Omul care a făcut minister pentru Muncă

Români care au produs schimbarea. Povestea lui Grigore Trancu-Iași, modestul economist care a pus munca în drepturi

Computer Hope Guy
Grigore Trancu-Iași, pe fundal creat de Inteligența Artificială/ Sursa foto: Colecțiile Muzeului Național de Istorie a României; Colaj: Dana Mischie/Midjourney

Abonează-te la canalul nostru de WhatsApp, pentru a primi materialul zilei din Panorama, direct pe telefon. Click aici


 

Au schimbat mersul lucrurilor fie în istoria României, fie prin alte țări. În unele cazuri, pentru întreaga lume. Dar marea scenă a istoriei nu i-a reținut în galeria cu celebrități. De unii poate că veți auzi prima oară, de alții poate că ați mai auzit, undeva prin istoria specializată a domeniilor și profesiilor în care activați. Sunt oameni care au făcut, la vremea lor, diferența în domeniul în care au activat. Panorama îi scoate în față, la pachet cu faptele lor care au făcut lucrurile să se miște către un viitor mai modern, în campania „Români care au produs schimbarea”.


9 ianuarie 1940. Pe pagina de necrologuri din New York Times, o bucată de coloană anunța moartea lui „Trancuiashi”, un politician român descris ca un economist remarcabil, care fusese președintele grupului guvernamental la conferința de la Geneva, dedicată muncii, din 1927. Un fapt însă și mai important – acest „Trancuiashi” este nimeni altul decât fondatorul Ministerului Muncii din țara noastră.

Pe numele său românesc curat Grigore Trancu-Iași, el s-a evidențiat în peisajul politic de după Primul Război Mondial ca primul titular al Ministerului Muncii, iscălind nu doar niște hârtii, ci căutând neobosit să schimbe ceva pentru oamenii de rând. Fapt notat și de ziariștii români, la moartea sa.

„La 7 crt, a murit subit…, lovit de un atac de inimă, la etatea de 67 de ani. A fost un om cu o activitate prodigioasă… Pe când era ministru, a activat foarte mult pe teren social, îngrijind de muncitorime prin înființare de spitale, dispensare și alte instituțiuni umanitare. Prin el pierde națiunea un om al cărui ţel principal era înflorirea şi întărirea neamului”, anunța prima pagină a Revistei Economice, din 20 ianuarie 1940.

De origine armean, acest politician a urcat scara socială fără să se îmbogățească, dorindu-și ca cetățenii pe care istoria îi nedreptățise până atunci să-și intre în drepturi. A reușit să creeze prima legislație românească a muncii, deși nu avea studiile înalte ai altor cârmuitori ai vremii, printr-o inteligență pragmatică și mai ales prin voință.

Grigore Trancu-Iași
Anunțul morții lui Grigore Trancu-Iași, în pagina dedicată din The New York Times, numărul din 9 ianuarie 1940

Un liberal care a început cu stângul: marginalizat la intrarea în politică

De origine din Târgu Frumos, Grigore Trancu-Iași era un ins energic, care își dorea schimbarea temeinică a societății românești, prin reforme de forță, care să ridice nivelul de trai al românilor. Ajuns profesor de comerț și contabilitate la Academia de Înalte Studii Comerciale și Industriale din București (actuala ASE), decide să încerce să-și pună idealul în practică, în cel mai direct mod cu putință: intră în politică, într-un mediu în care activează nume mari, rămase repere în istorie, precum Brătienii, Titulescu, Maniu.

Anul 1914. Trancu-Iași este ales deputat pe listele Partidului Național Liberal, într-un parlament care se concentrează pe reforma statului și societății, prin lărgirea, de pildă, a corpului electoral, cu includerea unor categorii cât mai largi de cetățeni, în special a cititorilor de carte. Totuși, în contextul implicării României în Primul Război Mondial, începând cu vara aceluiași an, partidul Brătienilor este nevoit să-și schimbe planurile, trezind nemulțumirea proaspătului politician.

