Alianța în vreme de război

Cele trei mari teme cu care NATO și România pleacă acasă de la Madrid

Computer Hope Guy
Președintele SUA, Joe Biden, și președintele României, Klaus Iohannis, la summitul NATO de la Madrid. Foto: presidency.ro

Abonează-te la canalul nostru de WhatsApp, pentru a primi materialul zilei din Panorama, direct pe telefon. Click aici


 

Așa cum se întâmplă cel mai adesea în marile coaliții, cei 30 de aliați din NATO se ridică de la masa tratativelor care i-au adunat timp de trei zile, la Madrid, cu decizii care nu au darul să tragă linie, ci mai degrabă să deschidă noi strategii și direcții de acțiune militară. Punerea lor în fapte nu e însă o temă prea ușoară pentru niciunul dintre aliați.

Cu războiul din Ucraina la graniță și cu cei mai puternici aliați pompând sprijin militar și financiar în Kiev, pentru a se apăra de agresiunea Moscovei, mulți au calificat acest summit ca fiind istoric. Și e greu să-i contrazici, mai ales dacă privești lucrurile cu bătaie lungă de acțiune. După 12 ani în care Rusia era considerată un partener strategic de dialog pentru NATO, aliații au decis să scrie negru pe alb, în noul concept strategic al Organizației, că Rusia este „cea mai semnificativă și directă amenințare pentru securitatea aliaților și pentru pacea și stabilitatea din zona euro-atlantică”.

Și nu doar acest lucru ar fi o premieră. La nivel global, China apare pentru prima oară menționată în strategia Alianței, ca o „provocare” de securitate. Nordul Europei se va integra total în Alianță, după ce Finlanda și Suedia au reușit să depășească asperitățile cu Turcia și intră pe drumul oficial de aderare la NATO. Iar poate că această evoluție este și cea mai mare lovitură pentru Rusia: dincolo de obținerea statutului oficial de inamic al NATO, va avea în curând peste o mie de kilometri de NATO în plus la graniță, adică fix invers față de obiectivul lui Putin de a ține NATO departe de vecinătatea apropiată a Rusiei.

La nivel regional, Marea Neagră (alături de Balcanii de Vest) este în premieră menționată ca o zonă de importanță strategică pentru NATO – lucru privit ca o victorie majoră la București. De ce? Pentru că „România este centrul nostru de gravitație în regiune”, explică pentru Panorama generalul american în rezervă Ben Hodges, fost comandant al forțelor americane în Europa. Tot un câștig pentru apărarea României sunt și forțele pe care NATO le va disloca suplimentar pe teritoriul său, deopotrivă cu SUA.

Cu ce rămânem după acest summit NATO care s-a desfășurat pe vreme de război? Dacă ar fi să triezi doar trei mari teme din amalgamul de discursuri, promisiuni și decizii luate la summit-ul de la Madrid, acestea cu siguranță ar trebui să fie:

  • întărirea politicii „bocancilor pe pământ” pe Flancul Estic, din Polonia și baltice, până în România, din care iese simbolic în față primul comandament militar american permanent din Est, în Polonia.
  • schimbarea la față a Conceptului Strategic, pe baza căruia operează NATO, și prin care Rusia devine inamicul numărul 1 al Alianței, iar Marea Neagră și Balcanii de Vest sunt menționate ca zone de interes strategic.
  • politica de extindere a NATO, pe principiul „ușilor deschise”, care nu s-a intimidat în fața agresiunii rusești, ba chiar s-a umflat cu mușchii Finlandei și Suediei. Și continuă să sprijine Ucraina, Georgia, Moldova și Bosnia și Herțegovina.

