Cum să învățăm să pierdem și să reparăm. Lecțiile celor care fac performanță în sport „și cu mintea, și cu mingea”
Abonează-te la canalul nostru de WhatsApp, pentru a primi materialul zilei din Panorama, direct pe telefon. Click aici
- În fiecare moment al vieții, încercăm să fugim de greșelile noastre, străduindu-ne să uităm de eșecurile pe care le înregistrăm. Cât despre poporul român în particular, conform unei statistici, în 2021, ne aflam pe primele locuri în ceea ce privește teama de eșec.
- Sunt însă niște oameni care sunt constant supuși riscului de a eșua, însă asta le deschide calea spre performanță: sportivii. Irina Fetecău, jucătoare de tenis profesionistă, vorbește pentru Panorama despre cum a reușit să treacă peste unele înfrângeri și ce a învățat din ele.
- „Un jucător de tenis acumulează o înfrângere în fiecare săptămână, cu excepția situației în care câștigă turneul, dar sunt foarte puține astfel de săptămâni într-un an. Și dacă ajung în finală, dacă pierd, tot am o înfrângere”, spune Irina.
- „În sport, eșecul trebuie raportat la resursele disponibile și la evoluția în planul progresului. Exact despre asta este vorba în sportul de performanță: să îți cunoști limitele de moment, să te pregătești zi de zi și să urmărești atingerea unui progres constant. Eșecul nu este o problemă, câtă vreme reflectă un nivel de angajament maxim, motivate de dorința de a etala cât mai mult din potențialul individual. În România, se pune mult accent pe eșec, înfrângerea este asociată cu rușinea de a fi (mai) slab. Total eronat, câtă vreme se vede un progres”, explică, pentru Panorama, Andreas Hniatiuc, psiholog sportiv, cu o bogată experiență în domeniu.
- În sport, ca și în viață, contează să știi că ești liber să-ți faci alegerile, să te ghidezi după un plan bine stabilit, dar să fii atent constant și la ce îți dorești. În acest sens, foarte importantă este educația primită în copilărie, consideră deopotrivă Irina Fetecău și Andreas Hniatiuc. Importanți sunt și oamenii de care te înconjori și felul în care înveți să digeri criticile în momentele în care ești la pământ.
Japonezii au o tehnică, ridicată la rang de artă, numită „kintsugi”. Ea presupune repararea vaselor din ceramică, folosind un lac amestecat cu pudră de aur, argint sau platină. În spatele obiceiului, se ascunde o filosofie în care fisurile și reparațiile sunt văzute ca parte integrantă a istoriei unui obiect. Astfel, imperfecțiunile nu sunt ascunse, ci, dimpotrivă, sunt etalate cu mândrie. Ce ne învață această filosofie este să trecem peste imperfecțiunile și eșecurile noastre, adică să acceptăm „fisurile” pe care le înregistrăm în viață, căci sunt parte din noi.
Totuși, în fiecare moment, încercăm să fugim de greșelile noastre și facem tot posibilul să le ascundem sub preș.
Eșecul ne învăluie în rușine, așa că ne străduim să uităm de el, să-l aruncăm într-un con de umbră, nicidecum să-l poleim cu aur și să ne lăudăm cu rezultatul obținut de pe urma lui. Tendința este de a ne retrage și a ne linge în liniște rănile. Apoi ne alegem persoanele cărora suntem dispuși să le povestim despre înfrângerea suferită.
În cazul românilor, teama de eșec se vede foarte bine și la nivel statistic, după cum o arăta și un material interactiv Panorama premiat în plan internațional, care poate fi citit AICI. În 2021, România era pe primele locuri în Europa ca frică de eșec în antreprenoriat.
Dar când eșecul ne prinde din urmă, descoperim adesea, cu stupoare, că are chipul nostru, după cum vom vedea în cele ce urmează.
Sunt însă niște oameni despre care am putea spune că eșuează mai des decât oricine – e un risc permanent al meseriei lor. Ba chiar o fac de fiecare dată cu public. Și totuși, o lume întreagă îi admiră.