„În contextul războiului, lucrurile cunosc o altă dinamică. Aflat la guvernare, Partidul Liberal trebuie să facă în primul rând războiul, Trancu-Iași se simte marginalizat, umilit oarecum, căci nu este băgat în seamă propriu-zis. El nu e un personaj de prim-plan, nu trebuie să vi-l imaginați, între 1916 și 1917 de exemplu, ca fiind un personaj esențial”, a explicat, pentru Panorama, istoricul ieșean Ovidiu Buruiană.

Politician, caut partid

Nemulțumit de politicile liberale și nestrămutat din gândul de a mișca ceva în Regat, Trancu-Iași i se alătură lui George Diamandy, personaj cu istoric socialist și format de Ionel Brătianu, liderul țării de la acel moment, într-o nouă formațiune: Partidul Muncii.

„Este derivat în mare măsură din Partidul Liberal, adunându-i pe cei nemulțumiți de tergiversarea unor măsuri de reformă care, din punctul meu de vedere, nu prea puteau fi adoptate în timp de război. E război, nu te apuci să faci revoluții agrare. Cei din Partidul Muncii cam asta vizau însă, o transformare rapidă a societății românești, își doreau aducerea în prim-planul politicii a celor care erau cu adevărat activi, care munceau. Acesta este de altfel și sensul sintagmei de partid al muncii”, detaliază profesorul Buruiană.
Partidul Muncii
Reprezentanţi ai Partidului Poporului (Grigore Trancu-Iaşi în mijloc)/ Sursa foto: colecțiile Muzeului Național de Istorie a României

Moartea lui Diamandy, la sfârșitul anului 1917, aduce însă cu sine dizolvarea formațiunii politice. Membrii săi se împrăștie prin alte grupuri, cele mai populare fiind proaspăt înființate: Partidul Țărănesc, fondat de Ion Mihalache, respectiv Liga Poporului, a generalului Alexandru Averescu, erou al Marelui Război.

Pentru Trancu-Iași, alegerea e limpede ca lumina zilei: grupul lui Averescu e menit pentru el, generalul care pune pe masă o ofertă politică pentru cei nemulțumiți de cum fusese pregătit și de cum se desfășurase războiul. De asemenea, armeanul este atras și de orientarea politică mai generală a Ligii.

S-a dus spre Averescu, pentru că țărăniștii veneau cu un discurs foarte radical, de extracție rurală, care spunea: pământul să aparțină țăranilor. Iar Trancu-Iași era un personaj de extracție urbană. Să nu uităm că el se născuse în oraș, își făcuse studiile la Iași, atât cele secundare, cât și studiile universitare. Bascularea vieții publice către sat nu putea să-l atragă prea mult. Cei din partidul țărănesc erau în mare măsură nu foarte profesionali. El trecuse totuși prin Partidul Liberal, înțelesese ce înseamnă politica, încât s-a simțit mult mai apropiat de ce-i oferea la momentul respectiv Liga Poporului a lui Averescu”, mai explică Buruiană.

Deși gruparea generalului Averescu era și ea lipsită de coeziune, Trancu-Iași era sigur că are potențialul pentru a realiza schimbarea socială pe care și-o dorea în Regat. Pe liberali nu-i vedea în stare. „Dintr-odată, sunt definiți ca partid istoric, foarte mulți nu le dau în momentul respectiv șanse pentru reușită în spațiul public”, după cum descrie istoricul Buruiană lucrurile.

Generalul Averescu, pe de altă parte, avea o aură de salvator capabil să regenereze societatea, fiind propulsat de evenimentele recente. Și, cu câteva excepții, Trancu-Iași avea să fie de-a lungul timpului mândru de reacțiile generalului, după cum o arată și o notă din jurnalul lui de la momentul plecării de la putere a guvernului 2 al militarului, pentru a-i face loc lui Take Ionescu ca premier.

