Modelul toxic despre succes, pe care sportivii și fanii l-au preluat din școala românească, dăunează grav performanței

Abonează-te la canalul nostru de WhatsApp, pentru a primi materialul zilei din Panorama, direct pe telefon. Click aici
Psihologul sportiv Andreas Hniatiuc:
- „În prezent, sportul românesc se regăsește într-o etapă de acomodare, înțelegere și adaptare. Lumea s-a schimbat, iar noi trebuie să ne adaptăm prezentului, să învățăm să acceptăm că, pentru a evolua, trebuie să lucrăm în primul rând la mentalitatea ancorată în trecut. Problema se pune în ce ritm, mai ales că între performanțele sportului românesc și cele ale sistemelor evoluate de afară s-a creat un decalaj pe care nu știu cum îl vom putea recupera”.
- „În țările cu performanțe constante în sport, obținerea rezultatelor este și o consecință a culturii sportive. În țări precum Germania, de exemplu, psihologul sportiv este vector important în obținerea performanțelor. Psihologul sportiv sau „mental coach-ul” este componenta nelipsită din staff-urile personale ale sportivilor, alături de antrenori, preparatori fizici sau fizioterapeuți”.
- „Educația este foarte importantă și reprezintă fundamentul performanței sportive. La acest capitol, sportivii români suferă mult, în sensul că nu sunt educați să pună suflet, nu urmăresc competiții sportive, nu au modele care să-i inspire”.
- „În mintea omului de sport de la noi, a merge „la psiholog” poate căpăta conotații peiorative, în timp ce un mental coach poate cosmetiza toate preconcepțiile legate de un astfel de specialist. Nu este de condamnat acest aspect, mai ales dacă ținem cont de faptul că 45 de ani de comunism au lăsat urme adânci în mentalul acestui popor, iar o bună perioadă de timp, pe vremea respectivului regim, Facultatea de Psihologie a fost chiar interzisă”.
- „Asemenea sistemului de învățământ, în sport, de la cele mai fragede vârste, se pune accent pe rezultate. Părinții vor note bune la școală din partea copiilor, rezultate imediate la sport, pentru că astfel, atât prin note, cât și prin rezultatele sportive, primesc gratificare și validare imediată. Asta transferă focusul sportivului pe competiția cu ceilalți, pierzând din vedere lipsa și competiția cu sine”.
Sportul românesc de performanță încă este la început în privința metodelor de lucru, preluând gradual din statele mai dezvoltate diverse tendințe. Spre deosebire de alte țări, ne lipsesc în primul rând finanțările și o organizare instituțională funcțională.
Dar lipsește și o abordare corectă a presiunilor psihologice la care sunt supuși sportivii de performanță, în raport cu rezultatele și evoluția lor. E o meteahnă preluată din vechiul sistem de învățământ românesc: obsesia pentru rezultatele imediate, dacă nu iei 10 e de rușine. Iar asta iese la iveală deseori și din partea fanilor, atunci când vedete precum David Popovici sau Simona Halep, de exemplu, nu obțin doar victorii pe bandă rulantă.
Abonează-te la newsletter, ca să nu uiți de noi!
Cei mai mulți sportivi români cresc strâmb și cedează repede, din cauza acestor mentalități. Alții se pierd tocmai pentru că îi ia valul succesului prea repede și nu-i fac față. Nu toți au tăria și antrenamentul psihic ale unor performeri de top, ca Popovici, Halep, Tecău, Potec sau Hagi, care au știut să navigheze corect printre victorii și eșecuri.
Dincolo de asta, ne întoarcem la partea financiară. Pentru comparație, cheltuielile guvernamentale pentru serviciile recreative și sportive în România au fost de 651, respectiv 656 milioane de euro în 2020 și 2021. Adică 0,7% din PIB-ul țării. Dacă aruncăm un ochi peste graniță, la vecinii maghiari, aceștia au alocat 2,5%, iar apoi 1,8% din PIB pentru sport și servicii recreative, adică peste un miliard de euro, după cum arată datele Eurostat. Ungaria este fruntașă la acest capitol în UE.
De altfel, maghiarii sunt o nație activă, mulți dintre ei făcând mișcare pentru a-și întreține sănătatea. Preocuparea pentru această zonă reiese și dintr-o statistică pe care ei o consideră regretabilă: că doar 67,9% dintre studenți participă în activități sportive în mod regulat, în afara orelor dedicate din facultate. Asta în vreme ce românii sunt codași la făcut mișcare. La noi, sportul e mai degrabă pentru a slăbi și prea puțin pentru un trai mai sănătos.
