Un veac nou de singurătate

E una din trăsăturile vremurilor noastre: trăim cu aparența unei conexiuni perpetue. Am văzut, doar, ce ușor ne-am mutat viețile profesionale și sociale pe Zoom, odată cu pandemia. În câteva secunde, putem da un telefon, un mesaj sau un e-mail și luăm instant legătura cu persoana pe care o căutăm. Nicio distanță nu mai e prea mare când circuli cu viteza click-ului. Și totuși, la o privire mai atentă, vom realiza că aparențele înșală și că, atunci când ne delogăm, când încheiem un apel sau închidem o fereastră de chat, e foarte multă liniște în jurul nostru.

Paradoxul face că, deși trăim în cea mai tehnologizată și conectată perioadă din istoria civilizației, rata singurătății s-a dublat în lume din 1980 și până acum, iar răspândirea acestui fenomen social e așa de mare, încât comunitatea medicală se teme deja că societatea a intrat într-o etapă îngrijorătoare: o „epidemie” a singurătății.

Deși singurătatea se discută și se studiază de zeci de ani, pandemia Covid-19 a propulsat acest fenomen în dezbaterea publică.

După doi ani în care singurătatea și izolarea nu au mai fost o alegere, ci o politică, ridicarea restricțiilor și întoarcerea graduală la o formă a „normalului” pre-Covid ne-au forțat să discutăm despre cum ar trebui să arate interacțiunile noastre. Ce e acum alegere și ce e inerție? Care sunt efectele izolării asupra sănătății noastre mintale și fizice, asupra muncii, dar și a felului în care arată societatea, în ansamblul ei? De ce ne-am simțit mai puțin vinovați când am decis să fim singuri în pandemie și cum gestionăm această „vină” acum, când nu mai avem scuza distanțării sociale dacă vrem să ne evităm prietenii?

De unde vine singurătatea?

Singurătatea e un sentiment extrem de subiectiv, dar efectele asupra calității vieții noastre au fost documentate în detaliu. Pentru fiecare persoană în parte, experiența singurătății poate fi diferită, iar, din această cauză, fenomenul e unul greu de descifrat. Avem, în acest punct, nenumărate studii care arată că lipsa socializării, apartenenței și a comunității are consecințe negative nu numai din punct de vedere fizic, emoțional sau chiar profesional, dar și cu privire la întreaga noastră percepție asupra vieții.

„Dacă ai fi pe Marte și ai avea cel mai puternic telescop, care poate privi prin pereți, ai putea găsi toți oamenii izolați de pe planeta Pământ. Dar nu ai putea găsi oamenii care se simt singuri”, spune Jeremy Nobel, profesor de sănătate publică la Universitatea Harvard, care predă un curs despre singurătate.

Totodată, și opusul e adevărat. Există persoane care sunt mereu înconjurate de alți oameni. Dar, în lipsa unei conexiuni veritabile, tot singure se vor simți. E cu atât mai valabil în cazul celor care par că trăiesc vieți extrem de bogate și atent documentate pe rețelele de socializare.

Există, deci, o diferență clară între izolarea socială obiectivă (a fi apropiat de puțini oameni sau de nimeni) și izolarea socială percepută (sentimentul de singurătate).  

Psihologia socială definește fenomenul singurătății ca fiind o discrepanță între relațiile pe care o persoană le are în prezent și relațiile pe care și le-ar dori să le aibă.  

Dat fiind că firea umană are o predispoziție naturală către apartenență, comunitate și socializare, singurătatea nu e o experiență pentru care oamenii să fie construiți sau pe care să o poată percepe drept firească.

„Oamenii sunt ființe sociale și, prin definiție, suntem făcuți să creăm organizații – perechi, familii, comunități, instituții. Aceste structuri ne ajută să supraviețuim, să ne reproducem și să avem grijă de urmașii noștri, care la rândul lor se vor reproduce, asigurând moștenirea genetică”, explică John Cacioppo, fost profesor la Universitatea Chicago și unul dintre pionierii neuroștiinței sociale, care se ocupă cu modul în care creierul percepe singurătatea. 