Un jucător de tenis acumulează o înfrângere în fiecare săptămână, cu excepția situației în care câștigă turneul, dar sunt foarte puține astfel de săptămâni într-un an. Nu? Că și dacă ajung în finală, dacă pierd, tot am o înfrângere.
Că eșuează e doar un fel de a spune, căci, după cum declara Giannis Antetokounmpo, jucător de baschet din NBA, în urmă cu două luni, nu există eșec în sport. Declarațiile au venit după ce echipa lui, Milwaukee Bucks, au pierdut cu 4-1 în fața Miami Heat, iar Antetokounmpo jucase accidentat:
„Primești o promovare anuală la jobul tău? Nu. Deci munca ta este un eșec? Nu. În fiecare an, tu lucrezi pentru a-ți atinge un obiectiv, ca să primești o promovare, ca să ai grijă de familie… Nu e un eșec, sunt pași spre succes”.
Să fii sportiv presupune o condiție fizică și psihică de oțel. Înainte de orice competiție, te confrunți cu o hoardă de demoni, unul mai viclean ca altul – de la limitările fizice, la presiunea unui loc nou, a unui public nou și a unui adversar despre care uneori știi sigur că e mai bun, căci asta îți spune clasamentul, statistica. Trebuie să rămâi concentrat, indiferent și de ce probleme ai putea avea și în viața personală.
Dincolo de pasiunea pentru sport, înfrunți toți acești demoni pentru că, între ei, întrezărești gustul dulce al victoriei, momentul în care simți că urci în cercurile superioare ale performanței. De o astfel de victorie își amintește și tenismena Irina Fetecău, care, într-un dialog cu Panorama, povestește despre înfrângerile și revenirile sale. Se oprește asupra unui moment din 2016, când câștiga campionatul național de senioare:
„Când am obținut acel titlu național, după un meci epuizant de trei ore și 40 de minute, dacă-mi aduc bine aminte, în fața unei jucătoare foarte bune de la noi, Miriam Bulgaru, cu care sunt și bună prietenă de altfel, am simțit că am intrat în lumea bună a tenisului românesc. Simțeam că, la 20 de ani, am totuși niște perspective bune în față, că pot să ajung destul de bine în tenis. Cred că ce mi-a conferit în primul rând acel titlu a fost un pic mai multă credibilitate din partea publicului român. Victoria a venit, deci, cu foarte multă încredere, am obținut rezultate din ce în ce mai bune și în circuitul ITF (al Federației Internaționale de Tenis, circuit de nivel începători și de nivel mediu pentru tenisul profesionist feminin – n.r.)”.
„În România se pune mult accent pe eșec”
Pe cât de încrezătoare a fost după acel meci, pe atât de descumpănită au lăsat-o, cel puțin pe moment, și unele înfrângeri. De altfel, se miră și ea cât de detaliat își amintește de ele. Cum ar fi, de exemplu, finala unui turneu internațional care se ținea în Tunisia, din toamna lui 2017, când a avut set 5-2 și minge de meci. S-a insinuat atunci ciuda că a pierdut la limită, după ce se descurcase excelent în teren.
„Jucasem atât de bine până în acel moment și nu am avut nicio șansă. Încă mă doare înfrângerea aia când mă gândesc la ea, pentru că am jucat cu foarte mare frică. Mi-am dat seama că «Uite, în sfârșit obțin acest prim titlu la 15.000*, pe care mi-l doresc mult ». Mai fusesem în finale, dar nu obținusem un prim trofeu la această categorie”. Acele 15.000 pe care le pomenește ea se referă la faptul că turneele de 15.000 de dolari ca valoare a premiilor sunt cele cu care începe orice jucătoare care vrea să avanseze în clasamentul WTA, cele mai mici turnee ca premii în bani.
„Am conștientizat la acea minge de meci că urmează să câștig și, cumva, a venit o presiune extra pe mine, pe care nu o avusesem până în acel moment. Mâna s-a încordat pe rachetă și, din păcate, după ce am ratat acea minge, punctele au început să meargă în direcția ei și am pierdut 7-5, 6-2, deci la 5-2 m-a întors”, își amintește tenismena.
După meci, a plâns în hohote. Firesc, dacă ne gândim că îi trecuse printre degete locul 1. „N-a fost să fie”, conchide, resemnată, acum.