Citește mai multe, în analizele Panorama:
O armată de 5 miliarde $ pe an. Cum stă România pe Flancul de Est, în fața Rusiei
Balanța forțelor militare pe Flancul de Est
Lungul drum al aliaților NATO către România, într-un război cu Rusia
Contextul nordic. Cum au lăsat deoparte Suedia și Finlanda neutralitatea istorică și au făcut pasul strategic
Candidate, dar departe. Cum s-a scris istorie europeană pentru Ucraina și R. Moldova și de ce a pierdut Georgia trenul

„Boots on the ground”. Numărul forțelor crește în Est, americanii fac comandament în Polonia, nu în România

Dincolo de diplomație și strategii pe hârtie, stau faptele din teren. Într-o alianță militară cum este NATO, această parte concretă contează cel mai mult, când tragi linie. E o parte care deseori se lasă așteptată mai mult decât le-ar plăcea comandanților militari ai Alianței, care trebuie să aștepte după ritmul diplomatic al negocierilor politice de la Bruxelles și Washington, decizii pe care lanțurile militare de comandă le-ar lua mult mai rapid. Așa merg însă lucrurile când la masa deciziilor trebuie să se pună de acord 30 de state și armatele lor. Cu ce rămânem deci, după Madrid, în termeni militari?

În primul rând, vor fi sporite forțele de reacție rapidă ale NATO, adică cele care trebuie să intervină cât mai repede, în cazul unui atac extern asupra oricărui membru al Alianței. NATO a început deja să își concentreze grupurile de luptă pe Flancul Estic, mai ales de când Rusia a invadat Ucraina, prin crearea de patru noi astfel de grupuri în România, Bulgaria, Ungaria și Slovacia. Noutatea de la Madrid este că aceste unități de luptă, care acum au dimensiunea de batalion (circa o mie de militari), vor putea fi mărite la dimensiunea de brigadă de luptă (până la 5.000 de militari). În sprijinul lor, vor fi aduse echipamente grele de luptă și capabilități de comandă și control. România este, deci, unul dintre beneficiarii direcți ai acestei decizii NATO, urmând ca forțele grupului de luptă condus de Franța pe teritoriul românesc să fie sporite.

Legat de numărul de forțe militare, la Madrid s-a lansat și o cifră magică: 300.000. Atât ar urma să atingă dimensiunea forțelor cu nivel înalt de operativitate (Very High Readiness) ale Alianței, adică un nivel de peste șapte ori mai mare față de circa 40.000 cât măsoară în prezent această forță. Cifra a părut scoasă din joben de secretarul general Jens Stoltenberg, luând prin surprindere pe mulți diplomați și oficiali la Madrid, pentru că în realitate nu există un plan exact și asumat de toți aliații, pentru a atinge această cifră. Stoltenberg a explicat ulterior că depinde de fiecare aliat în parte să transforme acest deziderat în realitate.

Situația din luna iunie a forțelor NATO dislocate în statele de pe Flancul de Est. Efectivele lor urmează să fie mărite, în urma deciziilor luate la summit-ul de la Madrid. Foto: NATO.

Ce înseamnă de fapt acești 300.000 de militari din „forțele rapide” ale NATO? E vorba de forțe existente deja ale statelor aliate pe care acestea le integrează în planificarea NATO și le pot pune oricând la dispoziția comandanților militari ai NATO. Nu e vorba de niște forțe „în plus”, ci pur și simplu de organizare militară. Dacă în prezent aceste forțe ar trebui să fie gata să intervină la capacitate maximă, în cel mult 15 zile, în orice colț al Alianței, noul deziderat de 300.000 ar urma să funcționeze pe cote progresive: circa 100.000 să fie gata de luptă în 10 zile, iar restul de 200.000 – în 30 de zile. În plus, forțele respective urmează să fie arondate unor regiuni specifice de pe teritoriul NATO, a mai explicat Stoltenberg.

În continuare, marea provocare pentru NATO rămâne însă mobilitatea acestor forțe și echipamente, după cum a arătat Panorama într-un material despre cât de greu ar ajunge aliații în sprijinul României, în cazul unui război cu Rusia, din cauza infrastructurii precare.