Pe măsură ce singurătatea a devenit un fenomen tot mai răspândit în societatea modernă – o consecință aproape inevitabilă a ritmului alert al vieții cotidiene –, ea a început să primească din ce în ce mai multă atenție din partea specialiștilor în sănătate mintală și în politici de sănătate publică.

Acum, după decenii în care acest fenomen social a fost atent studiat, concluziile arată că nu mai putem ignora singurătatea. Efectele ei se răsfrâng asupra tuturor aspectelor vieții noastre: în relația cu noi înșine, cu alții, pe plan profesional, economic, și în special asupra sănătății mintale și fizice. 

Epidemia singurătății

Criza Covid-19 nu e nici pe departe sursa singurătății. Dar, pentru mulți, pandemia a legitimat singurătatea, ne-a ajutat să ne prefacem că ne e bine și singuri, cu contact interpersonal redus la minimum. 

Rețelele de socializare au creat și ele un miraj extraordinar, făcând oamenii să confunde contactarea rapidă a unei persoane cu o interacțiune de valoare. Cu munca online, berile cu colegii sau prietenii tot pe Zoom, cumpărăturile și orele de sport online (fenomenul fitnessului conectat), aparența unei comunități, atât de ușor de creat în era Internetului, ne-a lăsat mai singuri ca niciodată. Iar asta tocmai când, ni se spune, cunoaștem un apogeu al conectării.

În 2017, Vivek Murthy, actualul Chirurg General al Statelor Unite, a numit singurătatea o „epidemie” în sănătatea publică americană. Un sondaj din 2019 arăta că 61% dintre americani se simțeau singuri. În Marea Britanie, mai bine de nouă milioane de oameni au declarat că se simt singuri des sau mereu, conform unui raport din 2017 al Jo Cox Commission on Loneliness.

Un alt studiu al guvernului britanic a arătat că în jur de 200.000 de britanici nu au avut o conversație cu o rudă sau un prieten timp de peste o lună. Iar în Europa, un amplu raport pe singurătate al Comisiei Europene din 2021 a arătat prevalența singurătății în special în rândul tinerilor, care se numără printre grupurile cele mai afectate de pe urma izolării sociale din pandemie.

Un cerc vicios: ne simțim singuri, deci devenim și mai singuri

Problema de care ne lovim din capul locului e că singurătatea creează un cerc vicios.

„Există multe consecințe ale izolării sociale, cea mai comună fiind depresia, iar acestea se întăresc reciproc. Când suntem depresivi, nu mai avem chef să ieșim, să interacționăm, să ne vedem cu lume, ceea ce accentuează și mai mult singurătatea percepută”, spune Daniela Dociu, psihoterapeut cognitiv-comportamental.

Conform mai multor studii medicale, singurătatea a fost asociată cu hipertensiunea arterială, un număr mai mare de internări în cămine de bătrâni, demență și obiceiuri nocive, precum fumatul sau sedentarismul.

În rândul bătrânilor, care se numără printre grupurile cele mai afectate de acest fenomen, singurătatea poate să și ucidă sau să aducă un risc crescut de depresie, depreciere cognitivă și boli arteriale. 

În România, unu din 4 vârstnici din mediul urban (peste 450.000 de oameni) se confruntă cu un grad ridicat de singurătate. 36% dintre respondenți resimt un grad mediu de singurătate, iar 32% se simt marginalizați și trăiesc într-o izolare continuă. Mai bine de un sfert ajung să socializeze cu maximum patru persoane într-o lună întreagă. Mai mult: peste două treimi dintre seniori își petrec mare parte din timp în casă, iar cei care se confruntă cu un grad mare de singurătate ies și mai puțin din casă, arată un studiu național, realizat de Kantar Romania în 2021, pentru Asociația Niciodată Singur.

Pe plan emoțional și social, există la fel de multe consecințe ale singurătății ca și pe plan fizic. 

În cadrul mai multor studii și experimente, profesorul John Cacioppo a dovedit că oamenii care se simt singuri dorm mai rău, sunt mai timizi, au calități sociale mai slabe, se simt mai triști, mai ostili și au o stare de spirit generală mai proastă. Toate acestea sunt consecințe ale singurătății, iar efectul izolării asupra morții premature poate fi și de patru ori mai grav decât efectul obezității. 

