A doua Ucraina? De ce încearcă Armenia să se rupă de Rusia pentru a se apropia de Occident și care sunt scenariile

Cel mai recent episod dintr-un șir de pași contra vectorului rusesc a fost când Erevanul a anunțat că grănicerii ruși urmează să părăsească Aeroportul Internațional Zvartnots. Acest demers al autorităților armene este unul plin de semnificație, dur și deloc plăcut pentru Moscova. Grănicerii ruși activau încă din 1992 în cadrul principalului aeroport din această țară, în conformitate cu un acord bilateral dintre Armenia și Rusia.

„Inițial, prezența grănicerilor ruși în diferite puncte, inclusiv pe Aeroportului Zvartnots, a fost concepută ca o susținere a statului armean”, a explicat Ararat Mirzoyan, ministrul Afacerilor Externe din Armenia. Acele vremuri au trecut, spune acum Erevanul. 

Decizia autorităților armene s-a lăsat cu o reacție negativă din partea Rusiei. Când abia apăruseră zvonuri cu privire la expulzarea grănicerilor ruși, șeful Ministerului Afacerilor Externe din Rusia, Serghei Lavrov, a declarat: „Din motive neclare, armenii consideră că ar trebui să coopereze mai degrabă cu cei care sunt împotriva adevăraților lor prieteni, decât cu vecinii cei mai apropiați, care, din punct de vedere istoric, le-au fost mereu aliați”. 

În opinia lui Lavrov, Occidentul este cel care întărâtă autoritățile armene împotriva Rusiei. Maria Zaharova, purtătoarea de cuvânt a MAE din Rusia, chiar l-a depășit în declarații pe superiorul său și a transmis un avertisment Erevanului: 

Decizia Erevanului referitoare la grănicerii ruși n-a fost primul și, am putea presupune, nu va fi nici ultimul pas pe care autoritățile armene îl fac pentru a se îndepărta de Rusia. 

Cum a ajuns, deci, o țară care face parte din aceleași alianțe cu Rusia să se orienteze tot mai puternic spre Vest, să critice deschis Moscova și să se debaraseze de prezența rusească de pe teritoriul său?

(In)amici pentru totdeauna 

Tensiunile actuale dintre Rusia și Armenia au un context complicat în spate și puternic întrețesut cu istoria post-sovietică a altor țări din regiune. 

După destrămarea Uniunii Sovietice, la începutul anilor ‘90, Rusia a considerat că fostele republici sovietice făceau parte din sfera ei de influență. Occidentul, la rându-i, pornea de la premisa că monopolul asupra spațiului postsovietic nu-i revenea în niciun caz Moscovei, astfel că a început să-și clădească propriile relații cu noile state independente.

În consecință, Moscova, pe de o parte, și Bruxellesul și Washingtonul, pe de cealaltă, s-au lansat într-o competiție pentru influența din spațiul postsovietic. În 2003 și în 2004, în Georgia, respectiv Ucraina, au avut loc revoluții (la Tbilisi aceste evenimente sunt cunoscute ca „Revoluția Trandafirilor”, iar la Kiev au fost denumite „Revoluția Portocalie”), care i-au adus la putere pe Mihail Saakașvili și Viktor Iușcenko, doi lideri prooccidentali. Moscova a întrezărit acolo „mâna Occidentului”, care intenționa să atragă acele țări în tabăra sa.

Noile autorități din Georgia și Ucraina au optat pentru integrarea europeană, iar ulterior și pentru cea euroatlantică. Saakașvili și Iușcenko intenționau să obțină pentru țările lor statutul de membru nu doar în cadrul UE, dar și în cadrul NATO. Ei insistau ca Alianța Nord-Atlantică să le ofere Georgiei și Ucrainei Planurile de Acțiune în vederea obţinerii statutului de membru al NATO (MAP). Summitul NATO desfășurat la București în aprilie 2008 a constituit un moment de cotitură.

Putin a sosit atunci personal în capitala românească pentru a împiedica începerea procesului MAP pentru Georgia și Ucraina. Și, după cum știm, Vladimir Putin a avut atunci succes.

Patru luni mai târziu, în august 2008, au început tensiunile în Osetia de Sud, una din cele două regiuni ale Georgiei care și-au declarat independența față de Tbilisi. Rusia a acuzat Georgia că aceasta ar fi atacat Osetia de Sud și, o premieră în istoria ei modernă, și-a trimis trupe pe teritoriul unui alt stat. Georgia a suferit înfrângere în acel scurt război cu Rusia din vara lui 2008. După încheierea acțiunilor militare, Moscova a recunoscut independența Osetiei de Sud și a Abhaziei, o altă regiune din Georgia. În ambele regiuni au apărut baze militare rusești, iar subiectul privind statutul de membru al NATO pentru Georgia n-a mai fost discutat la modul serios. 