„Grandoarea gestului lui Averescu mi-a dat încredere în viitorul țării. A făcut și acest mare serviciu pentru salvarea țării!! Cei tineri să ia aminte! Niciodată nu s-a dat o lecție mai frumoasă de abnegație și de patriotism!!! Am demisionat cu toții!!!”, scria Trancu-Iași.

1920: anul nașterii Ministerului Muncii și Ocrotirii Sociale

După anii Marelui Război care măturase bătrânul continent, societatea europeană se reașeza pe noi realități istorice, în care trebuia rezolvat tot ce fusese tergiversat în vremurile de pace.

„După Primul Război Mondial, definit ca Marele Război tocmai pentru că el schimbă din temelii societatea europeană, ies la suprafață tot felul de mari probleme care până atunci fuseseră rezolvate doar parțial sau care la momentul respectiv fuseseră lăsate pe dinafara agendei publice, dacă putem să o numim așa. Iar războiul a scos în față și problema muncitorilor, care devin foarte importanți, și apare în contextul revoluției bolșevice ideea de a găsi un echilibru între capital și muncă”, detaliază istoricul.

Pe acest fond, nevoia unui minister al muncii apare în multe țări din Europa.

Totuși, la noi nu erau prea mulți doritori de a-și asuma o astfel de misiune. Cu excepția lui Grigore Trancu-Iași care propune înființarea lui și care își asumă tot ce înseamnă asta. Hotărârea vine la pachet cu prejudecăți din partea multora care considerau inutil un astfel de minister și pe care-l vedeau ca fiind propus doar pentru a imita ce se întâmpla dincolo de granițe.

„Toate țările din Europa, mai mult sau mai puțin, construiesc astfel de instituții și generează politici publice în domeniul muncii. Trancu-Iași se înscrie în această direcție, sigur că el are un rol foarte important, pentru că ideea de reglementare a muncii vine pe fondul gândirii lui sociale, pe fondul dorinței lui de a face reformă în mod real și de a-i ajuta pe cei care, evident, până atunci păruseră de partea mai puțin favorabilă a istoriei”.

Deși în România nu aveam foarte mulți muncitori în această perioadă, cei care existau au început să aibă o voce din ce în ce mai puternică, din cauza tulburărilor sociale, apărute după război, dar și a ideilor comuniste care încep să se împrăștie în întreaga Europă. Sărăcia era cruntă, iar muncitorii erau printre cei mai vulnerabili, motiv pentru care aceștia făceau adesea greve.

„Care exprimau o realitate, nu erau create artificial, exprimau o realitate a mizeriei în care trăiau. Și era nevoie ca elitele politice să vină cu un set de măsuri care să reglementeze această problemă a muncii. Iar Trancu-Iași are acest merit, e personajul decisiv în guvernul Averescu. Își asumă acest minister nou creat, al Muncii și Ocrotirii Sociale, și încearcă să genereze politici publice. Face foarte multe lucruri, la propriu, care rămân multă vreme în perioada interbelică drept decisive”, explică istoricul Ovidiu Buruiană.

Astfel, în 1920, Grigore Trancu-Iași a ajuns primul ministru al muncii din istoria României. Ce-l recomanda pentru un astfel de portofoliu? Expertiza profesională, era economist, profesor universitar și cunoștea legislațiile altor țări.

„În acel guvern Averescu, va fi unul dintre miniștrii care vor performa, reușind cu adevărat să structureze o legislație coerentă cu privire la relațiile de muncă. Va avea și o bună presă, pentru că pare un om al timpurilor de după război, care înțelege realitatea. Din punctul acesta de vedere, cred că merită aprecierea multora și a noastră ca posteritate”, îi descrie mandatul istoricul.

Conturarea legislației și finalul de mandat. „Am trăit din banii economisiți și din împrumuturi”

Ajuns la cârma noului minister, armeanul nu a stat degeaba, ba dimpotrivă. În numai șase luni de la înființarea instituției, s-a ocupat de reglementarea conflictelor colective de muncă, un răspuns la numeroasele greve pe care le organizau muncitorii. Numită și „Legea Trancu”, aceasta prevedea condiții cu privire la organizarea grevelor și protestelor.