Singurătatea și job-urile moderne

S-a dovedit, însă, că singurătatea nu e nocivă doar sănătății mintale și fizice, ci dăunează și în plan profesional. Nu doar atât, dar există aici și o legătură cauză-efect între singurătate și job-urile moderne.  

Mobilitatea socială, globalizarea și modernizarea modului de lucru au făcut ca tot mai mulți oameni să se miște tot mai des dintr-un loc în altul, crescând, astfel, probabilitatea ca aceștia să plece de lângă familie, prieteni și colegi.

Mai mulți americani locuiesc acum singuri decât în oricare altă perioadă din istorie. În decursul a 60 de ani, procentul gospodăriilor americane formate dintr-o singură persoană s-a dublat. 

Într-o societate care pune preț tot mai mult pe individualism și competiție, deficitul de cooperare devine din ce în ce mai pregnant. E una dintre marile discuții de pe piețele muncii din lumea întreagă, odată cu stabilirea stilului de lucru după ridicarea restricțiilor din pandemie – care e proporția optimă între venit la birou, lucratul hibrid sau complet de acasă? 

Un sondaj Gallup a arătat că, dacă angajații au o conexiune socială strânsă, e mai probabil ca aceștia să fie mai implicați la job și să producă muncă mai de calitate, scăzând în același timp și probabilitatea de a se îmbolnăvi sau de a se accidenta. De asemenea, o legătură socială puternică poate ajuta și în mod indirect, crescând încrederea de sine și productivitatea, care duce la o experiență de lucru pozitivă.

„Singurătatea afectează și factorii executivi, care ne ajută să ne organizăm munca și activitatea din timpul zilei. Dificultățile de concentrare sunt mai mari, ceea ce explică și scăderea randamentului la muncă”, continuă psihoterapeutul Daniela Dociu.

Numărul celor care au declarat că au un om de încredere în viața lor, față de care se pot deschide, a scăzut în SUA de-a lungul ultimilor zeci de ani. La locul de muncă, mulți angajați, dar și jumătate din cei care ocupă poziții de CEO au admis că se simt singuri în rolurile lor. Acest lucru le afectează, printre altele, și performanța profesională.  

Deși în zilele noastre o atmosferă de lucru pozitivă poate părea un moft asociat, zeflemitor, mai degrabă cu tinerii angajați ai Generației Z, aceasta ar trebui sa fie prioritară pentru companii, indiferent de mixul de generații care le formează forța de muncă. E important nu doar pentru companii, ci și pentru stat: studiile au mai sugerat că angajații care consideră că au joburi stresante au decontări mai mari de servicii de sănătate decât cei cu un nivel mai scăzut de stres la muncă.

Cum ne luptăm cu singurătatea. Pasul 1: calitate, nu cantitate

Mai apare un element în discuție: nu e suficient să avem conexiuni sociale, dar ele trebuie să depășească nivelul superficial. Oarecum intuitiv, dar nu la fel de natural de obținut.

„La fel cum cineva se poate bucura de propria singurătate (solitudine), experiență care chiar favorizează creșterea personală, așa observăm și că prezența fizică nu e suficientă pentru ca o persoană să se simtă conectată. Singurătatea se resimte atunci când ne simțim deconectați și când ne lipsește sentimentul apartenenței adevărate. Aici, calitatea relațiilor, nu cantitatea, contează” continuă Daniela Dociu.

Din nou, pandemia ne-a mai oferit o lecție și din acest punct de vedere, pentru că a fost o perioadă de reflecție pentru mulți, care a ajutat și la filtrarea anumitor relații și prietenii. Din punct de vedere social, criza sanitară a fost un test: relațiile care contau au rămas, ba chiar s-au întărit, iar cele superficiale s-au mai cernut.

De asemenea, se pare că devenim mai înțelepți din acest punct de vedere pe măsură ce îmbătrânim și devenim mai conștienți de timpul limitat pe care îl avem la dispoziție. Decidem, astfel, să investim mai degrabă în acele legături profunde și valoroase care contează pentru noi. E un proces care se numește selecție socio-emoțională.