Cei care pleacă și cei care rămân

În 2009, Uniunea Europeană a lansat proiectul „Parteneriatul Estic”, care presupunea dezvoltarea relaţiilor cu Azerbaidjan, Armenia, Belarus, Georgia, Moldova şi Ucraina. Chiar de la bun început, proiectul a generat o reacţie vehementă din partea Moscovei, care îl vedea drept o modalitate de a rupe ţările menţionate de Rusia.

Temerile, într-o anumită măsură, s-au adeverit: Georgia, Moldova şi Ucraina au optat clar pentru integrarea europeană. Azerbaidjanul, în schimb, a stat pe loc. A ales din start să nu arate vreun interes pentru Parteneriatul Estic. Nu s-a legat o colaborare prea strânsă nici cu Belarus, unde, din anii ‘90, la timonă se află neschimbat preşedintele Aleksandr Lukaşenko.

În toată această reașezare de alianțe și orientări, Armenia merită o atenţie aparte. În anul 2013, situaţia era de aşa natură că Erevanul, împreună cu Kievul, Chişinăul şi Tbilisi, urmau să parafeze, iar, ulterior, să semneze Acordul de Asociere cu Uniunea Europeană. Documentul era un prim pas pentru integrarea europeană a acestor țări și pentru legături economice mult mai strânse cu piața unică europeană. 

Totuși, Armenia s-a răzgândit și s-a alăturat proiectului concurent gândit de Vladimir Putin, cunoscut acum drept Uniunea Economică Eurasiatică (inițial, se numea Uniunea Vamală Rusia – Belarus – Kazahstan).

Prețul relației Armenia-Rusia

Relaţiile dintre Armenia şi Rusia au fost mereu speciale, chiar și fără granițe comune:

• Armenia depinde de gazul rusesc, de care beneficiază la un preț mic ($165 pentru mia de metri cubi).
• Calea ferată din această țarăaparține companiei ruse „Rossiiskie Jeleznîe Doroghi” („Căile Ferate din Rusia”).
• Rețelele electrice din Armenia sunt controlate de către „Tashir Group”, ce aparține omului de afaceri Samvel Karapetyan, un cetățean rus.

Cooperarea militară dintre Rusia și Armenia a fost deosebit de importantă. Din 1992 până în prezent, frontierele Armeniei cu Turcia și Iran au fost păzite de grăniceri ruși. La mijlocul anilor ‘90, în orașul Ghiumri a fost deschisă o bază militară rusească. În plus, Moscova asigura Erevanului armament şi muniţii.

Armenia s-a numărat printre ţările care, împreună cu Rusia, au semnat încă din anul 1992 Tratatul de Securitate Colectivă, pe baza căruia s-a creat, în 2002, Organizația Tratatului de Securitate Colectivă (OTSC), răspunsul rusesc la NATO. Actualii membri ai acestei alianțe sunt Armenia, Belarus, Kazahstan, Kârgâzstan, Rusia și Tadjikistan.

La fel ca mult-invocatul articolul 5 al Alianței Nord-Atlantice, și Tratatul de Securitate Colectivă de la baza OTSC are un articol (articolul 4) care prevede: „În cazul comiterii unei agresiuni (atac armat care pune în pericol securitatea, stabilitatea, integritatea teritorială și suveranitatea) asupra oricărui stat participant, toate celelalte state participante, la solicitarea acelui stat participant, îi vor oferi fără întârziere ajutorul necesar, inclusiv cel militar”. 

De aici avea să se alimenteze principala problemă a relațiilor ruso-armene. 

Evenimentele din Karabah, un punct de cotitură 

În toamna lui 2020, Rusia a avut un rol important în Caucazul de Sud, reușind să oprească avansarea Azerbaidjanului spre Nagorno Karabah, enclava populată de etnici armeni, dar care se află pe teritoriu azer. 

Intervenţia preşedintelui rus Vladimir Putin a pus atunci capăt acţiunilor armate. În noiembrie 2020, Putin, preşedintele azer, Ilham Aliev, şi premierul Armeniei, Nikol Pașinian, au semnat o declaraţie trilaterală de încetare a focului. Acordul prevedea şi începutul operaţiunii ruse de pacificare în Karabah. 

Potrivit înţelegerilor convenite, trupele de pacificare erau introduse pentru o perioadă de cinci ani. Povestea se contura ca o victorie pentru Moscova. Totuși, aceste eforturi nu au instaurat pacea în regiune. În mai 2021, între Armenia și Azerbaidjan s-au declanșat lupte pe linia de graniță. Militarii azeri au ocupat platouri importante de pe teritoriul armean. 

În septembrie 2022, situația de la frontieră a devenit și mai tensionată. Luptele au durat cinci zile și au ucis sute de persoane de ambele părți. Iar acestea sunt doar două dintre cele mai importante episoade dintr-o serie de incidente armate.

În acest context, Moscova a ales să fie mediator, nu garant al securităţii pentru Armenia, în pofida obligațiilor de aliat în cadrul OTSC. Autorităţile armene au început să critice tot mai deschis Rusia şi Organizația, declarând eşecul OTSC.