SUA, cel mai puternic dintre aliații NATO, au venit ca întotdeauna cu date exacte pe masă, despre ce trimit în Europa. Iar marea noutate de la Madrid este decizia de a amplasa un comandament permanent pentru forțele americane de pe flancul de Est, în Polonia. Este prima astfel structură militară americană, cu caracter permanent, de pe Flancul de Est al NATO.

În rest, forțele americane prezente în regiune asigură permanența prin rotație, fără să staționeze pe perioade foarte lungi, pentru a nu încălca un tratat cu Rusia, prin care SUA s-au obligat să nu staționeze forțe militare în Europa de Est. Așa se întâmplă cu forțele americane prezente în România, dar și în țările baltice. Și acestea vor fi sporite, a anunțat președintele Joe Biden. În România, va ajunge încă o brigadă de luptă din SUA (până la 5.000 de militari), pe lângă batalionul de luptă cu vehicule blindate Stryker, de circa 1.000 de militari, dislocat deja de americani în România, în luna februarie, cu puțin înainte ca Rusia să pornească războiul din Ucraina.

La prima vedere, cineva ar putea fi tentat să spună că din nou România a obținut mai puțin decât Polonia, în ce privește capabilitățile de apărare comune, puse la bătaie de NATO în Est. Vechea dihotomie, pe care NATO și SUA au aplicat-o până în anii din urmă pe Flancul de Est și care a nemulțumit mereu Bucureștiul, pentru că împărțea regiunea în două, iar accentul pica mereu pe Polonia și țările baltice, nu și pe sudul românesc și bulgăresc, nu ar trebui să fie luată în calcul acum. O spune chiar generalul american Ben Hodges, el însuși un vechi și vocal susținător al unei abordări unitare a Flancului de Est al NATO.

„Nu este o ruptură. Este o decizie militară bună și potrivită”, spune generalul Hodges, pentru Panorama, în legătură cu amplasarea primului comandament american permanent din Estul Europei, în Polonia.

Locațiile comandamentelor nu sunt distribuite pe post de cadouri sau de contribuție cuvenită a capabilităților americane. Amplasarea unui comandament în locul potrivit, un comandament permanent, care poate să gestioneze și să coordoneze/controleze toate forțele americane de pe Flancul Estic al NATO, este ceva care va permite cea mai bună utilizare și integrare a tuturor forțelor terestre ale SUA din Europa”. –  Gen. (r) Ben Hodges, fost comandant al forțelor americane în Europa

SUA au mai anunțat la Madrid că vor aduce în Europa:

  • încă două distrugătoare în portul Spaniei de la Rota, pe lângă cele patru prezente deja acolo;
  • două escadrile de avioane F-35 la baza aeriană Lakenheath, din Marea Britanie;
  • un comandament de apărare aeriană în Germania și alte elemente de comandă și suport – în total peste 600 de militari.
  • o baterie de apărare anti-aeriană cu rază scurtă de acțiune, în Italia.

Rusia inamică, Marea Neagră strategică, China provocatoare

Dacă în teren, NATO doar întărește și diversifică ce a început deja după momentul de cotitură din 2014, când Rusia a rupt teritorii din Ucraina, pe hârtie cuvintele aliaților sunt mult mai dure și schimbă jocul total.

Conceptul Strategic al Alianței nu mai fusese modificat de 12 ani, de la summitul din 2010, de la Lisabona. În acest document de bază al NATO, care definește direcții de acțiune și politici față de actori și regiuni strategice din întreaga lume, Rusia era definită în continuare drept un partener de dialog, chiar și după războiul din Georgia, din 2008, și chiar și după anexarea Crimeei și ruperea Donbasului de Ucraina.

