Șapte filme care ne-au plăcut vara asta

Ne uităm la filme cum și când apucăm. Timpul e limitat, iar să stai două-trei ore lipite în fața ecranului, acasă sau la cinema, pare tot mai adesea un lux. Așa că recomandările cinematografice ale redacției Panorama pentru vacanța de vară sunt, ca de obicei, un amestec pestriț, provenit din suma preferințelor noastre cinefile, dar și a timpului pe care fiecare îl are pentru așa ceva.

Ca de obicei, din asta aveți de câștigat mai ales voi, cei care ne citiți, pentru că aproape sigur se va găsi și ceva pentru gusturile voastre, în umilul nostru ghiveci de filme.

You Hurt My Feelings (2023, regia: Nicole Holofcener)

Premisa din „Mi-ai rănit sentimentele” (You Hurt My Feelings) e clară de la început: Beth, o scriitoare de relativ succes din New York, aude din greșeală o conversație în care soțul ei recunoaște în fața unui prieten că, de fapt, nu îi place noua ei carte.

Chiar dacă știi că vine, momentul te lovește tot din plin: e sfâșietor, trist, amuzant și terifiant în același timp. Julia Louis-Dreyfus (o știți din tinerețile ei din Seinfeld) joacă extraordinar și reușește să transmită foarte eficient nivelul de devastare și trădare pe care îl simte Beth.

De aici se naște o dilemă care e explorată excelent în film: ce faci dacă nu îți place o creație a partenerului? Beth e un personaj construit cu atenție și putem să înțelegem de ce se simte trădată și de ce are nevoie de validarea partenerului. În același timp, soțul expune cu o argumentație solidă și partea lui de poveste și de ce a ales să-și ascundă sentimentele reale.

Până la urmă, e un film atent la textura vieții de zi cu zi, la lucrurile aparent banale, dar importante. E un film care te pune pe gânduri, dar e și amuzant în multe momente. Nu e perfect, dar pentru ce își propune să facă, e aproape acolo. Cam ca o relație de succes. (Vlad Dumitrescu)

Perfect Days (2023, regia Wim Wenders)

„Zile perfecte” este un film de atmosferă, lent, perfect (pun intended) pentru o zi de vară în care este mult prea cald să faci altceva.

Printre cărți, arțari japonezi și toalete, urmărim rutina zilnică a unui muncitor esențial bunei funcționări și aspectului plăcut al spațiilor publice – Hirayama, angajat să curețe toaletele publice din Shibuya, Tokyo. Atenția lui deosebită la detalii, prin care reușește să aprecieze frumusețea cotidianului, îi conturează interacțiunile sociale pe care le are, pline de compasiune și sensibilitate. 

Acesta ne reamintește că, într-o lume care ne cere să ne mișcăm din ce în ce mai rapid, uneori trebuie să și încetinim, să respirăm adânc și să fim prezenți, apreciind lucrurile simple, cum ar fi fotografiatul unui arțar.

Filmul ne oferă intrare în cadrul unei culturi diferite de a noastră, prin ochii unei persoane a cărei prezență este trecută cu vederea de cele mai multe ori. E totodată și o discuție despre clasă și preconcepțiile pe care le avem față de job-urile „murdare”. „Perfect Days” ne invită să reflectăm asupra valorii pe care o atribuim acestor profesii și asupra respectului pe care îl arătăm celor care le practică.

Dacă nu l-ai văzut în cinematografele de la noi, unde a fost proiectat pentru scurt timp, îl poți găsi pe Hulu și Amazon Prime. (Cristina Suliman)

Master Gardner (2022, regia: Paul Schrader)

În „Maestrul Grădinar”, ultima producție din trilogia despre bărbați puternici și tăcuți, dar bântuiți de tenebrele trecutului, regizorul și scenaristul american Paul Schrader (a scris scenariile celebrelor Taxi Driver și Raging Bull, ale lui Scorsese) asamblează povestea unui grădinar.

E greu să nu simți destul de repede că sub atmosfera liniștită a marilor grădini deținute de aristocrata Norma (Sigourney Weaver), dincolo de toată forfota minuțioasă de a îngriji plantele și solul până la ultimul detaliu, se ascunde ceva mai sinistru. Primul indiciu e chiar grădinarul șef, care arată mai degrabă a criminal în serie, care ar putea să-ți ia viața în secunda doi, pentru că te-ai uitat urât la el, decât a horticultor.