Faptul că sportul românesc suferă de lipsa unui sprijin consistent se vede clar în numărul tot mai mic al celor care încearcă să facă sport de performanță. În ultimul deceniu pierduserăm, de exemplu, 15.000 de jucători profesioniști de tenis, după cum arătau datele furnizate de Ministerul Tineretului și Sportului în 2021, pentru ZF.
E motivul pentru care, în acest moment, una dintre șansele sportului de performanță de la noi o reprezintă diaspora, după cum am arătat aici.
Cât despre atleții care aleg să-și urmeze chemarea, ei intră într-un mediu extrem de dificil, în care trebuie să acopere lipsurile materiale și în care, pe lângă antrenamentul fizic, trebuie să reușească să atingă și echilibrul psihologic, fără de care nu vor putea face performanță maximă.
Acesta din urmă este greu atins, iar sportivii români sunt adesea puternic dezechilibrați de înfrângeri. Mulți nu iau în calcul să-și ia în echipă un psiholog sportiv sau un „mental coach”, o normalitate în străinătate.
Dacă lărgim perspectiva, vedem însă rădăcini în felul în care societatea românească, în ansamblul ei, se raportează la sănătatea mintală.
Cum se vede sportul românesc din punct de vedere al pregătirii psihologice a explicat, într-o discuție cu Panorama, Andreas Hniatiuc, președintele Asociației pentru Psihologia Sportului, cu o experiență de peste două decenii în domeniu.
„Străinii suportă mai ușor înfrângerea, pentru că se mobilizează pe depășirea limitelor, prin activarea propriilor resurse, prin antrenament, în timp ce sportivii români sunt mai «emoționali», vărsând lacrimi ori de câte ori nu obțin rezultatele dorite. Este o chestiune care ține de educația pe care o oferim copiilor noștri”, explică, printre altele, Hniatiuc.
Juxtapunerea aceasta a străinilor concentrați pe depășirea limitelor versus românii „emoționali” poate suna superficial. Însă e o simplificare care ne vorbește despre un context cultural cu consecințe în toate domeniile și aspectele societății.
Citește și:
Cum să învățăm să pierdem și să reparăm. Lecțiile celor care fac performanță în sport „și cu mintea, și cu mingea”
Frica de eșec în antreprenoriatul din România și de ce femeile se tem mai mult decât bărbații
Următorul superstar al sportului românesc probabil s-a născut deja peste hotare. De ce nu l-am găsit încă și cum dăm de el
Panorama: România, în general, și sportul românesc, în particular, nu par să țină prea mult cont de componenta de pregătire mentală, de nevoia de a ne forja psihicul pentru anumite pierderi sau dificultăți. De ce nu am pus accentul mai puternic pe zona asta?
Andreas Hniatiuc: În primul rând, aceste explicații ar trebui raportate și la specificul cultural al poporului român. Trecând prin vremuri în care am fost constrânși să ne ascundem și să ne ferim de semenii noștri, românul a învățat să se descurce singur, cu resursele pe care le avea la dispoziție – să se ascundă, să se obișnuiască cu sentimentul de rușine, neîmpărtășindu-și nevoile cu ceilalți. De aici provine și reticența în ceea ce privește deschiderea pe care ar putea să o manifeste în relația cu ceilalți sau cu un specialist în soluționarea aspectelor de ordin mental sau emoțional.
Nici sportul de performanță nu este departe de această abordare. În prezent, sportul românesc se regăsește într-o etapă de acomodare, înțelegere și adaptare la metodele de lucru necesare în sportul de performanță modern. Lumea s-a schimbat, iar noi trebuie să ne adaptăm prezentului, să învățăm să acceptam că, pentru a evolua, trebuie să lucrăm în primul rând la mentalitatea ancorată în trecut. Ușor-ușor, se vor schimba lucrurile și la noi. Problema se pune în ce ritm, mai ales că între performanțele sportului românesc și cele ale sistemelor mai evoluate de afară s-a creat un decalaj pe care nu știu cum îl vom putea recupera.
