R'Estul ajunge Vestul

Tranziția României pe înțelesul tuturor. De la deceniul pierdut la succesul care s-a putut

Computer Hope Guy
Octavian Fărcășanu și Bogdan Chiru, într-o imagine celebră de la Revoluție, pe care au refăcut-o 30 de ani mai târziu / sursa: La Blouse Roumaine

Abonează-te la canalul nostru de WhatsApp, pentru a primi materialul zilei din Panorama, direct pe telefon. Click aici


 

Tranziția României a început cum nu se putea mai prost. Țara noastră a ieșit din comunism o țară săracă, obosită, incapabilă să se adapteze repede la modelul economiei de piață. Ca nivel de dezvoltare, eram cu zeci de ani în urma Europei Occidentale. Ne despărțeau decenii imaginare și de restul Cortinei de Fier. Asta pentru că noi nu am trăit și nici n-am ieșit egali din dictatură. Comunismul nostru fusese mult mai greu decât comunismul lor. În vreme ce vecinii din fosta Cortină de Fier primeau investiții externe cu care să se modernizeze, România era prizoniera unui „deceniu pierdut”, care a început și s-a încheiat cu câte o criză economică.

Cu toate acestea, România de acum a reușit să ajungă nesperat de departe: am recuperat mult din decalajele care ne despărțeau de restul Europei și am ajuns la 70% din media UE a PIB/capita (peste Grecia, de exemplu). În ajunul aderării, eram la 39% PIB/capita ca procent din media europeană.

Ca să înțelegem cum a evoluat bunăstarea în România, suntem acum la 79% din media europeană a consumului, la egalitate cu Polonia și mult peste Ungaria, Bulgaria și Croația.

Cum am recuperat aceste decalaje? Puteam face mai mult? Ce au făcut alte țări pentru a avea o tranziție mai de succes decât a avut-o România? Și de ce suntem, în continuare, printre nemulțumiții Europei?

Portretul României la evadarea din comunism

Orice încercare de a descrie parcursul european al României în ultimii 30 de ani devine povestea succesului care s-a putut. Mulți ani, însă, filmul acestui succes a semănat cu un coșmar. 

Cum arăta România în momentul ei T0? Iată cum o descria economistul Daniel Dăianu: „La sfârșitul anilor ‘80, economia românească, țara, oamenii ofereau un tablou dezolant. După mai bine de patru decenii de industrializare forțată, competitivitatea economiei se afla la nivelul cel mai scăzut în cadrul „ligii comuniste”, dezechilibrele dintre sectoare și penuria erau în creștere, suferința oamenilor era inimaginabilă; România era cu mult în urma țărilor vecine în ceea ce privește premisele instituționale necesare pentru tranziția postcomunistă, pregătirea psihologică a populației pentru schimbări sociale și baza socială a reformelor către economia de piață” (sursa, AICI).

De la greaua moștenire la cei mai buni ani din istoria României

30 de ani mai târziu, trăim cei mai buni ani ai acestei țări, crede istoricul Bogdan Bucur, profesor în cadrul Departamentului de Sociologie al Școlii Naționale de Studii Politice și Administrative: „Perioada pe care o traversăm, cel puțin în ultimii 15-20 de ani, este de departe cea mai bună perioadă pe care am traversat-o, din punct de vedere material, civilizațional și din punct de vedere democratic. Pe toate cele trei coordonate esențiale, e cea mai bună perioadă pe care am trăit-o, ca medie națională, dar și ca scoruri absolute”.

Într-un interviu pe care îl puteți urmări și citi pe larg AICI, istoricul analizează marile transformări economice, politice și civilizaționale ale României din ultimul secol. Nu doar că le pune în context istoric, dar le așază și pe harta Europei, pentru a înțelege mai bine cum să ne comparăm aceste transformări – la ce țări ne uităm, ce a fost diferit, ce am avut în comun?

