Cum a ajuns Vestul spectator la criza climatică și ce putem face realist, pentru a salva Planeta
Abonează-te la canalul nostru de WhatsApp, pentru a primi materialul zilei din Panorama, direct pe telefon. Click aici
- Chiar dacă Europa și Statele Unite își reduc emisiile de CO2, tendința globală a emisiilor este puternic influențată de activitatea țărilor emergente.
- Odată ce schimbările climatice vor deveni inamicul comun al oamenilor, Vestul decarbonizat va trebui să fie generos cu transferul tehnologic. Unele sectoare nu vor putea fi înverzite, în timp ce petrolul va continua să ne influențeze viețile în modalități neștiute.
- China și India sunt mari contributori la emisiile globale de CO2, din cauza arderii cărbunelui în centrale. China e responsabilă de aproape o treime din emisiile de CO2, iar India, care încearcă să intre pe traiectoria de dezvoltare a Chinei, vine tare din urmă.
- Istoria arată că tranzițiile energetice durează mult peste 20-25 de ani și se pot întinde și pe un secol. Eliminarea combustibililor fosili implică schimbări majore în infrastructură și tehnologie.
- Deși investițiile în surse de energie regenerabilă au cunoscut o creștere exponențială, ele încă prezintă provocări. Investițiile în tehnologie nucleară, reactoare modulare mici și fuziune nucleară sunt soluții pentru înverzirea sectorului energetic.
Orice discuție serioasă despre decarbonizare, criza climatică și reducerea emisiilor globale de gaze cu efect de seră trebuie să pornească de la complexitatea problemei. Dincolo de ce se întâmplă în Europa, criza climatică are o dimensiune globală. În mod evident, ea nu este doar presantă, ci definitorie pentru viețile noastre.
Evenimentele meteorologice de natură extremă s-au înmulțit în ultimele decenii, iar intensitatea lor pare să fi crescut. În plus, se estimează că riscurile asociate dezastrelor naturale (canicule, secete, inundații, furtuni ș.a.m.d.) vor crește. În aceste condiții, viitorul umanității ar avea nevoie de o transformare epocală a infrastructurii și tehnologiilor energetice, dar și a percepției noastre asupra vieții pe Pământ.
Pe lângă costurile bănești ale tranziției, și cele politice au crescut, lucru evident din prăbușirea verzilor europeni în alegerile recente. Nesurprinzător, europenilor nu le place să li se spună ce mașini își pot cumpăra sau cum își pot încălzi locuințele. Câteva din politicile Green Deal au avut efecte negative pe costuri (tranziția verde este un șoc inflaționist), iar aici vorbim în special de creșterea prețurilor energetice, care au redus competitivitatea industriilor europene. UE a pierdut deja o parte semnificativă din cota sa internațională de export, în special în favoarea Chinei.
Ideea Green Deal-ului european, oricât de atractivă ar fi și oricâte aplauze ar atrage, este însă retrogradă și anacronică, pentru că se bazează prea mult pe imaginea unui Vest care stă în centrul lumii capitaliste.
În problema emisiilor de CO2, atât Europa, cât și America, sunt simpli spectatori în actuala dramă climatică. În ultimii 40 de ani, Asia a devenit principalul hub productiv al lumii, fapt ce reiese din geografia emisiilor de CO2 și din statistici precum următoarea: între 2011 și 2013, China a turnat cu 50% mai mult ciment decât au turnat SUA în întreg secolul 20.
Sigur, pe măsură ce alternativele vor deveni tot mai eficiente, în special din punct de vedere al costurilor, tranziția verde ar putea să accelereze și în țările emergente. Problema este că în timp ce Vestul face tranziția către sisteme nepoluante, restul economiilor emergente spun că nu își permit acest lux.
Ce poate să facă Europa, pe lângă finalizarea propriei tranziții, este să dea tonul, să fie trend-setter și să arate că transformarea se poate face într-un mod eficient, cu beneficii economice de lungă durată.
Ajustarea la criza climatică este la nivel mental: suntem spectatori într-o problemă care decide viitorul umanității
Problema crizei climatice este extrem de complexă, cu efecte nu doar în economie. Din toate rapoartele recente ale IPCC (Intergovernmental Panel on Climate Change), reiese că nu există scuze pentru ignorarea unei amenințări apocaliptice pentru sute de milioane de oameni.
Reticența vine din faptul că economia mondială și toate obiectele din jurul nostru poartă amprenta civilizației bazate pe carbon.