„Până atunci, orice grevă apărea ca o contestare ilegitimă a muncitorilor. Dar Trancu-Iași spune că muncitorii trebuie ascultați: «Într-o primă fază trebuie să găsim o soluție, comitetele trebuie să se întâlnească și să găsească o soluție. Dacă soluția nu e posibilă, atunci poate fi declanșată greva»”.

Legislația s-a tot completat de la o lună la alta. Ministrul Muncii stabilea funcționarea sindicatelor profesionale, prin care muncitorii își puteau susține drepturile, și dădea legi privind vagabondajul și cerșetoria, dar și pentru organizarea Camerelor de Muncă, precum și pentru organizarea serviciului de inspecție a muncii. Tot el a înființat și spitale și dispensare muncitorești.

După astfel de măsuri, la finalul primului mandat din istoria Ministerului Muncii, Grigore Trancu-Iași s-a declarat mulțumit, chit că se afla în aceeași situație materială. Visul era însă împlinit: temelia pentru protejarea muncitorimii era gata, după cum arată și o intrare din jurnalul său, din 7 noiembrie 1921, când vorbește de sfârșitul guvernării celui de-al doilea cabinet condus de Averescu:

„Zvonuri că vom pleca de la Guvern! Din punct de vedere personal sunt încântat! Dacă Ministerul meu mi-a dat satisfacția împlinirii unei opere așa de frumoase, din punct de vedere al finanțelor mele, totul a fost dezastruos. Am trăit din banii economisiți și din împrumuturi. Pe lângă marile datorii ce le-a contractat astăzi… Ministrul Muncii, după un an și opt luni de Ministeriat, are în buzunar (după ce și-a luat salariul pe noiembrie) suma de 2500 lei!

Dar ce înseamnă situația financiară personală pe lângă satisfacțiile de a fi realizat opera pe care am visat-o! Nu puteam face un sacrificiu mai mare pentru țara mea decât acest sacrificiu făcut ca Ministru. Mi-am slujit țara cinstit, cu dragoste și devotament. Oare ar putea mulți spune asta?”

Și e demn de lăudat într-adevăr, în special pentru că Grigore Trancu-Iași nu se bucurase de studii în străinătate, ca alți politicieni ai vremii, după cum punctează Ovidiu Buruiană, care subliniază totodată că și presa scria bine despre acest personaj, văzut ca un binevoitor.

„Nu avea o pregătire universitară comparabilă cu a multora din perioada respectivă. Gândiți-vă, de exemplu, la un alt armean, Virgil Madgearu, care studiase la Leipzig, cu mari profesori. El nu avea cum să intre într-o concurență cu un economist ca Madgearu, un economist de forță.  Dar nici nu a vrut să intre într-o astfel de competiție, cred eu”.

De altfel, într-un articol pentru Cooperativa Gusti, și istoricul Alexandru Murad-Mironov punctează că alți miniștri care l-au succedat l-au depășit în multe privințe, oferind exemplul țărănistului D.R. Ioanițescu. Totuși, și restul succesorilor i-au împărtășit aceeași meteahnă: opinia că binele muncitorilor era știut de elite.

„De origine socială umilă, foarte bine intenționat, s-a imaginat pe sine ca un fel de protector al muncitorimii române. Viziunea lui a fost una «naţională»: patronii şi angajații erau în serviciul binelui superior al țării. Munca era un bun al patriei și ea trebuia apărată de concurența străină, de exploatarea nesăbuită, dar și de propriile rătăciri ale celor ce o exercitau”, rezumă viziunea primului ministrului al muncii, Murad-Mironov în același articol.

Trancu-Iași a rămas un individ de condiție modestă până la finalul vieții, reușind să-și dobândească statusul social prin forțele proprii.