Deși pierderea te face să te simți brusc mic, poate chiar rușinat, și ca și cum orice efort ai depus de-a lungul timpului a fost în van, realitatea e că eșecul ne face să ne cunoaștem cel mai bine. Pierzătorul devine reflexiv, derulează filmul evenimentelor în fața ochilor, într-un slow motion brutal de sincer, de zeci de ori, până când începe să sesizeze și cele mai mici erori. Iar când suntem înfrânți, suntem puși față în față cu fiecare slăbiciune de care am dat dovadă, dar și cu modestia. Toate asta duc ulterior la ceea ce își doresc sportivii și oamenii de rând deopotrivă: progresul.
În sport, eșecul trebuie raportat la resursele disponibile și la evoluția în planul progresului. Exact despre asta este vorba în sportul de performanță: să îți cunoști limitele de moment, să te pregătești zi de zi și să urmărești atingerea unui progres constant. Eșecul nu este o problemă, câtă vreme reflectă un nivel de angajament maxim, motivat de dorința de a etala cât mai mult din potențialul individual. În România, se pune mult accent pe eșec, înfrângerea este asociată cu rușinea de a fi (mai) slab. Total eronat, câtă vreme se vede un progres.
De altfel, dacă privim la scară macro, să nu uităm că evoluția e un proces de „trial and error” („încercare și eroare” –n.r.). Formarea noastră ca oameni se bazează și ea pe eșec.
Iar viața și sportul seamănă aproape până la confuzie sub acest aspect, după cum semnalează psihologul sportiv: „Toate achizițiile noastre de bază au început cu un eșec și, totuși, am continuat să exersăm până la dobândirea acestora; după naștere nu știam să vorbim, nu puteam să scriem, să citim, când am încercat să mergem, am căzut, și așa mai departe. Însă nu am renunțat când am eșuat și am reușit, mai devreme sau mai târziu, să ajungem la nivelul propus”.
„Eșuează din nou. Eșuează mai bine”
Irina Fetecău e foarte apropiată de echipa ei, se bizuie pe ea, mai mult ca oricând, poate, în înfrângeri. Se bazează pe antrenorii și pe părinții ei, care știu să găsească roadele chiar și în pierderile pe care le suferă sportiva. Astfel, jucătoarea a tot crescut în clasamente, ajungând pe locul 207 WTA, în decembrie 2021.
În calificările de la Australian Open, din 2022, a ajuns față în față cu italianca Martina Trevisan, într-un meci solicitant, pe caniculă, de trei ore. Cel mai sus în clasament, Trevisan s-a clasat pe locul 18, devenind ulterior și semifinalistă la Roland Garros, anul trecut.
„Am avut minge de meci cu ea, dar nu a ieșit cum voiam eu. A fost foarte greu, au fost nopți în care n-am dormit după, pentru că avea și o miză foarte importantă meciul, m-aș fi calificat mai departe la Australian Open, unul dintre cele patru mari turnee de Grand Slam. M-am frământat, m-am gândit cum aș fi putut să joc mai bine în acele momente. Te consumă foarte mult o astfel de înfrângere, dar am depășit-o în primul rând și prin sprijinul celor de lângă mine, al echipei mele, al antrenorilor, al părinților mei, care au fost acolo, m-am încurajat.
Mi-au spus că a fost extraordinar că am fost la același nivel cu o jucătoare atât de bună, am fost la un singur pas de a câștiga un astfel de meci, și că ăsta e un aspect extrem de pozitiv – că, uite, sunt la un nivel bun și mă pot bate cu ele, cu cele din top 100”.
O idee pe care a subliniat-o și Samuel Beckett în „Worstward Ho”, o proză din 1983, când a scris: „Întotdeauna ai încercat. Întotdeauna ai eșuat. Nu contează. Încearcă din nou. Eșuează din nou. Eșuează mai bine”. Când nu a câștigat, asta a făcut și Irina Fetecău, a avut grijă să eșueze mereu cât mai târziu și cât mai bine.