Cooperarea NATO-Rusia este de importanță strategică, contribuind la crearea unui spațiu comun de pace, stabilitate și securitate”, scria în vechiul Concept Strategic de la Lisabona, unde NATO căuta activ cooperarea cu Moscova, în special în domeniul rachetelor strategice, și își afirma deschiderea către un dialog consistent cu Kremlinul.

Nimic nu putea să fie mai diferit în noul Concept Strategic lansat acum, la Madrid, în care Rusiei i se dedică punctele 8 și 9, în termeni cât se poate de tranșanți.

„Federația Rusă reprezintă cea mai semnificativă și directă amenințare pentru securitatea aliaților și pentru pacea și stabilitatea din zona euro-atlantică. Ea caută să stabilească sfere de influență și control direct, prin coerciție, subversiune, agresiune și anexări. Folosește mijloace convenționale, cibernetice și hibride împotriva noastră și a partenerilor noștri”.

Rusia „urmărește să destabilizeze țările din Estul și Sudul nostru. În Nordul îndepărtat, capabilitatea sa de a întrerupe sprijinul aliat și libertatea de navigație în Oceanul Atlantic de Nord este o provocare strategică pentru Alianță. Consolidarea militară a Moscovei, inclusiv în regiunile mărilor Baltică, Neagră și Mediterană, împreună cu integrarea militară a Belarusului, ne contestă securitatea și interesele”, mai arată noul document strategic al NATO.

Pe de altă parte, NATO lasă deschisă portița dialogului cu Rusia, dacă aceasta oprește războiul din Ucraina.

„În lumina politicilor și acțiunilor sale ostile, nu putem considera Federația Rusă ca fiind partenerul nostru. Totuși, rămânem dispuși să menținem deschise canalele de comunicare cu Moscova, pentru a gestiona și reduce riscurile, a preveni escaladarea și a spori transparența. (…) Orice schimbare în relația noastră depinde de oprirea comportamentului agresiv al Federației Ruse și de respectarea pe deplin a legilor internaționale”.

Un pas mic pentru NATO, dar care se poate dovedi imens din punct de vedere strategic pentru România și pentru restul țărilor riverane, este menționarea Mării Negre în Conceptul Strategic al NATO. Este o premieră și o asumare pe care România le solicită de mulți ani în fața aliaților săi euro-atlantici.

„Balcanii de Vest și regiunea Mării Negre sunt de importanță strategică pentru Alianță. Vom continua să sprijinim aspirațiile euro-atlantice ale țărilor interesate din aceste regiuni. Vom întări eforturile de creștere a capabilităților acestora, pentru a răspunde amenințărilor și provocărilor distincte cu care se confruntă și pentru a spori rezistența lor față de interferențe și coerciții ale unor terți” – punctul 45, Conceptul Strategic NATO.

Este însă deocamdată o declarație de intenție, care își arată mușchii doar pe hârtie. NATO rămâne în continuare lipsit de o strategie unitară și coerentă la Marea Neagră, consideră generalul american Ben Hodges: „Nu se face suficient pentru regiunea Mării Negre. Noi, NATO și SUA, avem nevoie de o strategie pentru Marea Neagră, care să îmbunătățească stabilitatea, securitatea și prosperitatea economică. Trebuie să reparăm relația noastră cu Turcia. România este centrul nostru de gravitație în regiune”.

O strategie de succes a NATO în Marea Neagră depinde în primul rând de găsirea unui numitor comun între Turcia, România și Bulgaria, arată o analiză CEPA, think-tank american. „Leadership-ul regional este esențial. Regiunea Baltică a primit atenția meritată, pentru că aliații săi regionali au vorbit pe o singură voce. De cealaltă parte, cei trei aliați NATO de pe litoralul Mării Negre duc lipsă de o perspectivă comună asupra amenințării și a celei mai bune căi de acțiune”, arată analiza CEPA.