În cadrul sănătății publice, Daniela Dociu spune că există intervenții multi-modale pentru a combate singurătatea, realizate pe mai multe paliere, în funcție de gravitatea și contextul situației:

„Oamenii singuri ajung să perceapă numai părțile negative și amenințătoare din jur și uită să vadă și lucrurile pozitive. În astfel de cazuri, e recomandată psihoterapia, care țintește schimbarea acestor gânduri și cogniții disfuncționale despre sine, despre ceilalți dar și aceste așteptări negative față de socializare”.  

Țări care au început să ia măsuri

Intervenția la nivel individual nu este de ajuns: singurătatea e un fenomen social și trebuie tratată ca atare și la nivel de politici publice.

În 2018, Marea Britanie devenea prima țară care numea un Ministru al Singurătății. De atunci, alte state i-au urmat exemplul.

Regiunea australiană Victoria, de exemplu, a introdus o asemenea poziție în guvernul său local. Până și Japonia, o țară care se luptă cu problemele sale culturale vizavi de socializare, a numit un Ministru al Singurătății în 2020, după ce rata de suicid a țării a crescut pentru prima dată în 11 ani.

În tot mai multe părți ale lumii, au fost demarate campanii de conștientizare și informare cu privire la singurătate, pentru a încerca să normalizeze acest fenomen și să încurajeze oamenii să caute soluții pentru a depăși situația. 

Dar mai e cale lungă până ca primele efecte să fie palpabile, iar efortul eradicării acestei probleme nu e unul foarte realist.

„E nevoie de un sat”

Apoi, mai există și intervențiile la nivel comunitar, văzute ca fiind imperative pentru integrarea oamenilor în societate și crearea unui sentiment de apartenență. Aici, dezvoltarea abilităților sociale, crearea de oportunități pentru interacțiune socială și grupurile de sprijin sunt absolut necesare formării acestui ecosistem de închegare între oameni.

Un exemplu este Frome, un orășel din sudul Angliei care a devenit celebru după ce a lansat un program inovativ pentru a combate singurătatea. A început ca un experiment al unei clinici locale, iar abordarea se baza pe îmbunătățirea stării emoționale a oamenilor prin acțiuni comunitare și grupuri de suport. Voluntarii, care erau numiți “conectori ai comunității”, erau instruiți să le arate oamenilor diversele oportunități de conexiune și activități, care erau disponibile în comunitate.

De la training digital (voluntari care ajută vârstnicii să folosească un smartphone sau un laptop) la „The Talking Bench” (banca vorbitoare, n.r.; o acțiune prin care un voluntar stă pe bancă în parc și vorbește cu oricine are nevoie), spiritul comunitar care s-a perpetuat a făcut ca experimentul din Frome să devină un succes răsunător și chiar un „miracol medical”, după cum au constat experții. 

Un raport medical din 2018 a arătat că în perioada experimentului (2013-2017), internările din Frome au scăzut cu 14%, în timp ce în restul regiunii au crescut cu 29%.

„Nu există vreun alt fel de intervenție care să poată reduce rata internărilor de urgență la un asemenea nivel”, a declarat Julian Abel, autorul raportului, pentru New York Times.  

Acum, Frome este luat drept exemplu de către guverne din țări precum Suedia sau Columbia pentru cum ar trebui să arate politicile de sănătate publică, pentru a se centra în jurul comunităților, care sunt instrumente vitale în combaterea singurătății.

Dacă e un lucru pe care l-au observat toți specialiștii, acela e că nu există o rețetă pentru a combate singurătatea. După cum s-a văzut, acest fenomen social nu e unul liniar și poate fi înșelător, imprevizibil și subiectiv.   

Dar, dacă vrem să începem de undeva, Daniela Dociu, psihoterapeuta consultată de Panorama, ne propune să ne punem o întrebare simplă, și totuși dificilă, pentru a vedea cât de singuri ne simțim cu adevărat. Cât de mulțumiți suntem de relațiile pe care le avem?