Telefonul de pe care acest material este citit, hainele noastre din bumbac combinat cu poliester, modul în care călătorim, numărul de zboruri pe care le-am avut de la începutul anului, pixurile cu care facem notițe în ședințe. Toate au ca fundație „civilizația carboniferă”, care a apărut în secolul 18. Tocmai de aceea, tranziția energetică este o decizie radicală, care necesită o regândire a multor fundații materiale ale civilizației.
Vestul a emis în atmosferă mare parte din CO2-ul ars în secolele 19 și 20. Dar dacă întrebarea este „cum controlăm tendința în următorii 20-30 de ani?”, atunci ce facem noi, în Vest, nu are cea mai mare importanță. Vestul își joacă rolul, își reduce deja de 15-20 de ani emisiile și a început dezvoltarea tehnologiilor viitorului. Mai departe, va trebui să fie generos cu transferul lor, nu cum s-a întâmplat cu 5G, de exemplu.
În schimb, politicile țărilor emergente și aspirațiile lor către ceea ce noi, în Vest, numim un standard de viață materialist decent, vor decide viitorul.
Vorbim în principal despre cele mai mari două țări de pe Planetă, India și China.
Aceasta este adevărata provocare politică pentru elitele europene, acomodarea la această realitate fragilă și remodelarea ei, fără a „da lecții”.
India și China își vor clarifica la nivel intern propriile politici energetice, iar decizia vitală vizează renunțarea la utilizarea arderii cărbunelui în centrale electrice. Aceasta este problema critică. În India, paradoxal, decizia este una regională, pentru că fiecare stat/provincie are libertatea constituțională de a-și decide politica energetică.
De unde provin emisiile de CO2. Sursele sectoriale
Singurul an din ultimii 40 în care s-a înregistrat o reducere semnificativă a emisiilor de CO2 a fost anul 2020, al pandemiei Covid-19 și al lockdown-ului. Timp de o lună și jumătate, cererea de bunuri și servicii a fost suprimată deliberat, prin restricții asupra libertății de mișcare, în țări care dau peste 50% din PIB-ul global.
Rezultatul a fost reducerea cu 5% a CO2-ului emis în atmosferă. La nivel economic, au fost înregistrate însă scăderi masive ale PIB, adică ale consumului, comerțului și ale afacerilor, precum și creșteri majore ale ratelor șomajului.
În această economie globală, axată pe consum și maximizarea PIB, majoritatea emisiilor de gaze cu efect de seră vin din producția și consumul de electricitate, inclusiv pentru încălzire. Energia este materia primă pentru orice proces economic.
Gazele naturale sunt materia primă esențială în multiple procese industriale, în timp ce cărbunele este ars aproape exclusiv pentru producerea de electricitate. Cărbunele este cel mai poluant combustibil, cu aproximativ 100 kg de CO2/GJ de energie produsă, iar gazul este undeva la mijloc – din acest motiv este și intitulat, la nivelul UE, când vine vorba de utilizarea sa în producția de electricitate, „combustibil de tranziție”.
Alte surse sectoriale de gaze cu efect de seră sunt industriile grele (producția de oțel, ciment, materiale construcții ș.a.m.d.) și industria chimică, transporturile rutiere, aeriene și maritime, precum și agricultura (metan) și zona de clădiri și locuințe.
Vorbim despre bunuri, servicii, procese și resurse de energie pe care le folosim în toate activitățile noastre obișnuite și pentru a ne simplifica viața.
La o așa distribuție a emisiilor de CO2, soluția simplă, la prima vedere, ar fi să eliminăm cărbunele, gazul natural și petrolul din viețile noastre.
Doar că nu este așa ușor.
Doar privind înapoi, în istorie, vedem că tranzițiile energetice nu durează 20-25 de ani, ci un secol și uneori chiar peste 100 de ani.
În plus, deși țițeiul a depășit cărbunele ca principală sursă de energie încă din 1960, cărbunele tot nu a dispărut. Din contră, este de trei ori mai folosit ca în anii ’60, iar 2023 a fost an record pentru consumul de cărbune. La fel, benzina și motorina au în sfârșit un competitor sub forma mașinii electrice, dar este greu de imaginat că mașinile pe combustie internă vor dispărea complet, în următorii 30 de ani.