Dacă la consfințirea strategică a posturii față de Rusia se aștepta toată lumea, abordarea relației NATO cu China, într-un document de căpătâi al Alianței, a fost o altă premieră, la Madrid. Ea vine însă firesc, în continuarea poziției SUA de la începutul acestui an, când noua strategie națională de apărare a Americii a menționat mai întâi China, nu Rusia, la capitolul „provocări” de securitate, cu care se află în competiție militară directă.

„Ambițiile și politicile coercitive declarate ale Republicii Populare Chineze sunt o provocare pentru interesele, securitatea și valorile noastre. China folosește o gamă largă de instrumente politice, economice și militare, pentru a-și crește amprenta globală și a-și proiecta puterea, în timp ce rămâne opacă în privința strategiilor, intențiilor și consolidării sale militare. Operațiunile hibride și cibernetice rău-intenționate ale Chinei, precum și retorica confrontațională și dezinformarea țintesc aliații și fac rău securității Alianței”, arată noul Concept Strategic al NATO, care vorbește și despre cum China își folosește puterea economică pentru a acapara infrastructură sau domenii strategice.

Parteneriatul Chinei cu Rusia subminează regulile internaționale și este în contradicție cu NATO, mai arată documentul. De altfel, Moscova și Beijing au reacționat aproape la unison în aceste zile, exprimându-și nemulțumirea că cele două puteri sunt calificate astfel într-un document strategic al alianței militare.

Extinderea Alianței merge mai departe, în ciuda Rusiei

Invitația oficială adresată de NATO Finlandei și Suediei, de a adera la alianța militară, este un alt moment de cotitură. Chiar dacă deocamdată este doar pe hârtie, iar integrarea celor două state nordice va mai dura poate chiar și un an, decizia va schimba balanța de securitate cel puțin în zona de nord a Europei, la granița unde până acum Rusia își exercita puterea cu cele mai puține motive de reținere. Cu două armate moderne lângă frontieră și cu o graniță lungă de circa 1.300 de kilometri, pe care o are cu Finlanda, Rusia va privi NATO în ochi, chiar peste gardul de acasă. Cu siguranță, nu este ceva ce Putin își dorea sau se aștepta să obțină când a dat comanda invadării Ucrainei.

Decizia s-a jucat până în ultimul moment, totul ajungând să depindă de agenda și capriciile liderului autoritar al Turciei, Recep Erdogan, care a condiționat acceptul pentru Finlanda și Suedia în NATO, de primirea unor concesii din partea celor două state. Și se pare că le-a primit: denunțarea grupării PKK, a kurzilor aflați la cuțite cu regimul de la Ankara, și renunțarea la embargoul pe armament din partea nordicilor.

Trucul diplomatic pe care s-a bazat jocul lui Erdogan nu a avut însă ca țintă cele două state nordice și ce puteau ele să-i ofere. Ținta principală a fost SUA, care au evitat însă abil să intre în jocul Turciei și nu s-au implicat în negocieri, tocmai pentru că americanii știau că astfel și-ar fi deschis porțile în fața cerințelor lui Erdogan. Liderul turc dorește să reintre în grațiile militare ale Washingtonului, mai ales după ce Ankara a fost exclusă din programul de achiziție a avioanelor F-35, ca represalii la cumpărarea de sisteme anti-aeriene S-400 de la ruși. Dar și să își joace în continuare, cu abilitate, rolul de băiat dur și imprevizibil, care ține întreg NATO la cheremul său, poziție care îi servește de minune pe scena politică de acasă și care îl face imprevizibil ca partener de negocieri.