Panorama: În străinătate cum se petrec lucrurile? De la echipele de fotbal și până la tenismeni, cât de mult se pune accentul pe pregătirea psihologică? Cât de prezent este un psiholog sportiv acolo?
Andreas Hniatiuc: În țările cu performanțe constante în sport, obținerea rezultatelor este și o consecință a culturii sportive specifice acelor popoare. În țări precum Germania, de exemplu, psihologul sportiv este vector important în obținerea performanțelor. Încă din 1974, germanii au publicat prima carte de psihologia sportului, chiar cu acest nume, destinată optimizării performanțelor sportive în fotbal, care se voia a fi un ghid de lucru pentru toți antrenorii din domeniul fotbalului.
În sporturile individuale, lucrurile sunt și mai bine puse la punct. Psihologul sportiv sau „mental coach”-ul este componenta nelipsită din staff-urile personale ale sportivilor, alături de antrenori, preparatori fizici sau fizioterapeuți. În prezent, cei mai mulți sportivi de afară sunt îndrumați încă de la vârsta junioratului să apeleze la colaborarea cu un specialist în aspecte de ordin emoțional, astfel încât la vârsta marilor performanțe obținute la nivel de seniori, factorul mental să fie bine antrenat, contribuind astfel la atingerea excelenței sportive.
Sportivii români se retrag mai rapid decât cei din afară
Panorama: Deci ați spune că diferă mentalul sportivilor din afară față de al celor de la noi. În ce sens, care ar fi diferențele?
Andreas Hniatiuc: Am colaborat și colaborez cu sportivi de performanță din afara țării și aș spune că sunt diferențe semnificative, încă de la vârsta junioratului. Diferă modul de a se raporta la performanța sportivă, toleranța la frustrare, motivația de a-și depăși limitele și modul în care înțeleg să se raporteze la gestionarea succesului și a popularității.
La noi, de multe ori, copiii merg pe drumul performanței sportive pentru a câștiga aprecierea părinților, această alegere nefiind consecința unei motivații directe intrinseci. Mai degrabă, se străduiesc să se adapteze solicitărilor sportului de performanță, caută rezultate imediate și sunt tentați să renunțe atunci când dau de greu. În cazul în care drumul performanței continuă, descoperind astfel și alte beneficii dincolo de aprecierea familiei și condiționarea materială, sportivul român, mai ales când vorbim de sporturi cu un nivel mare de expunere, uită lecția modestiei și a echilibrului.
Sunt nenumărate cazuri în care, în urma unor rezultate de moment, ca urmare a expunerii publice și a unor recompense financiare disproporționate, sportivii au înțeles să se preocupe mai mult de aspecte de ordin monden, uitând să reinvestească în cariera lor, pentru a păstra linia performanțelor sportive.
Acesta este și unul dintre motivele pentru care sportivii români buni se sting repede. Sunt motivați pe termen scurt, nu au un plan pe termen lung și se mulțumesc cu puțin. Dacă veți face o analiză statistică, rar veți regăsi în rândul lor sportivi care să se retragă la vârste de 35-39 de ani, așa cum se întâmplă prin lume. Am convingerea că dacă am lucra cu toții la aceste aspecte, performanța sportivă ar deveni o constantă în viața sportivilor români.
Panorama: Care este rolul dumneavoastră în activitatea unei echipe sau a unui atlet?
Andreas Hniatiuc: Rolul unui psiholog sportiv, în general, este acela de a-l ajuta pe sportiv să își identifice resursele și să își exploateze potențialul mental, prin mijloace și tehnici specifice. Totul pornește de la o analiză a resurselor, evaluăm potențialul sportivului, apoi lucrăm în funcție de nevoile și resursele acestuia. În general, lucrez cu sportivii pe un program de un an de zile, setându-ne atât obiective imediate, pe termen scurt (evoluția bună la un meci, concurs etc.), cât și obiective pe termen lung (optimizarea unor parametri care să asigure constanța la nivelul performanței individuale: stabilitate emoțională, capacitatea decizională, comunicarea propriilor gânduri și trăiri, setarea unor obiective în acord cu motivațiile personale).
Un alt demers important în colaborarea cu sportivii, mai ales la nivelul juniorilor, este setarea unor coordonate în ceea ce privește educația sportivă. Educația este foarte importantă și reprezintă fundamentul performanței sportive.