Jucătoarea atacă discuția despre eșec fără perdea, pentru că înțelege că înfrângerile ei au cântărit greu la formarea omului care e astăzi, dar și pentru că a fost învățată să le gestioneze de la primii pași în teren. Lucrează cu psihologi sportivi încă de la 12 ani, iar de doi ani îi e alături Cristi Fota, mental coach-ul care antrenează și echipa de handbal feminin de la CSM București.
„Am progresat frumos împreună, analizăm tot timpul meciurile, victoriile și mai ales înfrângerile, și căutăm după, în antrenamente, să recalibrăm lucrurile pe care nu le-am făcut atât de bine în timpul acelor meciuri”, spune ea.
„Cu mintea se lucrează cel mai greu, cu mingea, mai ușor”
Pentru Irina, colaborarea cu Fota înseamnă o permanentă comunicare, un schimb de viziuni din interiorul și din afara terenului, pentru a forja psihicul cât mai bine. Jucătoarea îl vede ca pe un om-cheie al echipei sale, pentru că știe, în special dată fiind epoca în care trăim, cât de important este pentru un sportiv partea mentală.
„Cu partea mentală se lucrează cel mai greu. Cu mingea e mai ușor de multe ori să lucrezi decât cu mintea, pentru că cea din urmă poate să o ia rău de tot <pe arătură>. Poate să te tragă foarte mult în jos, și atunci e foarte delicat lucrul cu mintea umană. De asta, fiecare sportiv are nevoie de un om acolo care să vadă un pic altfel lucrurile, diferit și față de antrenori”, detaliază Irina Fetecău lucrul cu mental coach-ul, o funcție care a ajuns în sportul românesc de doar câțiva ani.
Când trage linie și-și analizează strategia, Irina caută în primul rând performanța în raport cu sine însăși. Își privește mereu greșelile în față și lucrează intens să scape de ele.
Importanța acestei deschideri a sportivului către performanță personală o subliniază și psihologul Andreas Hniatiuc, care vorbește despre ceva poate banal, dar care rămâne un adevăr de neclintit: educația este foarte importantă. E, de altfel, și una din concluziile acestui material despre frica de eșec.
Dacă ești educat de mic într-un spirit de competiție sănătoasă, în primul rând cu tine, apoi cu adversarul, drumul către performanță va fi cu siguranță mai plăcut.
„Atunci când copilul este stimulat și încurajat să încerce să facă lucruri, cu riscul de a nu le face perfect, se va transforma într-un adult îndrăzneț, care va vedea în eșec o provocare. Atunci când copilul va fi pedepsit, criticat sau invalidat în urma unor eșecuri, sunt toate șansele ca mai târziu, să devină un adult reținut, anxios, care va trece mai greu peste eșecuri și nerealizări, transformând eșecul într-un element de frustrare”, explică Hniatiuc.
Ingrediente de bază pentru depășirea eșecului
Dar cum trece un sportiv peste o înfrângere în care, așa cum a pățit Irina Fetecău, victoria i-a scăpat printre degete? Și cum putem aplica „rețeta” și în viața noastră, a celor care nu suntem sportivi de performanță?
Dincolo de recunoașterea statutului unui adversar priceput – ceea ce arată, când i se ține piept, propria iscusință -, o înfrângere trebuie procesată în mod sănătos. Fie că e pe terenul de tenis, fotbal, volei, fie că e în viața de zi cu zi.
În primul rând, ai nevoie de răgaz, de timp, fie că vorbim de câteva zile sau de o săptămână, ca să te obișnuiești cu prezența ei. Apoi, trebuie să deprinzi să vezi aspectul pozitiv al unei înfrângeri, ca să poți lucra ulterior la cauzele care au dus la apariția ei. E un proces gradual: se trece de la liniștirea spiritului, la abordarea rațională și tehnică a problemei din spate.
„Ideea este să încerci să vezi mai spre pozitiv înfrângerea, apoi să te antrenezi mai mult, mai bine, să vezi de ce ai pierdut și să lucrezi efectiv aspectele alea în antrenament. Eu așa am făcut, m-am axat efectiv pe greșelile mele tactice, am exersat niște faze de joc mult mai bine în antrenament după și am muncit. Mereu mi-am găsit, după o înfrângere, după un timp, acea motivație să fac mai bine. Nu neapărat mai mult, ci mai eficient, ca să repar greșeli”, explică tenismena.