În rest, la Madrid, NATO și-a văzut neclintită de continuarea strategiei sale de susținere a partenerilor care vor să ia calea Alianței. În ciuda Moscovei, care a folosit printre pretextele de a invada Ucraina și dorința Kievului de a adera la NATO, la Madrid nu s-au făcut concesii. NATO va continua să sprijine Georgia, Moldova și Bosnia și Herțegovina pe calea lor, prin care își doresc apropierea de Alianță. „Am decis noi măsuri pentru a intensifica sprijinul politic și practic, croit pentru partenerii noștri, inclusiv Bosnia și Herțegovina, Georgia și Republica Moldova. Vom lucra cu ei pentru a-și clădi integritatea și rezistența, a-și dezvolta capabilitățile și a-și menține independența politică”, se arată în declarația finală a summitului de la Madrid, semnată de liderii celor 30 de aliați.

Cât despre Ucraina, NATO nu mai face vreo referință directă la posibilitatea aderării sale la Alianță, deși o asigură de întreg sprijinul militar și politic și condamnă în termenii cei mai duri Rusia. „Susținem pe deplin dreptul inerent al Ucrainei la propria apărare și la a-și alege propriile aranjamente de securitate. Considerăm binevenite eforturile aliaților implicați în furnizarea de sprijin pentru Ucraina. Îi vom ajuta în mod adecvat, recunoscând situația lor specifică”, arată declarația finală a summitului de la Madrid.

NATO asigură Ucraina că o va sprijini politic și practic, inclusiv prin echipamente „neletale” de apărare, prin întărirea apărării cibernetice și modernizarea sectorului de apărare, pentru a se apropia de interoperabilitate cu NATO.

După toate aceste decizii care schimbă jocul și strategiile NATO în raport cu Rusia, ce urmează? Aliații au anunțat la Madrid că filozofia NATO se bazează acum pe o abordare la 360 de grade, care să acopere trei piloni strategici – descurajare și apărare, prevenirea și managementul crizelor și securitatea bazată pe cooperare.

Sunt cuvinte pline de miez, dar să asiguri coerent și eficient apărarea unui cerc prezintă riscul de a sfârși prin a te învârti pe loc, în el.

Pentru aliați, urmează o perioadă grea din punct de vedere economic și politic, cu runde de alegeri și valuri de recesiune sau stagnare economică. O perioadă în care sprijinul militar pentru Ucraina ar putea să fie pus în pericol de riscul unei dezbinări din interior, provocate de presiuni economice și sociale arzătoare, de la prețuri incendiare, la probleme cu fluxurile de energie și alimente, arată o analiză Foreign Affairs. Este o perioadă în care aliații ar trebui să facă pasul doi, de la sprijinirea cu succes a apărării Ucrainei, la găsirea unor căi diplomatice de a determina Rusia să pună capăt unui război care decimează nu doar Ucraina, ci are efecte în lanț globale.


Ca să fii mereu la curent cu ce publicăm, urmărește-ne și pe Facebook.


Andrei Luca Popescu

Redactor-șef adjunct Panorama.ro

Unul dintre jurnaliștii seniori cu care a fost lansat proiectul Panorama.ro, Andrei Luca Popescu s-a apucat de presă crezând că prin scris poate schimba lucruri și oameni. În loc să se formeze la locul de muncă, a studiat jurnalismul la Universitatea București, pe care a absolvit-o ca șef de promoție. După aproape 20 de ani de realizat reportaje, investigații, analize, opinii, la publicații precum Cotidianul, România Liberă, Gândul, Europa Liberă sau Digi 24, nu mai e așa de convins, dar insistă.

Are un masterat în relații internaționale privind soluționarea conflictelor, dar a absolvit și cursurile unui masterat de scenariu de film. De-a lungul carierei, a primit pentru materialele sale distincția de „Tânărul jurnalist al anului” (Freedom House) și mai multe premii în cadrul Galelor Superscrieri.


Abonează-te
Anunță-mă la
guest
0 Comentarii
Inline Feedbacks
Vezi toate comentariile

Abonează-te, ca să nu uiți de noi!

Îți dăm un semn pe e-mail, când publicăm ceva nou. Promitem să nu te sâcâim mai des de o dată pe zi.

    2
    0
    Ai un comentariu? Participă la conversație!x