Istoricul Bogdan Bucur, în interviul acordat redacției Panorama

România aparține pentru prima dată din punct de vedere instituțional spațiului politic occidental. Niciodată nu s-a mai întâmplat asta. Pentru prima dată, apartenența la NATO și la Uniunea Europeană, mai ales, și exercițiul președinției Consiliului Uniunii Europene de către România în 2019 sunt cea mai temeinică demonstrație că această țară aparține, pentru prima dată în întreaga ei istorie, din punct de vedere instituțional și civilizațional spațiului occidental. Este ceva excepțional”, mai spune istoricul.

Cum am pornit la drum

Tranziția românească a avut mai multe etape: „deceniul pierdut”, adică anii ‘90, cu două crize economice la extremități, 1990-1992 și 1997-1999; începutul creșterii economice pre-aderare la UE; aderarea la UE, în 2007, care a însemnat încheierea oficială a tranziției; 2007-prezent: creștere economică, întreruptă de marea recesiune, dezvoltare și recuperare a decalajelor față de Vest.

Când a ieșit din comunism, România avea un PIB pe cap de locuitor de 10 ori mai mic decât cel al Austriei, amintește Bogdan Bucur. În timpul primei recesiuni din tranziție, în 1992, prăpastia era mult mai mare: PIB-ul pe cap de locuitor al Austriei era de 22 de ori mai mare decât al României. În 2019, mai era doar de 4 ori mai mare. Și în comparație cu Franța, am ieșit din comunism cu un PIB pe cap de locuitor de 10 ori mai mic. În 2019, decalajul de dezvoltare economică era de ori ori mai mic.

„80% din decalajul de dezvoltare economică pe care noi l-am recuperat, dintre România și Europa Occidentală la care ne place și e bine să ne raportăm, 80% din acest decalaj economic a fost recuperat între perioada 2001 și 2008”, explică prof. Bucur, în același interviu.

Istoricul explică, de asemenea, că prăpastia dintre noi și Vest era chiar mai mare decât o arătau statisticile: „Evident că noi discutăm despre niște decalaje de natură culturală, educațională, civilizațională care sunt cumplite și pe care ne chinuim în continuare să le recuperăm. Să ne gândim că gradul de analfabetism al României, la final de secolul XIX, este egal cu cel al Europei Occidentale, de la sfârșitul Evului Mediu”. Iar modelul organizării economice era cu 100 de ani în urma timpurilor, când am început noi trecerea la capitalism. 

N-am ieșit egali din comunism

Startul tranziţiei a fost mult mai dificil în România decât în alte state ex-socialiste central-europene, după cum se recunoaște și în Strategia naţională de dezvoltare economică a României pe termen mediu, adoptată în martie 2000, de Guvernul Isărescu. 

Iată ce spunea documentul despre „greaua moștenire” cu care am plecat la drum: „Economia era aproape integral etatizată; în formarea produsului intern brut, aportul sectorului privat era în 1989 de numai 12,8%. Sistemul de conducere, hipercentralizat şi în conflict cu criteriile de raţionalitate, devenise complet inert la semnalele realităţii”. 

În aceste condiții, demontarea, după decembrie 1989, a vechiului sistem a dus, în primă fază, la „adâncirea efectelor perturbatoare ale dezechilibrelor structurale, exacerbate de insuficienta pregătire a clasei politice, managerilor şi în general a populaţiei pentru a acţiona în condiţiile democraţiei şi mecanismelor de piaţă. Circumstanţele neprielnice în care a debutat în România procesul tranziţiei explică într-o măsură importantă disfuncţionalităţile evidente ce l-au însoţit. Nu însă integral, deoarece acestea sunt imputabile şi modului cum a fost gestionată reforma”, se mai arată în documentul Guvernului Isărescu.

Mulți cred acum că deteriorarea economică din anii ‘90 a fost inevitabilă, că era parte din criza de tranziție, un element de neocolit din procesului de înlocuire a sistemului vechi cu cel nou. 

Prima prăbușire economică a tranziției, criza din 1990-1992, a fost mult mai gravă decât în celelalte state ex-comuniste, cu excepția fostei Iugoslavii.