China e cel mai mare poluator. India vine tare din urmă
La nivel global, China rămâne cel mai mare poluator, cu o tendință accelerată de creștere a emisiilor, datorată în principal construcției de noi centrale electrice pe cărbune. Doar în ultimii doi ani, Beijing a aprobat construcția de astfel de centrale cu o capacitate instalată cumulată de 220 de GW, mai mult decât întregul necesar zilnic al Braziliei.
Calitatea de cel mai mare poluator i se trage și din faptul că firmele din Vest și-au mutat capacitățile de producție în China, care a devenit „fabrica planetei”. Adică, produce de toate pentru toți, la costuri și prețuri mici. Inclusiv oțel, ciment și produse chimice, ale căror procese industriale sunt nu doar intensive în energie, dar și în emisii. Industriile grele și cea manufacturieră, responsabile pentru 28% din emisiile totale din China, reprezintă circa 60% din consumul de electricitate.
În același timp, dezvoltarea sa economică din ultimele decenii a eliberat o cerere enormă de consum și transport. Sectorul de transport e responsabil pentru 9% din emisiile totale din China.
Doar în ultimii 10 ani, China și-a dublat emisiile de CO2, cu toate că a ajuns să aibă de trei ori capacitatea în regenerabil pe care o are SUA. În 2023, 65% din electricitatea produsă în China a provenit din arderea cărbunelui.
Asta în timp ce Uniunea Europeană și Statele Unite ale Americii și-au redus mult și constant emisiile în ultimii 15-20 de ani, UE (-25%) ceva mai alert decât America (-17% în 2022, față de 2007).
- China: Aproximativ 31% din emisiile globale de CO2 din 2022, predominant din industria grea și producția de energie pe bază de cărbune. Comparativ cu 2007, emisiile sunt mai mult decât duble, la 11,4 miliarde de tone de CO2 în 2022.
- Statele Unite: Aproape 14% din emisiile globale de gaze cu efect de seră, cu mari aporturi din sectoarele transporturi (29%), producție de energie din combustibili fosili (25%) și industriile grele, manufacturieră și petrolieră (24%), plus agricultură (10% – metan).
- India: Aproximativ 8%, în principal din arderea cărbunelui (52%) și activități industriale (22%). India vine însă tare din urmă, dublându-și emisiile între 2007 și 2022. Pentru 2024 și prima parte din 2025, guvernele locale din India au aprobat construirea și conectarea la rețeaua națională a 17 GW de capacitate energetică pe cărbune, cel mai mult din ultimii 9 ani, în urma creșterii ritmului economic și implicit a cererii de electricitate.
- Uniunea Europeană: Puțin peste 7%, majoritar din sectorul energetic (20%), transporturi (29%), industrie (20%) și agricultură (10%).
- În plus, doar patru țări (China, India, SUA și Japonia) reprezintă aproape 80% din consumul de cărbune din 2023. China a reprezentat 55% din cererea globală. Paradoxal, cererea mondială de cărbune este prognozată să crească la un nou record în 2024.
România, ca exemplu, și-a redus cu 66% emisiile față de anul 1989, inclusiv ca urmare a închiderii multor capacități și procese industriale. În prezent, grație investițiilor recente în surse de energie regenerabile (în special fotovoltaic), creșterii numărului de prosumatori (bogăție energetică) și închiderii unor capacități pe cărbune, România are unul din cele mai curate mixuri energetice după intensitatea carbonului, un indicator care măsoară câte grame de dioxid de carbon (CO2) sunt eliberate pentru a produce un kWh de energie electrică.
Problema capacităților regenerabile este intermitența producției (securitatea în aprovizionare) și impactul asupra gestionării rețelei. În Franța, la mijlocul lunii iunie, din cauza unui puseu de producție a regenerabilelor în zilele caniculare și cu vânt puternic, producătorul de stat EDF a fost forțat să închidă șase centrale nucleare, pentru a nu supraîncărca rețeaua.
În același timp, Germania, după peste jumătate de trilion de euro investiți în energie regenerabilă în ultimii 20 de ani, are un sistem energetic ce în zilele fără soare și vânt are o intensitate a carbonului de aproape 600g CO2/kWh, de 12 ori mai mare decât a Franței. În 2023, în medie, Germania a avut o intensitate a carbonului de 400g CO2/kWh, peste media UE, a României (sub 300g CO2/kWh) sau a Franței (sub 100g CO2/kWh) – țara europeană cu cea mai dezvoltată capacitate energetică nucleară și cu cele mai mici prețuri la energie.
Costul dezvoltării nu este însă nicăieri mai evident ca în India.