Pentru îndreptarea unui eșec, este foarte importantă contextualizarea. Trebuie să poți să faci un pas înapoi și să vezi imaginea de ansamblu: cum am ajuns acolo, de ce am pierdut așa? Trebuie să-ți asumi tot acest context ca să poți progresa.
„O analiză a comportamentului din timpul competiției reprezintă cadrul de pornire a unei resetări la nivel emoțional. Ca să știi cum să gestionezi un eșec, trebuie să ți-l asumi și să înțelegi cum ai fi putut face altfel pentru a evita eșecul”, explică psihologul sportiv.
Pentru un om care are o rutină de zi cu zi bine cimentată, ieșind rareori din zona de confort, toată discuția asta poate părea ceva extrem de teoretic, poate filosofic. Ba chiar scepticii ar putea spune că, atunci când pierzi, doar pierzi, e un gust amar și te afunzi în regrete, în ciudă. Totuși, sportul de performanță ne-a arătat adesea că psihicul chiar poate întoarce jocul.
De pildă, în finala de anul trecut de la Australian Open, când Rafael Nadal era condus de Daniil Medvedev cu 2-0 la seturi și 3-4 la game-uri în setul 3, spaniolul a declarat la acest scor: „E clar că voi pierde, dar dacă tot nu pot schimba rezultatul, hai să joc cât mai bine, să scot maxim din această înfrângere, să știu că am dat tot ce pot”, după cum ne citează Andreas Hniatiuc.
Când a spus asta, Nadal chiar a crezut în cuvintele lui, urmarea fiind o revenire spectaculoasă, culminată cu o victorie – iată, nesperată – după cinci ore și jumătate intense de joc.
„Așa a scăpat de presiunea rezultatului, concentrându-se doar pe nivelul de joc. Sportivii nu trebuie pregătiți pentru a-și asuma înfrângerea sub ochii publicului, ci pentru a da tot ce au mai bun, iar dacă adversarul are un nivel superior, rezultatul trece pe plan secund. Importante sunt progresul, evoluția și nivelul de angajament în raport cu propriile obiective”, mai explică psihologul.
Și totuși, pentru spectator, un sportiv care stă sub mii sau zeci de mii de perechi de ochi ațintiți asupra lui pare un semi-zeu. Mai întâi pentru că e o aură în care îl îmbracă uralele, dar mai ales și pentru că reușește să stea concentrat atunci când încurajările sunt pentru adversar. E un tumult puternic, simți valurile de energie ale publicului cum vin și pleacă, ca fluxul și refluxul la mare.
Irina Fetecău spune că nu simte, în mod normal, o presiune din strigătele sau aplauzele publicului. Se întâmplă însă atunci când joci în fața unui adversar, iar țara gazdă e țara lui. „Dacă joci și la oră de vârf și ești poate și pe terenul central, da, poți simți presiunea din public, care aplaudă împotriva ta, chiar și pe greșelile tale, ceea ce nu e foarte fairplay. Și se aud tot felul de strigăte pentru adversara ta și, da, nu e plăcut să joci în astfel de condiții. Mai vedem atmosfera asta și în meciurile de Fed Cup, în întâlnirile dintre țări, când țara gazdă are tot publicul prezent alături de fetele lor”.
Important este acest pas de retragere în tine, de detașare față de zgomotul de fond. Închizi ochii și rămâi doar tu cu tine, adversarul și arena.
Un alt tip de presiune față de cei care o privesc apare când joacă în România, când sportivul își dorește să-și facă spectatorii cât mai fericiți, pentru că e un sentiment incredibil să audă cum o susține tribuna. Chiar și așa, „mintea trebuie să rămână concentrată pe joc”.
Când nu te bate adversarul, ci soarta
Sunt momente însă când înfrângerea e de altă natură, atunci când nu te bate adversarul, ci simți că o face soarta. Iar atunci toți demonii de care vorbeam capătă proporții uriașe.
Pentru Irina Fetecău, un astfel de episod a fost anul trecut. Îl descrie ca fiind de departe cel mai dificil al carierei sale și poate chiar al vieții ei până astăzi.