Estul și (r)estul

Tentația de a ne uita la vecini, la felul în care a arătat tranziția lor, nu poate fi ignorată. 

Spre deosebire de România, țări precum Ungaria și Cehia, dar mai ales Polonia au obținut, în primii 10 ani ai tranziției, creșteri economice substanțiale, cu un PIB fie dublu (Ungaria), fie cu 150% mai mare (Polonia), la finalul anilor ‘90, comparativ cu PIB-ul lor din 1989, arată academicianul Cătălin Zamfir, director al Institutului pentru Cercetare a Calității Vieții și unul dintre principalii cercetători ai nivelului de trai în România postcomunistă.

Chiar și Bulgaria a reușit o creștere modestă de 14% a PIB-ului în primul deceniu. 

România, subliniază Zamfir, a fost singura țară care, în primul deceniu de tranziție, a cunoscut o prăbușire a economiei.

După o cădere cu mai mult de 20%, economia românească a început să-și revină modest din 2001, atingând nivelul din 1989 de abia în 2004, cu 11 ani mai târziu decât Polonia, Cehia și Ungaria și cu 6 ani în urma Bulgariei (sursa, AICI). 

Nu putem să ignorăm, totuși, că nu am plecat din același punct. 

Începutul „deceniului pierdut”

Aceste statistici nu spun, însă, întreaga poveste. În primul rând, pentru că nivelul PIB-ului, chiar și cel ajustat la prețuri, nu este singurul indicator de care trebuie să ținem cont. 

Pe urmă, trebuie, de asemenea, să recunoaștem o realitate când ne comparăm tranziția cu cea a altor țări foste comuniste: ele începuseră deja reforme economice în ultimii ani de comunism, deci au avut o bază pe care să-și construiască tranziția. În același timp, erau mult mai aproape istoric de spațiul occidental, așa că e normal ca investitorii străini să fi mers întâi în aceste țări.

Pe urmă, mai e această realitate care ne-a ținut pe loc în primii ani de după căderea comunismului: „La începutul tranziţiei, unul dintre cele mai mari handicapuri ale României a fost lipsa unei clase de întreprinzători privați”,  explică economistul Daniel Dăianu și istoricul Bogdan Murgescu, într-un articol comun, din 2013. 

Cei doi mai scriau atunci că în ţările în care au fost iniţiate reforme sub comunism (de ex., Ungaria, Polonia), tranziția a demarat mai ușor: „În cercurile academice s-a vorbit mult despre crearea unui „capitalism fără capitaliști”, dar realitatea este că în această privinţă existau diferențe semnificative între țări. Tipul de comunism al României, mai ales de la sfârșitul anilor ’70 și din anii ’80, a fost extrem de ostil faţă de antreprenoriatul economic privat”.

Ce a făcut Polonia și nu a făcut România

Să vedem cum a ajuns Polonia să fie un model de reforme economice (dezvoltare economică fantastică, atragere de investiții externe, absorbție uriașă de fonduri europene și evitarea crizei economice din anii 2000).

Michał Gostkiewicz, jurnalist polonez, editor Wirtualna Polska Magazine / sursa foto: Maciej Stanik

Pentru a încerca să înțeleg „miracolul polonez”, am stat de vorbă cu Michał Gostkiewicz, editor în cadrul Wirtualna Polska Magazine. Mi-a povestit cum „mai întâi, fostul regim comunist introdusese un anumit cadru pentru o economie de piață, prin care oamenii au putut să pornească afaceri, să susțină întreprinderi private; cu alte cuvinte, o încercare de model liberal”.

„Pe urmă, a venit Leszek Balcerowicz, un economist liberal, în spiritul lui Joseph Stiglitz și al lui Milton Friedman. Ce a făcut: a plătit parte din datoria externă, a eliminat inflația, a stabilizat bugetul, a lansat privatizările în masă și a susținut mediul privat. În trei ani de zile, am avut creștere economică”, continuă jurnalistul polonez. 

