Economia morală: România, între impozitul progresiv și cota unică. E contribuabilul român clientul statului?

Nota redacției: În lumina discuțiilor recente despre revenirea la o formă de impozit progresiv în România, Panorama a încercat să lămurească despre ce vorbim de fapt. Întâi, Alexandra Smedoiu, președinta CFA România, asociația analiștilor financiari certificați internațional, a explicat cine ar avea de câștigat din această schimbare de sistem de impozitare, care înseamnă, în esență, o întoarcere în timp, la un sistem pe care România l-a aplicat și la care a renunțat, pentru că era încă o piedică în calea digitalizării ANAF.

Acum, Emanuel Socaciu, prodecanul Facultății de Filosofie, din cadrul Universității din București, prezintă o nouă dimensiune a discuției aruncate și abandonate de politicieni în spațiul public. Filosoful vine cu o perspectivă necesară asupra felului în care se raportează statul român la banii pe care îi colectează de la noi, contribuabilii, indiferent de sistemul de impozitare.

Disputa dintre cota unică și impozitarea progresivă nu este nici pe departe nouă, nici măcar la scară istorică. Adam Smith, părintele fondator al economiei moderne, dar și profesor de filosofie morală la Glasgow, reflecta asupra subiectului în „Avuția națiunilor”: „nu este deloc nerezonabil ca cei bogați să contribuie la cheltuiala publică, nu doar proporțional cu venitul lor, ci chiar cu ceva mai mult decât acea proporție”.

Această frază a fost adesea invocată pentru a sugera că Adam Smith a fost un susținător al impozitării progresive, din moment ce recomanda ca bogații să contribuie cu o proporție mai mare din venitul lor, și nu doar cu o sumă mai mare în termeni absoluți. Dacă până și Adam Smith, teoreticianul capitalismului și al piețelor libere, susținea ideea „socialistă” a impozitării progresive, ce ar mai fi de adăugat? Aparent, era conștient că nu de la bunăvoința berarilor și brutarilor bogați așteptăm să ne fie servite bunurile publice, dar nici de la interesul lor propriu, care i-ar împinge să nu plătească nimic dacă pot, prin urmare trebuie pusă șaua fiscului pe ei!

De ce o discuție de acum două secole este încă relevantă 

Povestea, ca de obicei, devine ceva mai complicată dacă ne obosim să citim și restul discuției lui Smith despre taxare (sau, cel puțin, restul paragrafului). Subiectul lui acolo îl constituie bunurile de lux și „vanitățile vieții” ce compun cea mai mare parte a cheltuielilor celor avuți.

Prin urmare, taxarea acestor bunuri i-ar afecta disproporționat pe bogați, ceea ce lui Smith nu i se pare deloc nerezonabil (nu este o încălcare alarmantă a principiului egalității de tratament). Pentru că principiul rămâne cel al cotelor egale proporționale cu venitul: „cetățenii fiecărui stat trebuie să contribuie la susținerea [financiară] a guvernământului, pe cât posibil (…) proporțional cu venitul de care se bucură sub protecția statului”.

Probabil că un sistem ce combină cota unică de impozitare a veniturilor cu taxarea indirectă a bunurilor de lux ar aproxima destul de bine aceste două cerințe ale lui Smith, chiar dacă nu ar fi, în literă, cel pe care îl descrie.

De ce ar fi relevantă această discuție de la final de secol XVIII pentru situația noastră de azi? Economia a ajuns la un nivel de tehnicalitate și precizie la care Adam Smith, probabil, nici nu visa, iar în etică și în filosofia politică s-a mai întâmplat, de asemenea, câte ceva între timp. Ce am mai avea de învățat de la clasici? Răspunsul, pe scurt, ar fi următorul: indecizia lui Smith, faptul că uneori pare să susțină cota unică, iar alteori pare să accepte anumite rate de progresie, este exemplară pentru ceea ce trăim noi în 2023, pentru că ilustrează o tensiune perenă între două moduri radical diferite de a înțelege, la nivel fundamental, impozitarea.

În condiții de egalitate în fața legii, dacă toți avem acces la aceleași sisteme de educație, justiție și sănătate, dacă circulăm pe aceleași drumuri și suntem protejați de aceeași poliție sau armată, atunci nu există un temei bun pentru cote progresive. Faptul că cei bogați au mai multe proprietăți de protejat este compensat prin aceea că, la cotă similară, suma pe care o vor plăti, în termeni absoluți, va fi mai mare.

S-ar putea obiecta, desigur, că cei din clasele de sus sau din zonele superioare ale clasei de mijloc folosesc mai mult aceste servicii, sau că a proteja proprietăți de un milion de x costă peste zece ori mai mult decât a proteja proprietăți de o sută de mii de x, deci progresia ar fi totuși justificată. Dar nu e deloc clar că obiecția se susține pentru majoritatea cazurilor.