La capitolul educație, sportivii români suferă mult. Nu sunt educați să pună suflet, nu urmăresc competiții sportive, nu au modele care să-i inspire. Tratează sportul de performanță ca pe o obligație, nu ca pe o alegere, la baza căreia stau motivațiile personale cele mai profunde.
Andreas Hniatiuc, președintele Asociației Psihologilor Sportivi
Lumea ridică din sprânceană când aude de psiholog, nu și când aude de mental coach
Panorama: Ați lucrat cu mulți sportivi de-a lungul timpului, cum v-au primit aceștia? Cu reticență, cu încântare? Cât de greu a fost să stabiliți un raport din care ei să culeagă niște roade?
Andreas Hniatiuc: Am început acest fascinant drum al psihologiei sportului în urmă cu 23 de ani. Pe atunci, aceasta se afla într-o etapă de început, cu multe necunoscute, suspiciuni și neliniști.
Era privită ca fiind o bizarerie, un moft, iar sportivii și antrenorii nu erau familiarizați cu specificul acestui domeniu. În consecință, majoritatea priveau rolul psihologului cu suspiciune.
A fost o perioadă în care trebuia să te lupți cu preconcepțiile celor care ar fi trebuit să conlucreze în acest sens – nu că astăzi ar sta lucrurile mult mai bine. Dar există o oarecare diferență, în sensul că, trăind în era informației, având acces la toate modelele de reușită „de afară”, sportivii, antrenorii și managerii de la noi au mai înțeles câte ceva din ceea ce se întâmplă în țările dezvoltate din punct de vedere sportiv și se străduiesc să replice modelul de acolo și la noi. Așa a apărut ideea de „mental coach”, care pare un termen mai ușor de digerat pentru omul de sport din România și, totodată, îi dă și un aer mai modern.
În mintea omului de sport de la noi, a merge „la psiholog” poate căpăta conotații peiorative, în timp ce un mental coach poate cosmetiza toate preconcepțiile legate de un astfel de specialist. Nu este de condamnat acest aspect, mai ales dacă ținem cont de faptul că 45 de ani de comunism au lăsat urme adânci în mentalul acestui popor, iar o bună perioadă de timp, pe vremea respectivului regim, Facultatea de Psihologie a fost chiar interzisă.
Andreas Hniatiuc, președintele Asociației Psihologilor Sportivi
Că e psiholog, că e mental coach, până la urmă este bine că lumea a început să înțeleagă direcția în care se îndreaptă lucrurile în țările dezvoltate din punct de vedere sportiv și încep să se miște lucrurile, firav ce-i drept, în direcția unei normalități necesare.
Panorama: Referitor la diferențele de raportare în funcție de sport, puteți să-mi dați niște detalii? Cum diferă pregătirea unui fotbalist de cea a unui tenismen, de exemplu?
Andreas Hniatiuc: În sporturile de echipă, spre deosebire de sporturile individuale, în valorificarea potențialului individual, trebuie să ținem cont și de armonizarea acestuia cu nevoile grupului. Sub acest aspect, comunicarea cu ceilalți membri ai grupului, adaptarea la colectiv, integrarea și adoptarea obiectivelor grupului din care face parte sportivul sunt condiții esențiale ale reușitei acestuia.
În cazul sportivilor care practică un sport individual, setarea unor obiective în regim de autonomie la nivel funcțional reprezintă o prioritate.
Un tenismen trebuie să se descurce singur, un înotător trebuie să își controleze gândurile și emoțiile în apă, rupt de mediul său natural, un atlet trebuie să vadă doar culoarul său, în timp ce o patinatoare trebuie să fie concentrată pe fiecare element al programului său, ignorând orice factor perturbator extern.
O altă variabilă care influențează lucrul cu sportivii este prezența sau absența contactului fizic, așa cum ar fi în cazul unui boxer versus un gimnast. În rest, tot în jurul confruntării cu propriile limite și a setării unor obiective personale se derulează toată intervenția.

„Asistăm la o inversare a sistemului de valori, în care în sport se pune accent pe rezultate”
Panorama: Cum ați spune că diferă modul în care gestionează sportivul român înfrângerile?
Andreas Hniatiuc: Aș face o distincție între modul în care digeră sportivul român o înfrângere și unul de afară, de exemplu. Revin la specificul cultural și la mediul în care sportivul se formează: afară, performanța – că vorbim de sporturi individuale, că vorbim de sporturi colective – este privită ca un resort al autodepășirii de sine. Încă de la cele mai mici vârste, în străinătate, sportivii sunt educați să perceapă succesul raportându-se la evoluția personală.