Autorul reformelor din Polonia: „Am avut și noi minerii noștri”

Leszek Balecerowicz a fost ministru de Finanțe și vicepremier în primul guvern de după căderea comunismului în Polonia. Planul lui pentru reformele economice e cunoscut drept „Terapia de șoc”. 

leszek balcerowicz polonia
Leszek Balcerowicz, fost ministru polonez de Finanțe, în timpul unei vizite la București din 2015 / sursa foto: Andreea Popescu/Agerpres

Reformele impuse de Balcerowicz au avut, însă, un preț mare, adaugă tot Michał Gostkiewicz. Șomajul a fost unul dintre cele mai dure efecte. Condamnarea orașelor mici la sărăcie, altul. „Dacă ești liberal, admiri miracolul economic reușit de Balcerowicz, pentru că, dacă privești situația la nivel macro, vezi economie care, de 30 de ani, nu știe altceva decât creștere. Dacă ești de stânga, Balcerowicz devine unul dintre cele mai contestate personaje, aproape un criminal, care a afundat în sărăcie milioane de persoane care erau deja vulnerabile”.

„Am avut și noi mineri care protestau, dar n-au reușit să oprească ce era necesar pentru Polonia, să lansăm reforme pentru ca Polonia să crească. Problemele voastre n-au fost din vina minerilor, ci din cauza faptului că în primii ani n-au existat lideri reformatori în Guvernul României”, spunea Balcerowicz, cu ani în urmă, într-un interviu acordat Digi24.

Așadar, tragem linie și constatăm că, în timp ce Polonia experimenta deja cu diverse reforme economice și a început să primească investiții străine mult înaintea României, țara noastră a ieșit din deceniile de comunism cu un nivel profund de analfabetism economic.

În timp ce Polonia a avut, în primele guvernări democrate, lideri care și-au asumat reforme dure, dar care au reformat, în cele din urmă economia, România a avut „deceniul pierdut”.

Eroul tranziției românești

Să știți, însă, că am avut și noi Balcerowicz-ul nostru. 

În confuzia și înflăcărarea buimacă de după Revoluție, academicianul Tudorel Postolache a coordonat procesul de elaborare a unei strategii de trecere la economia de piață.

Cu o viziune pe care abia acum o putem aprecia la adevărata valoare, Strategia Postolache schița, potrivit Institutului pentru Cercetarea Calității Vieții, „o reformă a economiei, proiectată și realizată controlat pe o perioadă de 10 ani. S-a presupus că reforma economică va fi realizată simultan cu o creștere economică. Se aștepta ca schimbările economice structurale să aibă costuri sociale, dar acestea vor fi compensate cu o politică socială accentuată”.

Profesorul Postolache vorbea, de asemenea, despre nevoia de a atinge un nivel comparabil cu media europeană al principalilor indicatori sociali. Obiectivul reformelor din Strategia Postolache era clar exprimat: creșterea calității vieții în România.

Treptat, însă, s-a renunțat la Strategia Postolache.

Strategia Postolache

Potrivit cercetătorilor Academiei Române, tranziția românească s-a concentrat pe:

privatizare totală, rapidă; privatizarea nu a mai fost un simplu obiectiv strategic, ci unul politic; problema a fost că, până la privatizare, multe întreprinderi de stat au rămas nereformate, exploatate în interesul „băieților deștepți” și așa s-a născut prima fază a corupției uriașe din tranziție;

politica salariului mic, pentru ca România să fie atrăgătoare pentru investitori;

retrocedări;

intervenția statului, mai ales în economie, trebuia evitată cu orice preț;

politică socială minimalistă, spre deosebire de celelalte țări în tranziție.

La cinci ani după ce a coordonat strategia trecerii României de la socialism la capitalism, academicianul Postolache împingea România spre Vest. Se spune că el e cel care l-a convins pe Ion Iliescu că România nu avea altă șansă în afara aderării la Uniunea Europeană.

tudorel postolache mugur isarescu

În 1995, academicianul a fost șeful comisiei tehnice care a dus la acordul de la Snagov. Era documentul susținut de toate partidele din România, prin care se începea pregătirea țării pentru aderarea la UE.