Poate pentru că în trecut, Narvel Roth (jucat de australianul Joel Egerton) asta și era: brațul de fier al unei frății naziste de americani extremiști. Acum, e convertit la o viață de ascet, cu reguli stricte și fără stimuli care să-i retrezească pornirile violente. Pe moșia filantroapei pasionate de flori și plante rare, singurele momente care întrerup viața gri și monotonă a grădinarului sunt invitațiile stăpânei casei, care îl cheamă regulat la cină și apoi în dormitor.

Totul se dă peste cap când în vastele grădini botanice își face apariția o tânără și problematică nepoată a aristocratei, de care grădinarul se îndrăgostește și încearcă să o salveze din viața ei dominată de droguri și bărbați abuzivi.

Contrastele sunt groase, între tatuajele naziste ale grădinarului și culoarea pielii tinerei. Tocmai de aceea, transformarea lui Narvel, care salvează în final pe toată lumea, inclusiv pe sine și grădina botanică, apelând la vechile lui metode, e cu atât mai dramatică. (Andrei Luca Popescu)

A Beautiful Day in the Neighborhood (2019, regia: Marielle Heller)

Am văzut filmul ăsta într-o zi în care, pe chatul echipei Panorama, s-au dezbătut următoarele două spețe.

Un influencer care a fost la summitul NATO și care stătea în sala de plen cu toți liderii lumii știa cine sunt cam cinci dintre ei și a făcut o „relatare” despre cine mănâncă alunele cui (nu e un eufemism). Video aici, vreo 10 milioane de vizualizări. Apoi, alt băiat celebru pe net, IShowSpeed, care a venit în România și se plimba în live stream prin București și urla. Trei ore jumate de nimic, 4,2 milioane de vizualizări. În funcție de generație, unii dintre noi am fost oripilați, descurajați sau amuzați și fascinați.

După muncă, însă, m-am uitat la „O zi frumoasă în cartier” și totul a fost din nou bine în lume.

Filmul e inspirat din povestea reală despre una dintre cele mai improbabile prietenii din mass-media americane: între celebrul realizator de emisiuni pentru copii Fred Rogers (jucat de Tom Hanks) și jurnalistul Esquire Tom Junod, al cărui nume e Lloyd Vogel în film și care e interpretat de Matthew Rhys (pe care îl mai știm și din „The Americans”).

Vogel/Junod, altfel autor de anchete și profile jurnalistice extrem de dure, scriitor excepțional, dar om cu multe răni cicatrizate într-un cinism toxic, trebuie să scrie un articol aparent ușor despre cel mai îndrăgit om de televiziune al Americii. Pe cât e de acru Vogel, pe atât e de cald și de generos în empatie Fred Rogers.

Cei doi se întâlnesc de multe ori, pentru ca Vogel să înțeleagă personajul despre care scrie – da, putea să-i trimită un e-mail cu întrebările, dar ce să zic, îi plăcea să se complice… În paralel, jurnalistul trece prin niște evenimente foarte importante în familie.

E un film care ne arată un tip de „content”, ca să păstrez registrul „viralilor” de mai sus, care nu mai e posibil azi. Nu cred că mai e loc pe undeva, în orice tip de televiziune, pentru un Mr. Rogers. Dar e loc pentru relațiile din film – grele, a căror zămislire și, ulterior, întreținere cer efort, dar care pot să-ți transforme viața, chiar și cartierul.

Spre finalul filmului, jurnalistul Esquire predă articolul despre Fred Rogers, care ajunge pe coperta revistei și simbolizează transformarea gazetarului urâcios într-un om cu nițel mai multă încredere în umanitate. 

Dacă aveți curiozitatea, adevăratul articol „Can you say…hero?”, apărut în Esquire în 1998, e o minunăție de jurnalism care vorbea și ea despre revoluția televiziunii care avea să fie înlocuită de revoluția „contentului video non-stop”. Filmul se găsește pe MAX. (Alina Mărculescu Matiș)

Babylon (2022, regia: Damien Chazelle)

De la Damien Chazelle, regizorul care a făcut La La Land, vine și Babylon, un film care-ți vorbește despre mărirea și decăderea câtorva pasionați (oportuniști?) ai cinematografiei americane din anii ‘20, când se făcea tranziția spre filme cu sunet.