Țara unde apar în fiecare lună noi aeroporturi sau autostrăzi este uneori comparată cu UE, în termeni de diversitate la scară continentală. India este cea mai populată națiune din lume, deja a cincea economie a lumii și în același timp țara unei degradări extraordinare a mediului înconjurător, ce pune în pericol însăși progresul economic.
Chiar și fără efectele schimbărilor climatice, India este o regiune aflată în dezastru ecologic.
Orașele sale au cele mai ridicate niveluri ale poluării aerului, multe din râurile sale sunt moarte din punct de vedere ecologic, din cauza deceniilor de deversări industriale și dejecții umane, mare parte din sol este contaminat cu chimicale, iar nivelul apelor freatice se diminuează în fiecare an. La această degradare generală, se adaugă relaxarea reglementărilor climatice și nevoia de a aduce în rețea și mai multă capacitate în energie.
Orice economie dornică să crească are nevoie de energie în bandă, iar cea mai facilă și ieftină soluție este centrala pe cărbune. În răspuns la critici, comentatorii indieni spun adesea că India este prea săracă să fie responsabilă cu mediul. Până și costul social asupra sutelor de milioane de indieni este ignorat complet.
În 2014, când premierul Narendra Modi a venit la putere, India era pe locul 155 din 178 de țări, în clasamentul Environmental Performance Index, care dă note pe cât de sustenabilă este dezvoltarea unei țări, din perspectiva calității aerului, apei, solului. În 2022, India picase pe ultimul loc.
Transformarea mixului energetic nu e așa ușoară pe cât se crede
Europa și Statele Unite, spre deosebire de multe regiuni, au tradiție în energia nucleară, cea mai puțin poluatoare sursă de energie „în bandă” și soluția la intermitența regenerabilelor. Doar 32 de țări au în operare centrale nucleare.
Franța este de departe liderul european în materie de energie verde și nucleară, acoperindu-și mai bine de 90% din întreg consumul de energie din surse verzi (hidro, solar, eolian și nuclear).
O altă soluție în domeniul nuclear ar fi reactoarele modulare mici (SMR), după modelul celor care propulsează submarine sau portavioane, dar dezvoltarea lor în scopuri comerciale este încă în faza de proiect, în Vest. China are un astfel de reactor, cu o putere instalată de 210 MW, conectat la rețea. O altă soluție ar fi fuziunea nucleară, domeniu pe care țările G7 au convenit un grup de lucru.
Cea mai rapidă soluție verde rămâne încă panoul solar, al cărui cost (la fel ca cel al stocării) a tot scăzut în ultimele decenii pe măsură ce producția de panouri și baterii a crescut, în special grație Chinei. Doar în 2024, se vor cheltui undeva la 500 de miliarde de dolari pe instalarea de sisteme fotovoltaice și capacitate de stocare, cam cât se va investi și în domeniul explorării și extracției de petrol și gaze.
Reciclarea componentelor turbinelor eoliene și a panourilor fotovoltaice reprezintă încă o problemă unde este nevoie de creșterea eficienței în procesele de reciclare și management al deșeurilor.
Nevoia de noi capacități energetice este dublată în Vest de revoluția AI, anticipată să consume cantități masive de electricitate. Pe de altă parte, un AI atoateștiutor și omnipotent ar putea să ofere răspunsuri la o parte din problemele noastre, un exemplu fiind fuziunea nucleară.
Dincolo de răspunsuri magice, transformarea mixului energetic al unei țări – nu al Planetei – nu are loc peste noapte.
În același timp, ideea renunțării complete la industria de petrol și gaze este ușor naivă. Cererea pentru petrol va continua cel mai probabil să crească, până în debutul anilor 2030, iar chiar și atunci cererea nu va scădea rapid, ci va înregistra o scădere lentă.
Dintr-un baril de țiței, circa 80% din materialele rafinate ajung să fie combustibili: benzină (40-45%), motorină (20-25%), kerosen sau combustibil de nave (10-15%) și gaz petrolier lichefiat (GPL).
Comparativ, biocombustibilii reprezintă un mic procent din consumul total de combustibili la nivel mondial (aproximativ 4% în sectorul transporturilor). Acest segment este totuși în creștere și susținut de inovații tehnologice și politici favorabile, care încurajează utilizarea.