Ca o paranteză, strategia de dezvoltare a României din timpul Guvernului Isărescu, pe care am citat-o mai sus, a fost făcută tot sub îndrumarea academicianului Postolache.

Viața în „economia de pradă”

În cele din urmă, tranziția postcomunistă a ajuns să însemne „transferul continuu de resurse din proprietatea statului în proprietatea noilor capitaliști”, scrie sociologul Vladimir Pasti, într-una din cărțile sale despre tumultuoasa noastră trecere la capitalism. Pe așa ceva s-a bazat așa-numita „economie de pradă”. 

Nucleul dur al tranziției a fost privatizarea. „Ea a fost problema centrală, atât politică, cât şi economică şi socială, a tranziţiei”, explică Pasti.

Nu putem ignora, totuși, că erau ani în care nimeni nu știa cum trebuie să arate o tranziție spre capitalism. Dar, explică Vladimir Pasti, „toată lumea era de acord că va urma o perioadă de transformări al căror rezultat va fi reconstruirea societăţii româneşti altfel decât fusese ea până atunci”.

Tot el oferă cheia care explică „deceniul pierdut”. O redau pe larg, pentru că e foarte importantă:

„Politicienii români trebuiau să imagineze ce reforme sunt absolut indispensabile pentru a duce înainte tranziţia şi ce schimbări trebuie făcute, în ce ordine şi cu ce efecte şi, apoi, să le justifice în faţa populaţiei şi să obţină acordul – prin vot – al acesteia pentru a le aplica. Populaţia vota reformele în funcţie de promisiunile lor, iar apoi respingea guvernările în funcţie de efectele lor.

Vreme de 15 ani acest mecanism s-a desfăşurat cu regularitate şi nici o guvernare nu a primit din partea populaţiei mandatul de a continua pe direcţia pe care a început. În toată această perioadă, populaţia a respins diferitele proiecte de tranziţie propuse de politicienii români, din cauză că nu îi conveneau efectele politice, economice şi sociale la care conduceau acestea. Ceea ce nu înseamnă, desigur, că populaţia respingea, din motive culturale sau ideologice, însăşi ideea de tranziţie sau obiectivele pe care şi le propuneau reformele introduse pe cale politică. Ceea ce respingea populaţia erau efectele negative pe care le produceau ele, sau unele dintre consecinţele lor neaşteptate, asupra nivelului de trai şi al calităţii vieţii oamenilor”.

Începutul creșterii

Norocul nostru istoric avea să fie faptul că negocierile de pre-aderare la Uniunea Europeană ne-au forțat să avem și să ne ținem de o strategie coerentă de reformă economică și politică.

În lipsa acestei conjuncturi fericite, putem doar să ne închipuim cât ne-ar fi luat să concepem și să implementăm organic toate aceste reforme. Deceniul nostru pierdut putea să nu rămână la singular.

Cu bățul european și cu morcovul aderării la orizont, România a început, după 2000, o perioadă de creștere economică susținută, cu politici financiare prudente, cu reducere a deficitului bugetar (de la 4% din PIB în 2000, la 1,2% în 2004) și a inflației (45,7% în 2000, 11,9% în 2004 și 6,56% în 2006), explică profesorul de istorie economică Bogdan Murgescu (sursa, AICI). 

Pe urmă, au crescut investițiile externe, au fost făcute privatizări importante, mediul de afaceri a început să se dezvolte, iar producția internă și-a luat zborul. Doar între 2000 și 2006, producția industrială din România a crescut cu 34%, productivitatea muncii în industrie a crescut cu peste 50%, șomajul s-a înjumătățit, valoarea exporturilor s-a dublat, iar cea a importurilor europene aproape s-a triplat, enumeră Murgescu.

sursa: EC Audiovisual Service

Exemplul cel mai bun al succesului acestor ani, scrie tot el, e ce s-a întâmplat cu producția Dacia-Renault. 

Pe scurt, ne amintim că Dacia Logan a fost lansată în 2004, la cinci ani după preluarea uzinelor Dacia de către Renault. 