Criticii criticilor vor arăta, de exemplu, că bogații, adesea, folosesc servicii alternative atunci când au posibilitatea (spre exemplu, își trimit copiii la școli private, se tratează în sistemul de sănătate privat etc), deci de fapt beneficiază mai puțin de pe urma bunurilor produse de stat. Sau vor argumenta că și în privința producției de securitate și de ordine publică există economii de scară, deci discrepanța între resursele necesare pentru a proteja proprietăți mai mari și mai mici va fi, de fapt, mai scăzută decât diferența de valoare a proprietăților.

Contribuabilul nu este un client, dar trebuie tratat ca unul

John Rawls, probabil cel mai influent filosof al politicii de după al Doilea Război Mondial și autorul unei teorii filosofice a dreptății despre care s-au scris biblioteci și care a orientat, direct sau indirect, politicile publice din multe țări occidentale după 1970, susținea despre impozitarea progresivă (cu rate accentuate ale progresiei) că nu este doar compatibilă cu dreptatea socială ca echitate, ci poate fi chiar un instrument major pentru realizarea dreptății. Dar, precaut, adăuga și că nu este neapărat necesar acesteia.

Se potrivește însă verdictul în cazul impozitării?

Din păcate, problema redusă în acești termeni, ca o alegere între egalitatea de tratament și echitate, este, cred, prost formulată.

Pot fi aduse argumente bazate pe echitate care să susțină foarte bine și cota unică, nu sunt apanajul exclusiv al partizanilor impozitării progresive.

Spre exemplu, o intuiție morală puternică din spatele viziunii impozitării ca plată pentru beneficii se bazează pe caracterul coercitiv al impozitării. Contribuabilul nu este un client, pentru că nu poate refuza. Este lipsit de puterea de a orienta producția prin comportamentul său de cumpărare.

O întrebare terifiantă către statul român

Toate bune cu istoria și teoria, dar cum rămâne cu chestiunile arzătoare la ordinea zilei?

Nu poți să te prezinți, în România de azi, ca susținător în același timp al cotei unice și al status-quo-ului, iar speranța ar fi că dezbaterea ne va face să realizăm asta. Un astfel de sistem regresiv este inechitabil, din orice punct privim.

Pe de altă parte, nici a formula argumentele pentru impozitul progresiv exclusiv ca o mișcare anti-bogați nu dovedește chiar o impecabilă acuratețe, indiferent cât de atractiv ar putea să sune. Pentru stat, banii mulți aduși la buget prin impozitarea progresivă nu sunt din impozitele pe salariile CEO-ilor, ci din ratele crescute de impozitare pentru clasa de mijloc.

Și poate că dezbaterea va oferi un răspuns și la întrebarea pe care o simt mulți, dar care nu e formulată prea des: cât de mult plătim de fapt statului din veniturile noastre, sub diverse forme?  S-ar putea ca ceea ce aflăm, dacă adunăm toate impozitele, taxele, accizele, amenzile etc, să fie terifiant, dar tot merită probabil aflat.

Ar fi de dorit în România un sistem de impozitare progresivă? Sunt argumente bune care îl susțin, așa cum sunt argumente la fel de bune în favoarea cotei unice. Ce e de dorit cu siguranță este să ducem discuția temeinic și așezat, fără grandilocvență și ipocrite indignări.

Creșterea economică și etica impozitării

Când am primit invitația onorantă de a contribui cu un text la discuția găzduită de Panorama.ro despre impozitarea progresivă, cerința a fost formulată cam așa: te rugăm să scrii despre aspectele etice implicate, în timp ce un alt articol va discuta latura economică și fiscală.

Această separare fermă între domenii (uneori, cu subînțelesul că etica și economia s-ar bate iremediabil cap în cap) este atât de înrădăcinată, încât puțină lume tresare auzind-o. Pe cât de comună însă e distincția, pe atât de fragilă, chiar pernicioasă în anumite cazuri. Ne face să credem că în mod tipic alegerile noastre, ca indivizi și ca societate, sunt între scopurile economice și idealurile morale; că propunerile economiei obsedate de cifre și de (aparente) abstracțiuni de tipul „creșterii economice” sunt neapărat în răspăr cu imperativele etice menite să ne facă oameni mai buni.

Mulți economiști și filosofi nu cred însă în separarea fermă a domeniilor. Amartya Sen, laureat Nobel în economie și un filosof cu contribuții fundamentale, argumenta într-o serie de minunate prelegeri ținute în anii ’80 ai secolului trecut că atât economia, cât și etica au pierdut ceva important în urma parohializării lor și au devenit semnificativ mai sărace și mai modeste în capacitatea lor de înțelegere a interacțiunilor dintre oameni. James Buchanan, un alt laureat Nobel, a publicat un volum cu titlul programatic „Economia ca știință morală”. Exemplele similare sunt multe în ultimii 40-50 de ani, dar nu le voi mai înșira aici.

Scopul acestui excurs, poate excesiv de pedant, este doar acela de a oferi o justificare pentru această discuție, axată pe problemele de natură etică ale impozitării, evitând separarea, în mod artificial, de implicațiile economice. 

Articol editat de Dana Mischie și Alina Mărculescu Matiș