Zeci de produse și substanțe secundare, derivate din țiței, contribuie la producția de, printre altele:
- asfalt, smoală sau alți lubrifianți,
- cauciuc sintetic folosit în anvelope și alte produse din cauciuc,
- ceară de parafină și alte produse chimice de bază,
- cosmetice precum oje, lacuri de unghii, rujuri și rimeluri, creme (inclusiv de pantofi) și soluții de demachiat, vaselină,
- vopsele, lacuri și agenți de curățare,
- materiale de izolație din polistiren și poliuretan,
- haine de nailon sau poliester, acesta din urmă fiind folosit foarte des în combinație cu bumbacul,
- aspirină, lumânări, gumă de mestecat, creioane, pixuri, periuțe de dinți și jucării de plastic,
- pahare sau orice alte sticle, recipiente și ambalaje de plastic, latex,
- plus alte uleiuri, agenți chimici, materiale de plastic, grăsimi și lubrifianți utilizați în scopuri industriale.
- produse derivate din țiței se folosesc inclusiv în producția și instalarea de panouri solare.
Căutarea alternativelor, deseori mai scumpe, necesită răbdare și timp, dar o masă critică de consumatori ar putea pune presiune pe firme să crească oferta de alternative verzi. Momentan, țițeiul și derivații săi sunt, pur și simplu, parte integrală din viața noastră.
Problema cea mai mare a acestei tranziții la care am purces, în Vest, sunt costurile „surpriză”. Un exemplu este Lufthansa, cel mai mare grup aerian din Europa, care a anunțat recent că va introduce, de anul viitor, o taxă suplimentară de până la 72 de euro pe fiecare zbor, pentru a-și acoperi costurile cu combustibilii alternativi pe care îi va folosi pentru a-și reduce emisiile.
Tranziția verde costă și capital politic. Recomandările a doi foști premieri italieni
În întreg acest context, normal ar fi ca Europa să încerce să implementeze pragmatic această revoluție verde, cu costuri economice autoinduse. În plus, această tranziție este costisitoare nu doar la nivel de bani, dar și la nivelul capitalului politic, după cum se poate vedea din rezultatul alegerilor europarlamentare, unde verzii au pierdut puternic teren.
Pe lângă rezolvarea dilemei energetice (care se va încheia prin investiții mari în resurse regenerabile și stocare, cuplate cu extinderea energiei nucleare), mai rămâne întrebarea ce trebuie făcut pentru a garanta o tranziție de succes în Europa, fără daune asupra capacității de producție a economiei și chiar cu beneficii de lungă durată.
UE a început să analizeze ce a făcut greșit până acum, la nivel de strategie, și ce pași trebuie făcuți mai departe, pentru a recupera decalajul de competitivitate față de SUA și China.
În două rapoarte întocmite sub îndrumarea foștilor premieri italieni Enrico Letta și Mario Draghi, se subliniază că deși tranziția către o economie verde este vitală pentru combaterea schimbărilor climatice, implementarea ei va duce la pierderi de locuri de muncă în industriile europene și scăderea competitivității. Pe lângă impactul inegal, care va fi resimțit în special în regiuni și comunități dependente de combustibili fosili.
Sunt accentuate și posibile provocări legate de coerența politică și administrativă a UE și potențialul de opoziție publică față de măsuri percepute drept costisitoare și restrictive. În plus, rapoartele vorbesc despre asigurarea resurselor minerale și a materiilor prime rare, necesare pentru implementarea Green Deal, dar și de nevoia de investiții în tehnologii încă neviabile 100% economic – UE are un gap anual de 270 de miliarde de euro, la capitolul investiții, în raport cu SUA. În același timp, protecția socială este trecută ca „non-negociabilă”.
Accent se pune și pe nevoia creșterii cheltuielilor cu apărarea și de a reduce prețul energiei (de 2-3 ori mai mare ca în America), prin regândirea modelului de piață actual, în care prețul marginal al energiei este referința. Asta inclusiv pentru a dezvolta tehnologiile digitale (AI).
Autorii mai recomandă integrarea altor țări în UE și extinderea pieței unice la piețele energetice, de telecomunicații și cele financiare.
Rapoartele recomandă și finanțarea unor proiecte naționale vitale printr-un mecanism pan-european (ca PNRR), nu doar prin finanțări naționale. Un fel de buget federal UE, din care să se acorde și subvenții în anumite industrii, în condițiile în care SUA implementează subvenții majore pentru tehnologii verzi și semiconductori, prin Inflation Reduction Act (IRA), iar China încearcă să inunde piața europeană cu produse și bunuri subvenționate, un exemplu fiind mașinile electrice.