Succesul spectaculos al acestei mașini și ce a însemnat pentru producția românească e deja istorie. Merită, însă, să-l povestim și în date: în primele 4 luni de la lansare, în 2004, s-au vândut aproape 24 de mii de Dacii Logan. În 2005, vânzările au fost de peste 135 de mii de mașini. În 2009, vânzările erau de peste 309 mii. Cele mai multe dintre aceste mașini mergeau către export. 

Succesul a fost atât de mare, încât Loganul a  să se producă repede în alte șapte țări. Un detaliu pe care l-am conștientizat abia când, traversând Columbia, am descoperit că Envigado, orașul lui Pablo Escobar, aflat lângă și mai cunoscutul Medellin, era locul unei vechi fabrici Renault, care ajunsese să producă doar modelele Sandero, Logan, Stepway și Duster. De altfel, Loganul era cea mai vândută mașină din Columbia.

Totuși, anii 2000 n-au fost doar un șir de succese. Spre finalul lor, disciplina din perioada de pre-aderare s-a mai dus, relaxată mai ales de o euforie a consumului. Așa ne-a prins pe noi criza economică mondială. 

Cum văd românii viața lor după comunism

După ce am văzut și cât de greu a fost „deceniul pierdut”, putem înțelege de ce, până în 2014, cei mai mulți dintre români erau nemulțumiți de viața lor (știm asta din rapoartele Eurobarometru, începând cu 2007, iar, pentru anii 1990-2006, de AICI, paginile 250 și 260, tabelele 35 și 66). 

Ce zic românii acum? 

Dacă, în schimb, ne uităm la cealaltă fațetă a satisfacției cu viața din rapoartele Eurobarometru, adică la procentul nemulțumiților, suntem în top 3: 35% nemulțumiți în România, depășiți doar de Bulgaria (39%) și de Grecia (49%). Media UE a nemulțumiților e de 16%. 

Practic, noi nu vorbim și nu putem vorbi despre o satisfacție cu viața în termeni absolut obiectivi. Încercăm, de fapt, să înțelegem bunăstarea subiectivă din România ultimilor 30 de ani.

„Nemulțumiți, dar optimiști”, așa îi descrie sociologul Dumitru Sandu pe români, mai ales în primele două decenii de tranziție.

Într-un interviu acordat redacției Panorama, profesorul Sandu, care e și statistician și a fost, în trecut, editor al rapoartelor naționale din cadrul studiilor Eurobarometru, atrage atenția că așteptările sunt cheia înțelegerii felului în care s-au raportat românii la schimbările de nivel de trai din ultimele trei decenii: „Nu au fost realiste așteptările, evident. Dar nu asta mă interesează pe mine. Întrebarea e cine a dictat nivelul de aspirații? Procesul de aderare la Uniunea Europeană”. 

De ce suntem printre nemulțumiții Europei

Tinerii, mai ales, au fost decisivi în dictarea așteptărilor și, deci, a nemulțumirii: „Nivelul de așteptări al tineretului din România (din prezent și până prin 2000, n.r.) este nivelul de așteptări din Uniunea Europeană – fie că a migrat, fie că nu a migrat, că are rude plecate sau nu”.

Internetul și călătoriile tot mai numeroase în interiorul Uniunii Europene de după anii 2000 au contribuit la această aliniere a așteptărilor tinerilor români cu așteptările generațiilor omoloage din Vest, din țări mult mai bogate și cu o istorie mult mai îndelungată a economiilor de piață.

„Nivelul de așteptări al tineretului de azi și de ieri din România e nerealist, evident, dar e un nerealism funcțional, pozitiv, care obligă administrația publică, organizarea socială din România să se raporteze rapid la ce este dincolo. În momentul în care nu am adecvare între ce e aici și nivelul de aspirații, se întâmplă 10 august 2018, un moment de ruptură”, explică profesorul Dumitru Sandu, care e, de asemenea, autor al unor cărți de referință despre sociologia tranziției din România.

