Parlament și Constituție.
- Ca și în trecut, și la alegerile din 2024, candidații la președinție au promis lucruri precum reforme economice, fiscale sau proiecte de infrastructură, deși acestea nu sunt în competența președintelui. Au făcut-o pentru că alegătorii nu știu ce poate face președintele, funcție pe care o asociază cu ideea de „lider suprem” capabil să rezolve orice.
- Chiar dacă, formal, președintele are puteri restrânse, legitimitatea oferită de votul direct și rolul său în discursul public îi permit să influențeze agenda națională dincolo de atribuțiile directe, prin presiune morală sau inițiative precum referendumurile consultative.
- Alegătorii ar trebui să caute un lider conectat la problemele reale ale societății, cu o viziune clară pentru politica externă și loial democrației. Integritatea, competența și abilitatea de a media conflictele interne sunt esențiale.
- În România, sistemul semiprezidențial a prevenit dominarea totală a sistemului de către un singur partid și a păstrat un echilibru între președinte, Parlament și Guvern. Deși nu e perfect, sistemul oferă un cadru de stabilitate și pluralism, crucial pentru contextul nostru politic.
Alegerile prezidențiale sunt, în mod tradițional, cele care atrag cel mai mare număr de votanți în România. Asta se datorează faptului că românii au o relație mai strânsă cu funcția de președinte, dar și lipsei de cunoștințe cu privire la ce poate face, de fapt, întâiul om în stat, raportat la Parlament, de exemplu.
De aceste lacune profită și candidații la președinție, care, în mod tradițional, fac promisiuni și vorbesc despre subiecte care nu au legătură cu funcția pentru care se luptă.
Între discursurile candidaților, limitările Constituției și așteptările alegătorilor, adevărata putere a președintelui e o combinație între competența sa formală, definită clar prin lege, și „soft power-ul” influenței morale.
Concret, ce poate să facă președintele României?
În România, președintele țării împarte puterea executivă cu Guvernul.
Fiindcă e ales prin vot direct de către cetățeni, președintele are o legitimitate politică importantă și atribuții în domeniile care țin de politică externă, apărare, mediere, promulgarea legilor și reprezentare.
Președintele României reprezintă țara pe scena politică internațională și are puterea de a încheia tratate internaționale, care sunt apoi ratificate de Parlament. El e cel care implementează, practic, politica externă a țării. E și motivul pentru care acreditează ambasadorii și ceilalți reprezentanți diplomatici ai țării.
Președintele e reprezentantul nostru în Consiliul European, instituție a Uniunii Europene care stabilește direcțiile și prioritățile politice generale ale Uniunii. Aici, el participă la reuniuni unde se discută teme majore, precum politica externă, crizele economice, schimbările climatice sau securitatea europeană.
Contribuie la definirea poziției României în raport cu deciziile strategice ale UE, cum ar fi bugetul Uniunii, politica de extindere sau prioritățile economice. În contexte de criză (cum ar fi războiul din Ucraina), președintele poate negocia alături de ceilalți lideri pentru a proteja interesele României și a întări solidaritatea europeană.
Acesta are puteri importante și când vine vorba de apărare: e comandantul suprem al forțelor armate, prezidează Consiliul Suprem de Apărare a Țării și poate cere mobilizarea în caz de agresiune armată.
Președintele nu poate iniția legi, însă promulgă sau poate cere reexaminarea (o singură dată) legilor deja adoptate de Parlament. Poate și să sesizeze Curtea Constituțională în cazul în care consideră o anumită lege neconstituțională.
Numește prim-ministrul și membrii Guvernului, însă aceștia trebuie validați de Parlament. În realitate, aici, puterea președintelui e limitată: prim-ministrul și membrii Guvernului vin de la partidul sau alianța de partide cu majoritate în Parlament.
Deopotrivă important e că președintele numește trei judecători de la Curtea Constituțională a României (din nouă, câți sunt în total). Propune și șefii SRI și SIE, care trebuie apoi confirmați de Parlament.
Și atunci de ce promit candidații lucruri dincolo de atribuțiile funcției de președinte?
Chiar dacă, după cum am văzut, președintele nu are nicio putere în inițiativa legislativă, candidații se aruncă să facă promisiuni care ar avea nevoie de legi noi: de la locuințe accesibile, la modificarea politicii fiscale și până la construirea de școli, spitale sau autostrăzi. Am văzut asta în turul I al alegerilor prezidențiale din 2024, o vedem și în campania pentru turul al doilea. 2024 nu e nicio excepție din această privință, la fel au făcut candidații și la alegerile prezidențiale trecute.