„Era mai profesional, nu practica politica de dragul politicii. E un personaj, din punctul meu de vedere, pozitiv, care gândește anumite realități, într-un sens modern al secolului XX”, îi descrie activitatea Ovidiu Buruiană.

„Poate că nu era cult, dar era bun”

Grigore Trancu-Iași a rămas și în memoria oamenilor din afara sferei politicii drept un politician care și-a dorit să schimbe situația grea a oamenilor, un om simplu și cald, preocupat de tot soiul de lucruri: aviație, muzica clasică, catrenele, dar și cremațiunea.

Grigore Trancu-Iași
Grigore Trancu-Iași, caricatură/ Sursa foto: din colecțiile Muzeului Național de Istorie a României

„Era un om foarte cumsecade şi era un pur, unul cu suflet de copil. Îmi e drag să mă gândesc la el, deși discursurile lui m-au făcut să surâd deseori. Dar ce importanță are o manifestare insuficient intelectuală pentru calitatea omului? Duhul lui era «bun», poate că nu era cult în sens intelectual, deși citise mult, dar era bun, adică duh nealterat”, își notează eseista Alice Voinescu în „Jurnal”, la moartea lui Trancu-Iași.

Înclinația fondatorului Ministerului Muncii către reglementarea în acest domeniu a venit cel mai probabil din apropierea cu George Diamandy care avusese un trecut socialist în străinătate, după cum subliniază și Buruiană. De asemenea, s-ar putea să fi contat și zbaterile surorii sale, Marta Trancu-Rainer, prima femeie chirurg din România.

„Probabil că a fost influențat de această marginalizare a surorii lui, a Martei. S-ar putea ca aspectul familial  să conteze în opțiunea lui politică, deși eu aș vedea-o ca pe un fapt secundar”, mai spune Buruiană.

Dincolo de preocupările de ministru al muncii, Trancu-Iași a fost și un promotor al culturii, însă la nivel mai degrabă amator. Totuși, a încercat să o aducă la nivelul omului de rând, prezentând tot felul de teme pe scena Ateneului, prin care își dorea să mai omogenizeze societatea:

„Și-a făcut foarte bine treaba acolo unde și-a făcut-o și de altfel a fost un profesionist. A avut acest rol de liant între diversele grupuri sociale și aceasta e cea mai bună caracterizare pentru el, că a reușit să lege lucrurile ca om politic. Încă un lucru care trebuie spus despre el este că i-a rămas fidel lui Averescu până la dispariția acestuia”.

Trancu-Iași a făcut parte și din cel de-al treilea și ultim guvern condus de generalul Averescu (30 martie 1926-4 iunie 1927), când a fost tot ministru al Muncii. Înlăturarea de la putere a cabinetului l-a pus pe Trancu-Iași într-o postură inconfortabilă. Aflat la „Bureau International du Travail”, a rămas fără finanțe, motiv pentru care, cu ultimii franci elvețieni, a trimis în țară o telegramă: „Imposibil plecare, imposibil ședere”.

Articol editat de Andrei Luca Popescu


Ca să fii mereu la curent cu ce publicăm, urmărește-ne și pe Facebook.


Dana Mischie

Și-a început drumul în presă în facultate, scriind recenzii de filme și cărți pentru un blog cultural. Apoi, la master, s-a angajat la ziarul Adevărul, unde a fost pe rând redactor, reporter și apoi editor. Aici, a realizat interviuri, analize și reportaje despre personalități culturale, fenomene sociale, subiecte medicale și despre digitalizare.


Abonează-te
Anunță-mă la
guest
0 Comentarii
Inline Feedbacks
Vezi toate comentariile

Abonează-te, ca să nu uiți de noi!

Îți dăm un semn pe e-mail, când publicăm ceva nou. Promitem să nu te sâcâim mai des de o dată pe zi.

    2
    0
    Ai un comentariu? Participă la conversație!x