După o accidentare, a fost nevoită să se opereze la genunchiul drept, o necesitate nu doar pentru a-și putea continua cariera, dar și pentru a putea duce o viață normală. Din acest motiv, înaintarea ei în clasamentul mondial a stagnat.
„Cred că a fost primul moment din viața mea când am realizat că chiar s-ar putea să nu mai pot juca, când m-am gândit și cum ar arăta viața mea fără a face ce iubesc cel mai mult. Din fericire, în urma operației, doctorii s-au arătat optimiști și au zis că am prins ultimul tren către continuarea carierei mele, ca să zic așa, și că am ales foarte bine să mă operez ca să pot să merg mai departe, deși mă aflam în cel mai bun punct al carierei mele”, spune Irina, suspinând adânc când menționează cum se îndrepta cu viteză către top 200 mondial, după un Australian Open, un Wimbledon și, în general, un an 2021 foarte bun.
S-a cutremurat atunci la gândul că trebuia să ia în calcul un plan B, altceva în afară de tenis. Căci accidentarea la cartilaj e una dintre cele mai dificile, pentru că nu se regenerează niciodată. După intervenție, timp de trei săptămâni, nu a putut pune piciorul în pământ.
Am făcut tot ce mi-a stat în putință să-mi revin, recuperarea a fost lungă și grea și a necesitat foarte multă răbdare. A fost foarte greu, căci mi-am pierdut complet musculatura pe acel picior.
Au fost pași mărunți și precauți, dar care i-au forjat drumul spre recuperare, atât din punct de vedere fizic, cât și psihic. Gheața i-a devenit cea mai bună prietenă, ținând-o pe articulație și câteva ore pe zi, iar apoi a introdus exerciții ușoare. Încet-încet, a ajuns în sala de sport, unde a petrecut multe ore, după săptămâni de stat doar în casă.
„Mi-am antrenat foarte mult fizicul, ca să recuperez musculatura pe piciorul operat. În același timp, m-am întărit mult pe zona superioară, pe partea de abdomen, spate, brațe. Am folosit timpul acesta extra pe care nu-l puteam petrece pe teren ca să mă întăresc muscular foarte mult. După aproximativ două luni de la operație, au urmat și primele ore de tenis, dar foarte ușoare, fără să pun presiune pe piciorul operat.
Tenisul a progresat foarte încet, pentru că nu mă puteam mișca, luni de zile m-am chinuit cu mișcarea în teren, am avut dureri o perioadă lungă la schimbările bruște de direcție sau la sprinturi”, rememorează sportiva procesul.
Când am discutat cu Irina Fetecău, era în Taiwan, pentru două turnee. Se bucură de revenirea în teren, după 14 luni în care nu a mai gustat deloc din emoția unei competiții. Pe lângă doctorii care i-au fost alături, spune că realizează acum cât de mult a contat că ea însăși a crezut că va reveni pe teren în plină forță – și a sperat din răsputeri. Altfel, au rămas o constantă în viața ei infiltrațiile cu plasmă și acid hialuronic pentru a-și menține articulația.
„Mă bucur că sunt aici, în îndepărtata Asie, că am iarăși parte de astfel de experiențe și că pot juca din nou la un nivel bun. Într-adevăr, moralul într-o astfel de perioadă este extrem de necesar, pentru că dacă nu crezi în tine, dacă nu ai răbdare, dacă nu crezi că va urma o a doua zi mai bună și o lună mai bună, că vei fi iar acolo unde ai fost, că poți trece prin toate, atunci este imposibil să treci de o astfel de accidentare. A fost foarte greu, am avut multe zile în care am plâns, zile triste, în care am fost jos, în care mă durea să mă gândesc la trecut, la cât de bine puteam să joc, la viața mea nebună, cu turnee, cu plecări, cu antrenamente…Dar am reușit să rămân acolo, puternică, și sunt mândră de lucrul ăsta”, conchide jucătoarea.
Părerea cui contează când eșuezi?
Eșecul ne însoțește toată viața, iar după o întâlnire cu el, inevitabil, urmează alta.
