-„Bonjur, poporrr!”, răsună ferm vocea politicianului deasupra capetelor oltenilor din satul Flămânda.

E început de secol XX și ne aflăm în plină campanie electorală. Candidatul la Senat  este nimeni altul decât liberalul Jean Lahovary, recent întors de la Paris ca să-i convingă pe români să-l voteze din nou, după cum relateză cu ironie Filip Brunea-Fox, reporter al vremii:

„Conu’ Jean cel franţuzit şi graseiat credea că «bonjur, poporrr» e nu numai cea mai neaoşe bineţe românească, ci şi cel mai dulce, mai familiar mod de a cîştiga simpatia sătenilor, adresîndu‑li‑se pe limba lor… De aia triumfau în alegeri moşierii, bancherii, avocaţii… De vreme ce ştiau să grăiască… păsăreşte! Ba unii «vorbeau» chiar şi în limbile minorităţilor naţionale” („Reportajele mele”, Filip Brunea-Fox).

Știm prea bine și numai dacă ne uităm în orice text de-ale lui Caragiale că pe timpuri, în secolele XIX-XX, limba de circulație internațională era franceza, specifică în primul rând diplomației și culturii, dar și preluată, uneori în feluri ridicole, de toate păturile sociale. Circulau pe-atunci tot soiul de teorii care spuneau că era firesc ca această limbă să se insinueze în graiul românesc, fiind considerată cea mai rațională și cea mai frumoasă limbă.

Astăzi, engleza e noua franceză. I-a luat locul detașat: este limba afacerilor internaționale, precum și cea folosită de oameni pentru a se putea înțelege cu persoane din întreaga lume. Anglicismele s-au insinuat și în conversațiile cotidiene, în care îndeobște tinerii jonglează, cu măiestria acrobaților, cu termeni din engleză și din limba nativă. Sau, mai bine s-o spunem în „romgleză”: tinerii „mixează” cuvintele din engleză cu cele din limba nativă. România, știm din stradă, nu face nici ea excepție.

Cât de gravă este apariția acestui hibrid pentru graiul strămoșesc? Înseamnă ea o scădere a nivelului de cultură generală, spune ea ceva despre societatea românească, ne diluează cumva identitatea națională?

Sunt niște întrebări la care încercăm să răspundem, făcând o paralelă cu trecutul francofon, adesea glorificat, deși vorbim de același fenomen. Și, ca să fim cinstiți, aruncăm un ochi și peste gard, la vecinii francezi de astăzi, văzuți adesea ca niște prețioși care țin cu dinții ca limba lor să rămână nepătată de anglicisme. Ei cum cum se descurcă cu „francleza”?

Înainte de „romgleză”, a fost „romceza”

La finalul secolului al XIX-lea, filologul Alexandru Cihac publica primul dicționar etimologic al limbii române, fapt ce isca o polemică științifică cu privire la pătrunderea cuvintelor străine în masa vocabularului.

„Autorul adunase și vocabularul românesc pe care îl grupase pe categorii. Rezulta că erau foarte multe cuvinte maghiare, slave, grecești și turcești față de cele latinești. Și atunci, Bogdan Petriceicu Hașdeu a avut o luare de poziție care a rămas celebră, vorbind despre limba în circulație, o idee reluată ulterior de foarte mulți lingiviști. Ideea este că, în fond, dacă faci o statistică absolută a vocabularului, s-ar putea ca elementele străine să fie foarte multe, dar dacă vezi valoarea lor de circulație, care sunt cuvintele cel mai des folosite, proporția se schimbă total”, explică Rodica Zafiu, lingvistă și profesoară la Facultatea de Litere a Universității din București, într-o discuție cu Panorama, prilejuită de Conferințele Despre lumea în care trăim.

Cercetările în domeniu au luat în calcul nu ansamblul vocabularului, care este alunecos, incluzând arhaisme, regionalisme, neologisme de ultimă oră, ci fondul lexical principal, adică cele folosite cu frecvență mare. Astfel, realizăm că elementul latin rămâne puternic în limbă.

„«A avea», «a fi», «și», «sau», «cap», «om», prepozițiile, conjuncțiile, toate cuvintele acestea pe care le folosim enorm de mult rămân în continuare stabile, sunt cele ale fondului de bază. Și asta dă, până la urmă, natura unei limbi”, mai spune Zafiu.