Anul 2023 i-a adus Armeniei noi încercări. În septembrie, în urma unei operaţiuni militare a Azerbaidjanului, ţara a pierdut definitiv controlul asupra Karabahului. În doar 24 de ore, Baku şi-a impus controlul total asupra regiunii, care, preț de 30 de ani, a fost motivul disputelor şi al ostilităților militare permanente între Azerbaidjan şi Armenia.

Operaţiunea părţii azere s-a desfăşurat sub ochii contingentului pacificator al ruşilor. Ba chiar au și fost omorâţi câţiva militari ruşi, motiv pentru care Baku a transmis ulterior scuze Moscovei. 

În septembrie 2023, Karabahul a devenit în totalitate azer, iar toată populaţia armeană, adică circa 100 de mii de etnici armeni, a părăsit regiunea, într-un exod urmărit cu îngrijorare de toată Europa. Nu este exclus ca ei să fi plecat de acolo pentru totdeauna.

Pivotarea spre Occident 

Pentru Armenia, anul 2023 a fost nu doar tragic, din cauză că ţara a pierdut regiunea Karabah, dar şi cel în care Erevanul a început o pivotare spre Vest, atât în plan geopolitic, cât și de securitate. 

Acum Nikol Pașinian comunică în special cu lideri și politicieni occidentali: secretarul de Stat al SUA Antony Blinken, cancelarul german Olaf Scholz, președintele francez Emmanuel Macron, președinta Comisiei Europene Ursula von der Leyen și administratoarea USAID (agenție americană de fonduri pentru dezvoltare) Samantha Power, precum și cu miniștrii de Externe ai Franței, Germaniei, Canadei. 

Activismul pe dimensiunea occidentală este cu atât mai vizibil în contextul reducerii intensității contactelor cu Moscova. În octombrie 2023, premierul armean a refuzat să plece în capitala kârgâză, orașul Bișkek, unde se desfășura, cu participarea lui Vladimir Putin, summitul Comunității Statelor Independente (CSI, o organizație creată de fostele republici unionale după dezmembrarea URSS). Nikol Pașinian a ales să meargă în schimb la summitul Comunității Politice Europene, organizat pe 5 octombrie, la Granada, Spania.

Ulterior, premierul armean a decis să ignore reuniunea OTSC convocată la Minsk, Belarus, dar a mers la Forumul pentru pace de la Paris, desfăşurat pe 10-11 noiembrie. Acolo, în afară de discuțiile cu preşedintele Emmanuel Macron, liderul armean a avut o întrevedere cu procurorul Curţii Penale Internaţionale Karim Khan. Amintim aici că, în martie 2023, instanţa de la Haga a emis un mandat de arestare pe numele lui Vladimir Putin.

Relaţiile dintre Armenia şi Curtea Penală Internaţională sunt o sursă specială de animozitate în relaţiile dintre Moscova şi Erevan. La 3 octombrie 2023, Parlamentul Armeniei a ratificat Statutul de la Roma al Curţii Penale Internaţionale, astfel asumându-şi anumite angajamente faţă de această instanţă, inclusiv, teoretic măcar, arestarea lui Vladimir Putin.

Rusia a solicitat Armeniei să nu ratifice Statutul de la Roma şi a avertizat că vor fi repercusiuni asupra relațiilor ruso-armene. Erevanul însă a preferat să ignore avertismentul. Astfel, la 1 februarie 2024, Armenia a devenit membră cu drepturi depline a Curţii Penale Internaţionale.

Divorțul de alianța militară a lui Putin

La sfârșitul anului trecut, Nikol Pașinian a vizitat totuși Rusia și a mers la Sankt-Petersburg, unde a avut loc summitul informal al CSI. Totuși, gestul n-a fost în măsură să amelioreze întrucâtva relațiile dintre Rusia și Armenia. 

În februarie 2024, premierul armean, Nikol Pașinian, a anunțat că țara sa își „îngheață” calitatea de membră a OTSC, pe motiv că alianța nu și-a onorat angajamentele în materie de securitate față de Republica Armenia. 

Ulterior, la 13 martie, Paşinian chiar a ameninţat că ţara sa ar putea părăsi alianța militară condusă de Rusia:

Este clar că Erevanul a decis că nu mai poate conta pe Rusia și că Armenia este absolut în drept să-și caute alți aliați. Autoritățile armene consideră o greșeală faptul că au mizat în exclusivitate pe Rusia în contextul chestiunilor ce țin de securitate. „În materie de securitate, a depinde sau a fi legat de o singură țară este în sine o eroare strategică”, explica Pașinian, într-un interviu pentru publicația italiană La Repubblica.

Citește și:

România șchioapătă în cursa înarmării de la Marea Neagră

Franța, mon ami

Acum, Erevanul are intenția fermă de a-și consolida relațiile cu UE. În prezent, din câte se pare, partenerul principal pe care l-a găsit este Franța. Anul trecut, Parisul a furnizat Erevanului un lot de blindate Bastion. La fel, Franța a promis să livreze părții armene radare GM200 și rachete Mistral. Anterior, Rusia era furnizorul exclusiv de armamente al Armeniei.