O fac pentru că profită de faptul că majoritatea oamenilor nu știu ce poate face, concret, un președinte. „În România, avem prea puțină educație civică. Și avem și reflexul generațiilor mai în vârstă, care s-au obișnuit cu un tătuc care rezolvă totul în țară. Pe vremea comunismului, Ceaușescu dădea un ordin și se executa”, spune Răzvan Petri, specialist în științe politice, masterand în Politici Publice la University College London și cofondatorul paginii Politică la minut.
Drept urmare, această ambiguitate din capul alegătorilor, combinată cu dorința de a avea pe cineva puternic care să vină să ne rezolve problemele, creează rețeta perfectă pentru candidații care simt că au liber la promisiuni, pentru care oricum nu vor fi trași, ulterior, la răspundere.
Situația din acest an e, în același timp, una specială, pentru că alegerile parlamentare sunt prinse între cele două tururi de prezidențiale. Așadar, mulți candidați au vrut să-și ducă partidul după ei și au încercat să impună un discurs de tipul „dacă vrei să pot face ce am promis, trebuie să-mi votezi și partidul, ca să avem putere și în Parlament”.
„Ei vin cu un program de guvernare combinat, prezidențial cu parlamentar. Și atunci amestecă aceste două lucruri. Candidații recunosc, într-o oarecare măsură, că nu au atât de multe puteri precum își arogă și spun mereu că își vor duce la capăt programul alături de partidul lor”, spune Petri.
În plus, candidații fac promisiuni în legătură cu subiecte din afara atribuțiilor președintelui și pentru că alternativa ar fi destul de plictisitoare pentru alegători.
„La noi nu e o temă importantă politica externă, principala atribuție a președintelui. Pe securitate și apărare, lucrurile sunt destul de clare, toți au cam aceeași direcție: NATO, SUA, apărăm Ucraina, ajutăm Moldova, pilon de stabilitate în regiune. Nu sunt teme interesante pentru alegători”, consideră Petri.
Cu toate astea, nu e neapărat rău că există și discuții care, teoretic, sunt în afara atribuțiilor președintelui. Poate să fie valoros ca votanții să știe unde stau candidații, când vine vorba de anumite teme sociale importante și mai concrete decât ideologiile sau politica externă.
„Dacă o lege care, să zicem, interzice avortul ajunge pe masa președintelui la promulgare, președintele poate să o trimită din nou la Parlament sau să o trimită la CCR. Atunci poate tu vrei un președinte care să se lupte pentru dreptul la avort al femeilor”, explică Răzvan Petri.
Dincolo de asta, mai e vorba și de puterea informală a președintelui. Alegerile prezidențiale sunt, în mod tradițional, cele cu cea mai mare prezență la vot din partea românilor. Președintele e ales de un număr mare de oameni și el are un cuvânt important de spus în discursul public. Are o autoritate morală, un fel de „soft power” de care se poate folosi.
„Presa e atentă la ce spune președintele, oamenii la fel. Atunci el poate face presiune publică pentru un anumit subiect. Poate să și declanșeze anumite referendumuri consultative”, spune expertul.
Această putere informală pe care o are președintele lasă la latitudinea sa cât de mult este implicat în viața publică a țării. Cumva, puterile șefului statului fluctuează și în funcție de cine ocupă postul în momentul respectiv. Am văzut în ultimii 10 ani ce înseamnă un președinte absent, care, așa cum l-a descris politologul Andrei Țăranu pentru Panorama, „a golit foarte puternic poziția prezidențială în raport cu cea a premierului”.
„Traian Băsescu, de exemplu, se implica. Fie că era o discuție care intra sau nu în atribuțiile prezidențiale, el era la o televiziune sau la o conferință de presă și spunea ce ar trebui sau nu ar trebui să facă Guvernul. Și de multe ori chiar reușea să influențeze deciziile Guvernului”, explică și Răzvan Petri.
Ce ar trebui să căutăm la un președinte?
Dacă știm ce poate și ce nu poate să facă un președinte, dar rămânem conștienți și de puterile lui informale, începe să se creioneze un portret robot al candidatului „ideal” – sau măcar pe aproape.