Dicționarul lui Cihac apărea pe fondul unei modificări mai substanțiale în limba română, mai specific în raportul între elementele de origine latină și cele de origine slavă. Se întâmpla în timpul domniei primului rege al României, Carol I, cel care a adoptat întâia Constituție a țării și a modernizat instituțiile. În paralel cu această modernizare, intelectualii vremii, cei care creau limba de cultură, au inițiat un soi de revoluție lingvistică.

„A fost atunci o voință culturală, așa-numita reromanizare a limbii române. A existat o voință de a împrumuta cât mai mult cuvinte din franceză și, dacă se putea, din latină, sigur, cu sensuri moderne, dar cu forme mai apropiate decât latina. Și atunci la noi s-au creat în mod oarecum deliberat, dar și spontan, pentru că erau legăturile cu Franța, cu Occidentul, s-au împrumutat în limbajul cult foarte multe asemenea elemente. Pe care astăzi cine le mai simte străine?”, detaliază profesoara universitară.

Acesta era, așadar, contextul lingvistic în momentul în care Lahovary se întâlnea cu alegătorii din Flămânda. Era un timp în care, la fel ca astăzi, se ciocneau limbajele și credințele a două generații.: cei mai moderni dintre români veneau cu valul de franțuzisme, în vreme ce conservatorii și generația mai în vârstă își păstrau grecismele.

Așadar, mare lucru față de acum două secole nu s-a schimbat. La fel cum astăzi ne invadează serialele britanice și americane, muzica și cursurile în limba engleză, la fel și atunci franceza era cea intens utilizată.

Spiritul modern care ne „englezește”

Dominația francezei de acum două secole se clădise, așadar, pe o fundație alcătuită din factori politico-economici. Pe tărâmul lui Napoleon se disputa diplomatic toată Europa, în conferințe și tratate, inovațiile erau prezentate la Expoziția Universală de la Paris și, în fine, numai acolo te puteai distra cu adevărat, pentru că încă de atunci Parisul era „mereu o idee bună”.

Totuși, nu toată lumea se dădea în vânt după francezi. În 1890, când jubileul Societății „Atheneul Român”  se sărbătorea printr-o serie de conferințe, printre care și cea susținută de academicianul Gheorghe Ionescu-Gion, „Cum vorbim?”, acesta deplângea „potopul străinismelor”, ca „mon cher”, „parol” și chiar unul care s-a păstrat și pe care astăzi nu-l mai simțim ca fiind străin – „agasant”.

Iată, așadar, că grijile de atunci în privința limbii erau aceleași ca astăzi, engleza invadându-ne tot după ce evenimente de amploare au trezit din orice fel de amorțeală bătrânul continent. Influența majoră a apărut după cel de-al Doilea Război Mondial, când Statele Unite au fost cele care au întors războiul, cele care au pus umărul la regenerarea Europei.

Însă engleza nu a acaparat atât de mult limba română, așa cum se tem unii. Neliniștitoare ar fi o influență care să fi pătruns în toate domeniile, însă nu suntem câtuși de puțin acolo. De pildă, în limbajul bisericesc este aproape zero, în discursul politic e ceva rar, la fel și în literatură, atrage atenția Zafiu. Engleza o regăsim în alte zone, precum administrație, afaceri, comerț, divertisment sau terminologie științifică.

„Ceea ce arată că nu e atât de profundă intrarea. În schimb, în viața cotidiană și în lucrurile legate de tehnologie, de obiecte, e normal să fie, însă de multe ori, odată cu obiectele, dispar și cuvintele”, explică lingvista.

Vă mai amintiți când lumea se folosea și vorbea de pagere, floppy disk-uri și CD-ROM-uri? Astăzi, le-am uitat cu toții.  Dar avem altele de reținut, care cel mai probabil vor rămâne cu noi. De când cu apariția ChatGPT și a Inteligenței Artificiale, a început să se dezvolte un nou vocabular de specialitate, cum e și firesc de altfel. A apărut, de exemplu, cuvântul „prompt”, dar nu cu referire la ceva foarte brusc, ci la textul introdus de noi pentru a iniția conversația cu AI-ul. Uneori, astfel de cuvinte se sedimentează puternic în limbă, într-atât de mult încât, într-un punct, ajungem să nu mai sesizăm că au venit de peste hotare.