Ce poate fi schimbat rapid, dincolo de inovații tehnologice
Un subiect sensibil, în contextul alegerilor europarlamentare din iunie, a devenit interzicerea vânzărilor de autoturisme pe benzină și motorină, măsură menită să intre în vigoare în țările UE, din 2035. Măsura a început deja să fie renegociată la Bruxelles, la propunerea PPE (Partidul Popularilor Europeni).
Fundamentală este evitarea dezbaterilor pe subiecte care divizează și distrag atenția de la scop. De exemplu, spre deosebire de America, care se concentrează pe stimulente, Europa pare să se concentreze mult prea mult pe reglementări, care împing firmele și pe antreprenori spre SUA.
O reducere a emisiilor globale va necesita un transfer generos de tehnologie dinspre țările decarbonizate, către cele care vor începe procesul de decarbonizare. Reîntoarcerea dirijismului economic și al politicilor industriale vor duce la o majorare a ofertei de bunuri și servicii cu amprentă mai mică de carbon, dar protecționismul și frica pierderii de teren economic ar putea pune în pericol tranziția.
Deja de câteva luni, Statele Unite și Europa au început să acuze China că produce prea mult și prea ieftin. Pe de altă parte, China procesează o cantitate covârșitoare de minereuri și metale vitale, de care Vestul are nevoie pentru tranziția verde.
În același timp, trebuie acceptat că unele sectoare vitale, precum industria alimentară, metalurgică sau cea de apărare/militară, nu pot fi „înverzite”. În cazul acestora din urmă, vorbim despre intenția de reconstruire a industriei europene de apărare. Aceasta nu poate fi realizată, de exemplu, fără oțelul de calitate militară necesar construirii mașinilor grele (tancuri, nave, blindate, etc.) și nu poate funcționa fără combustibili fosili, adică combustibili cu densitate energetică ridicată.
Vitală este și promovarea alternativelor eficiente, acolo unde ele sunt pragmatice. De exemplu, mașinile electrice, ale căror costuri de achiziție, încărcare și operare (autonomie) au tot scăzut până au devenit per total mai eficiente decât cele pe combustie internă, care în Europa sunt responsabile pentru o cincime din emisii. Unele modele electrice au posibilitatea unui consum ultra-eficient (20kW/100km), iar un „plin de curent” pentru 400 de km se poate face în 15 minute, cam cât o oprire mai lungă la benzinărie, cu cost de 6 euro. Cu un sistem fotovoltaic cu stocare, atașat la gospodărie, costul devine zero.
Totul ține de integrarea nevoilor umane și de marketarea lor într-un mod neintruziv, pentru că beneficii, inclusiv în materie de costuri, există. La fel, un sistem de panouri solare cu stocare și cost de 20.000 de euro rezolvă problema consumul energetic al unei gospodării pe 10-20 de ani și injectează, în jumătate din an, energie și în rețea.
În transporturi, pe lângă promovarea utilizării biocombustibilor și soluțiilor de mobilitate hibride/electrice, infrastructura feroviară poate fi îmbunătățită și extinsă prin interconectări UE pentru a facilita transportul de persoane de mare distanță și viteză, pe modelul chinez. Trenurile care se conduc singure ar putea să rezolve, pe viitor, problema costului cu forța de muncă, în condițiile în care, în Europa, transportul feroviar este scump. O altă soluție ce ar produce inclusiv un sentiment de solidaritate este unirea operatorilor feroviari de stat din UE într-o singură companie.
Taxarea carbonului pare de asemenea să devină normă. Luna iunie a adus aplicarea primei taxe pe carbon din lume pe agricultură, în Danemarca. Guvernul danez a decis să îi taxeze pe fermieri cu circa 100 de euro pe cap de vacă, din 2030. Taxați vor fi și crescătorii danezi de porci. Fermierii danezi vor putea însă să-și deducă 60% din taxele pe venit și vor primi și subvenții care să sprijine ajustarea.
În comparație, Noua Zeelandă, unde jumătate din emisiile de gaze cu efect de seră sunt din agricultură, a anunțat că va exclude sectorul dintr-un mecanism de taxare a carbonului ce va fi introdus anul viitor. Taxarea agriculturii nu pare o măsură verde, ci mai degrabă un tertip de a îndeplini anumite ținte climatice. Rămâne de văzut cât de copiată va fi.
Articol editat de Andrei Luca Popescu
Ca să fii mereu la curent cu ce publicăm, urmărește-ne și pe Facebook.