Eșecul temporar este privit ca o limită pe care sportivul trebuie să o depășească, dacă a pierdut, înseamnă că nu a ajuns încă la nivelul de perfecțiune care să-i permită să considere că și-a depășit acea limită.
În România, asistăm la o inversare a sistemului de valori după care sunt educați sportivii și ne confruntăm cu o abordare care, pe termen lung, va sabota atât performanța sportivă, cât și evoluția sănătoasă a individului.
Asemenea sistemului de învățământ, în sport, de la cele mai fragede vârste, se pune accent pe rezultate. Părinții vor note bune la școală din partea copiilor, rezultate imediate la sport, pentru că, atât prin note, cât și prin rezultatele sportive, primesc gratificare și validare imediată. Asta transferă focusul sportivului pe competiția cu ceilalți, pierzând din vedere lipsa și competiția cu sine. A pierde un meci la nivel de junior poate deveni o dramă, întrucât atât părinții, cât și sportivii sau antrenorii înțeleg înfrângerea ca pe o rușine, o chestiune de invalidare, care îi plasează sub nivelul celorlalți așa ziși competitori.
Andreas Hniatiuc, președintele Asociației Psihologilor Sportivi
Panorama: Și străinii?
Andreas Hniatiuc: Străinii suportă mai ușor înfrângerea, pentru că mobilizează pe depășirea limitelor, prin activarea propriilor resurse, prin antrenament, în timp ce sportivii români sunt mai „emoționali”, vărsând lacrimi ori de câte ori nu obțin rezultatele dorite.
Este o chestiune care ține de educația pe care o oferim copiilor noștri. Ne hrănim egoul prin reușitele acestora, devenim mai buni decât alții strict raportat la niște rezultate lipsite de importanță, la nivel de copii și junior, și punem presiune pe cei mici în mod total nejustificat și inutil.
Ca exemple, aș menționa întreaga carieră a unor sportivi precum Roger Federer, Rafael Nadal, Novak Djokovic, Stefi Graff, Serena Williams, Michael Phelps și mulți alții. Toți au avut suișuri și coborâșuri. Ceea ce este cel mai important este ce au lăsat în urma lor.
Panorama: Din sportul românesc v-a impresionat cineva în particular din punct de vedere psihic?
Andreas Hniatiuc: Sunt atât de mulți cei pe care i-aș enumera. Din sporturile individuale, raportându-mă la cei pe care îi cunosc personal, i-aș aminti pe Andreea Răducan, Camelia Potec, Leonard Doroftei, Monica Iagăr, Horia Tecău. Din rândul sporturilor de echipă, ar fi Luminița Huțupan Dinu, Gică Popescu, Elisabeta Lipă și mulți alții.
Gică Hagi mi se pare un munte de voință, determinare și pasiune, un exemplu pentru tinerii sportivi de azi, căruia i-aș acorda un loc special într-o ierarhie a celor mai puternici sportivi din punct de vedere mental.
Despre Andreas Hniatiuc

Este Președintele Asociației pentru Psihologia Sportului și membru al Colegiului Psihologilor din România. A pregătit echipe de fotbal, precum F.C. Sportul Studențesc, FC Național 2000, FC Viitorul Constanța și Dinamo București. A colaborat și cu Academia de Fotbal „Gheorghe Hagi” și este lector în cadrul Școlii Federale de Antrenori, F.R.F. A colaborat, de asemenea, și cu CSM București (handbal masculin și feminin, dar și volei) și CSM Ploiești (handbal feminin).
A oferit și asistență psihologică individuală pentru sportivii de performanță (fotbal, handbal, tenis, baschet, volei, rugby, gimnastică, patinaj, scrimă, box ).
Articol editat de Alina Mărculescu Matiș
Ca să fii mereu la curent cu ce publicăm, urmărește-ne și pe Facebook.

Dana Mischie
Și-a început drumul în presă în facultate, scriind recenzii de filme și cărți pentru un blog cultural. Apoi, la master, s-a angajat la ziarul Adevărul, unde a fost pe rând redactor, reporter și apoi editor. Aici, a realizat interviuri, analize și reportaje despre personalități culturale, fenomene sociale, subiecte medicale și despre digitalizare.