Dar tocmai acceptarea și depășirea eșecului reprezintă și unul dintre motivele pentru care iubim atât de mult lumea sportului. În sport vedem ce înseamnă resursele mentale, să lupți până la ultima zvâcnire pe care o poate duce corpul și cum se comportă un om care și-a propus să devină constant mai bun, să creadă în obiectivele sale și în el, pur și simplu.
„Sportul ne dă ocazia să învățăm din experiențele anterioare, ne crește puternici din punct de vedere mental, ne determină să ne identificăm cu modele de succes și ne oferă ocazia, la final, să triumfăm. Până la urmă despre asta este povestea vieții fiecăruia dintre noi”, mai explică Hniatiuc, după care adaugă:
„Așa cum nu există competiție fără eșec, tot așa nu există viață fără probleme. Important este să le privim ca pe niște provocări, să învățăm să ne adaptăm și să le facem față. Personal, consider că performanța în sport, asemenea reușitei în viață, se fundamentează pe trei coordonate de bază: încredere, voință și autodepășirea limitelor”.
Întrebată cum ar extrapola o lecție învățată în cariera ei de până acum la viața de zi cu zi, Irina Fetecău spune că trebuie să te uiți atent în inima ta, ca să știi ce vrei să faci mai departe. În sensul ăsta, spune și ea că este importantă educația din familie, așa cum sublinia și Hniatiuc anterior. E important pentru copil să se formeze într-un mediu în care simte că are libertatea de a-și alege propriul drum. Și poate mai important, libertatea de a se putea răzgândi.
„Dacă inima îți dictează că asta e direcția ta, asta te va ține pe linia de plutire. Deci este foarte important să vină din tine dorința de a nu renunța, de a merge mai departe”, explică jucătoarea.
O altă lecție ar fi că și în sport, și în viață, sunt foarte importanți oamenii de care te înconjori. Pentru că cei apropiați sunt cei care sunt lângă tine atunci când cazi de sus. E important cum te raportezi la criticile celor din jur, cum digeri informațiile care vin din toate direcțiile despre tine și înspre tine.
„Atunci când ești jos, doar cei dragi sunt acolo, și doar părerea lor trebuie să conteze, a celorlalți nu, că nu ei te-au ajutat să devii omul care ești astăzi. Asta te mai învață sportul, că tu trebuie să-ți vezi de planul tău, de drumul tău”, adaugă Fetecău.
Despre importanța raportării la propriul progres, la planul personal, vorbește și Hniatiuc. Când nu ieșim victorioși, nu înseamnă că suntem ratați, ci este un moment care ne arată că am atins o limită. Ea poate fi, însă, depășită. Îți trebuie un plan și exersare.
„Eșecul ca răspuns la așteptările altora nu face decât să te afunde și mai mult în scenarii catastrofale, cărora cu greu le găsești soluții. Muncește să te reașezi cât mai rapid pe drumul ascensiunii, nu renunța la a crede în tine și învață să te bucuri de reușitele personale, rămânând cât mai mult timp sus. Toate recordurile sunt făcute pentru a fi bătute, toți campionii se retrag la un moment dat, important este să știi să te bucuri de toate realizările obținute”, adaugă psihologul sportiv.
Când ești jos, la fel ca atunci când scapi un vas, crucial nu mai e faptul că ai căzut, ci mai degrabă ce faci mai departe. Vei mătura cu nepăsare bucățile ca să le arunci? Sau le vei aduna cu grijă și-ți vei petrece zeci de ore ca să potrivești piesele, pentru ca apoi să le lipești cu fire aurii, după cum spune tehnica japonezilor?
În fine, dacă o faci, dacă te aduni, poți ieși în lume și să le arăți tuturor din ce ești făcut.
Similar unui vas reparat prin „kintsugi”, ești mai fragil, dar totodată mai puternic, mai rănit, dar totodată mai frumos. Și toți marii campioni ai lumii, toți pe care îi urmărești cu sufletul la gură din tribună, de la TV sau pe internet, strălucesc tocmai datorită miilor de fâșii aurii cu care s-au tot peticit de-a lungul timpului, după antrenamente și înfrângeri dureroase.
Articol editat de Alina Mărculescu Matiș
Ca să fii mereu la curent cu ce publicăm, urmărește-ne și pe Facebook.