În cartea „Ce vrem de la președintele țării ”, politologul Cristian Preda subliniază că primul articol din Constituție despre președinte îl numește un reprezentant al țării. Ca să-ți reprezinți țara, trebuie să o și știi: președintele „trebuie să plece urechea la societatea de azi, să știe cum trăiește un țăran sau studentul cazat într-un cămin”. Cu alte cuvinte, președintele, care e reprezentantul țării, trebuie să fie conectat la țară, la firul ierbii.
Preda spune și că președintele ar trebui să se asigure că niciun drept individual nu e călcat în picioare, iar pentru asta ar trebui să se consulte măcar o dată pe lună cu Avocatul Poporului.
În ceea ce privește politica externă, președintele ar trebui să facă toate eforturile diplomatice ca România să își îndeplinească cele mai importante obiective imediate: după aderarea completă la Schengen, tocmai bifată atât de președinte, cât și de premier, la plecarea din funcții, următoarele obiective ar fi când să trecem la euro , dar și admiterea în Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică, care e și ea pe ultima sută de metri. OCDE e un for cu multă expertiză tehnică, de care România are nevoie pentru reformarea administrației publice și a statului, dar și pentru a învăța să facă politici publice mai eficiente.
În plus, în opinia lui Preda, pentru un președinte e important și comportamentul: „În dialog cu Guvernul, președintele are datoria să încurajeze prin orice gest civilitatea și moderația. E obligat să imprime un stil politic, o conduită. Președintele nu poate face vizite în străinătate ca un turist ce caută relaxare. Nici nu poate fi iritat când jurnaliștii îi adresează imputări”.
În opinia lui Răzvan Petri, ar trebui să ne uităm și la cât de loial este un președinte conceptului de democrație, dar și cât de integru este, având în vedere puterile sale sporite când vine vorba de apărare și capacitatea de a-și extinde atribuțiile.
„Președintele are putere în zona de securitate națională și numește șefii serviciilor. E cel mai bine informat om din stat, e președintele CSAT. Și poate să-și extindă foarte mult atribuțiile, prin Strategia Națională de Apărare a Țării. Dacă incluzi acolo domenii precum educație, mediu, corupție, dintr-o dată, serviciile secrete și instituțiile de forță au motiv să se implice în acele domenii”, explică el.
E importantă și competența în domeniul politicii internaționale. Președintele negociază pe scena politică globală: „Soft power-ul României și imaginea noastră ca țară depind și de capacitatea președintelui de a ne reprezenta. Guvernul doar implementează direcția pe care ne-o dă președintele”, spune Petri.
România, între președinte, Parlament și Guvern. Mai e eficient sistemul semiprezidențial?
Sistemul semiprezidențial a fost ales în România în 1991, după prăbușirea regimului comunist, ca o încercare de a răspunde nevoii de echilibru între puterile statului, de stabilitate politică și de protecție împotriva unui nou regim autoritar.
După decenii de dictatură, în care am avut un regim hiper-centralizat și președintele avea puteri absolute, aceste nevoi păreau esențiale la început de drum democratic. Oamenii nu se temeau, însă, doar de ideea unui lider cu puteri discreționare, ci și de instabilitate politică.
Sistemul semiprezidențial, luat după modelul francez, a fost văzut ca un răspuns și o cale de mijloc. Președintele nu avea putere totală, dar putea să fie o figură unificatoare și legitimă în fața poporului, un om care să medieze conflictele.
„Acest sistem e printre singurele lucruri care ne-au oprit să ajungem în situația Ungariei. Având mai mulți poli de putere, nu avem un singur partid care să domine total. Un partid are un pol de putere în Parlament, altul la președinte. Aceste partide, care au propriile rețele clientelare, s-au aflat de obicei în conflict unul cu altul și asta nu le-a permis o dominare totală”, este de părere Răzvan Petri.
Acest sistem semiprezidențial, care e minoritar în UE, unde majoritatea țărilor au un sistem parlamentar, ne-a fost totuși util. Principalul motiv e că a lăsat loc mai multor actori pe o scenă politică foarte neexperimentată. „Pentru situația României, a fost ceva util. Avem un sistem cartelizat, e adevărat, dar în interiorul cartelului sunt mereu conflicte și asta nu permite unei singure facțiuni să domine tot timpul”, trage linie cofondatorul paginii Politică la minut.
Articol editat de Alina Mărculescu Matiș
Ca să fii mereu la curent cu ce publicăm, urmărește-ne și pe Facebook.