Aceste așteptări sunt și produsul noului consum de informație, al noii ere informaționale. În anii ‘90, cu toată libertatea nou dobândită și accesul fără precedent la informație, tehnologia de a vedea în timp real cum se trăiește în alte țări europene nu exista. Acum, cu rețelele sociale, vedem și comparăm totul acum, constant și fără filtre de interpretare.

Totuși, ce contează mai mult?, este întrebarea pentru sociologul Dumitru Sandu. E mai important pentru noi cât de bine ne e acum față de cum ne era în anii ‘90 sau, dimpotrivă,  contează mai mult în percepția noastră că, în continuare, suntem codașii Europei din multe puncte de vedere? 

Nu, nu suntem conștienți neapărat de cât de bine o ducem acum față de momentul ieșirii din comunism, răspunde profesorul, dar, adaugă, nici nu prea contează asta. Asta pentru că starea de satisfacție/insatisfacție nu merge în paralel cu indicatorii obiectivi, statistici.

Aici, profesorul Sandu dă exemplu evoluția ratei de mortalitate infantilă. „E clar o evoluție bună”, dar tot suntem pe ultimul loc în Europa, la fel ca în 1990.

Un alt exemplu e nivelul PIB/capita ca procent din media Uniunii Europene. După cum am arătat, acest procent a ajuns la 70% în 2019: „O evoluție superbă, dacă o iei în dinamică izolată. Înainte de aderare, în 2006, ne aflam la 39%. Bulgarii aveau în același an, în 2006, 38% și au în clipa de față 53%. Cu alte cuvinte, evoluția noastră, economic vorbind, a fost mult mai bună decât a bulgarilor”, spune Dumitru Sandu, dar amintește că, în continuare, suntem codași. „Ne aflăm în continuare printre primele cinci cele mai sărace țări din Uniunea Europeană. Aceasta e rădăcina majoră a gradului ridicat de insatisfacție pe care românii îl au în clipa de față”.

„România și-a atins toate obiectivele din 1989”

Tocmai pentru că am avut acest deceniu pierdut, viteza cu care România a recuperat, după 2000, parte din decalajele economice și sociale față de restul Europei e cu atât mai impresionantă. A reușit, cu toate împotmolirile de pe parcurs, să-și îndeplinească toate obiectivele tranziției. 

Pentru concluzie, mă întorc la Vladimir Pasti, pentru că e mai clară decât orice alt bilanț:

„România şi-a atins toate obiectivele pe care şi le formulase în perioada de după prăbuşirea comunismului. Are un regim politic democratic şi o societate în care democraţia funcţionează. Are economie de piaţă, adică o economie bazată pe proprietate privată şi pe pieţe libere, iar aceasta este capabilă să „funcţioneze”, adică să asigure creşterea economică ca regulă a funcţionării normale a economiei. Este o componentă a lumii dezvoltate, democratice şi occidentale pentru că face parte deopotrivă din NATO şi Uniunea Europeană şi pentru că oamenii, mărfurile, capitalurile, ideile şi tehnologiile se pot mişca liber şi fără restricţii dinspre lumea dezvoltată spre România, ca şi dinspre România spre lumea dezvoltată”.


Ca să fii mereu la curent cu ce publicăm, urmărește-ne și pe Facebook.


Alina Mărculescu Matiș

Redactor-șef Panorama.ro

E jurnalistă cu peste 15 ani de experiență în presa scrisă, online și în televiziune, beneficiara unor importante premii și burse naționale și internaționale. A fost corespondentă la instituții ca NATO, Comisia Europeană și Parlamentul UE.


Urmărește firul poveștii
Urmărește subiectul
Abonează-te
Anunță-mă la
guest
0 Comentarii
Inline Feedbacks
Vezi toate comentariile

Abonează-te, ca să nu uiți de noi!

Îți dăm un semn pe e-mail, când publicăm ceva nou. Promitem să nu te sâcâim mai des de o dată pe zi.

    2
    0
    Ai un comentariu? Participă la conversație!x