Pe tot parcursul filmului, ei se ocupă cu petreceri decadente, sex, alcool, droguri și, când (dacă) mai rămâne timp, și niște artă. Fiecare cum știe și cum poate.

Să-i ai la un loc pe Brad Pitt și pe Margot Robbie îți asigură, desigur, o estetică aparte a filmului, dar nu neapărat substanță, dacă nu știi să-i pui la treabă. Și trebuie să recunosc că, din acest punct de vedere, filmul nu excelează, dar nici nu dezamăgește total. E dinamic, e spumos, arată bine și toate aceste ingrediente se gătesc pe parcursul a peste trei ore. La final, însă, pare că au fost prea mult uitate pe foc.

Ce mi-a plăcut cel mai mult e că reușește să pună în aceeași oală, în mod intenționat, toate clișeele tehnice regizorale, scenaristice și de joc actoricesc pe care le vedem azi în cea mai mare parte a filmelor americane, tocmai pentru a puncta cum a început totul. Când spun clișee, mă refer la matematica din spatele unei povești, la construcția ei, nu la povestea în sine. 

Babylon e pe Netflix și ți-l recomand să-l vezi nu din perspectivă istorică (nici măcar nu insistă în acea direcție), ci ca să afli, după cum zice unul dintre personajele principale, că „nu trebuie să te pui în calea progresului”. Ce e progresul și cum l-a înțeles personajul cu pricina e o cu totul altă poveste. (Ciprian Ioana).

Inside Out 2 (2024, regia: Kelsey Mann)

„Și ce emoție urmează să apară acum?”. Este gândul cu care trăiesc celelalte emoții care locuiesc în capul acum adolescentei Riley. Imaginați-vă că tot ce ar spune într-o zi un copil este guvernat de una dintre emoțiile care se află la un pupitru din mintea lui: când e binedispus, la pupitru se află bucuria, când e supărat, tristețea și tot așa. 

Să nu mai spunem că fiecare emoție e personificată și are și propria culoare, iar părinții au și ei aceleași emoții, doar că sunt adulte.

Disney și studiourile Pixar au lansat recent un sequel pentru „Inside Out” („Întors pe dos”), în care Riley, ajunsă la adolescență, începe să descopere noi emoții: plictiseala, rușinea, invidia și anxietatea. Celelalte emoții pe care le avea din copilărie – bucuria, frica, teama, dezgustul și furia – încearcă să se lupte cu noile emoții, pentru a-și recăpăta controlul în lumea lor, așa cum o știau dintotdeauna și să o protejeze pe Riley de nefericire. 

Dar cât de bine e să alegem doar evenimentele fericite din viața noastră? Până la urmă, suntem suma evenimentelor fericite sau mai puțin fericite care ni se întâmplă.

Deși este un film destinat în primul rând copiilor, adulții nu au cum să nu rămână impresionați de puterea distructivă a anxietății, care are mereu la îndemână liste și planuri pentru toate situațiile posibile care nu au avut niciodată loc. Scena în care anxietatea preia controlul pupitrului și se învârte haotic, fără să poată fi oprită, cred că poate rămâne în mintea multor adulți, la fel cum, în primul film, desprinderea de etapa copilăriei este la fel de impresionant imaginată. 

„Inside Out 2” (Întors pe dos 2) poate fi văzut 3D la cinematograf, dar probabil că, în curând, va intra și pe platformele de streaming. (Cristina Dobreanu)

Identity (2003, regia: James Mangold)

Dacă vă era dor de John Cusack sau de Ray Liotta și vreți o doză puternică de nostalgie, „Identitate” e numai bun de încheiat o seară de vară – mai și plouă mult în film.

Are un scenariu care o să vă amintească mult de romanele Agathei Christie. 10 oameni ajung într-un motel din mijlocul nicăieriului, într-o noapte furtunoasă, în care drumurile se inundă.

Printre ei se numără și un deținut de la o închisoare de maximă siguranță, pe punctul să fie transferat când mașina polițistului care-l conduce dă doar de drumuri blocate. 

Deloc surprinzător, încep să moară oameni pe capete. Foarte surprinzător, nu poți să-ți dai seama cine e criminalul.

Și mai surprinzător: când afli cine e criminalul, mai vine un plot twist imens, care te face să închei filmul într-o liniște adâncă. (Dana Mischie)

Articol editat de Andrei Luca Popescu