Pentru nasul și gustul multor pasionați de vinuri din România, chiar și amatori, nu mai e demult o surpriză când se trezesc că un vin care se învârte în jurul prețului de 10 euro în magazine și care provine din țări cu pedigree într-ale podgoriilor, cum sunt Franța sau Italia, nu se ridică la înălțimea savorii unui vin românesc din aceeași nișă de preț. Cum surpriză nu mai e nici faptul că găsești vinuri din Spania, Australia sau Chile care bat la gust și nas rivali care costă dublu.
Ce înseamnă asta? Două lucruri sunt clare. Un pahar de vin românesc poate discuta de la egal la egal, fără nicio emoție, cu vinuri din orice regiune a lumii. Iar acel pahar de vin românesc bun poate costa mai puțin, pe piețe consacrate de desfacere, decât rivali din alte țări mai titrate într-ale viticulturii. De ce, atunci, vinul românesc este aproape inexistent, și ca marfă de export, dar mai ales ca renume, în afara României?
Poate părea un lucru de neînțeles, mai ales când profesioniștii din lumea vinurilor acordă, de obicei, calificative bune vinurilor românești la diverse concursuri sau în cadrul degustărilor organizate.
Noi în degustările oarbe, când lumea nu știe ce gustă, cu sticle înfășurate și unde se primește doar paharul, niciodată nu am ieșit prost. Batem etichete mari din Franța sau din Italia. Problema este când dezvelim sticla și lumea vede că e din România. E o surpriză pentru cei care nu au avut niciodată contact. Vai, ce surpriză, nici nu știam că există România.
La degustările și evenimentele pe care le-am organizat sau la care am participat, pot spune cu mâna pe inimă că am avut unanimitate. Absolut toți cei care au gustat o selecție bine făcută de vinuri românești au rămas impresionați.
Unde se rupe, deci, filmul? De ce România, o țară care ocupă locul 13 în lume la cantitatea de vin produsă, cu aproape 400 milioane de litri, își exportă doar circa 5% din vin peste hotare, pe care câștigă anual doar puțin peste 30 de milioane de euro?
Un răspuns simplu reiese chiar dintr-o recentă campanie de promovare făcută la New York, în Times Square, pentru vinurile din România: aproape nimeni nu știe că vinurile românești există. „A durat 6.000 de ani să perfecționăm aceste vinuri românești. Și ar putea să dureze mai mult până să le găsești în America”, scria pe unul din banner-ele electronice afișate în centrul New- York-ului, de 1 decembrie 2021, în campania „Deschidem vinul românesc”, organizată de Carrefour.
De câte ori se pune problema vinului românesc și a lipsei succesului său peste hotare, dar mai ales a soluțiilor pentru surmontarea problemei, e imposibil să nu privești la o aruncătură de băț de România: peste Prut, în Moldova. O țară mult mai mică decât România, cu o producție de vin pe măsură, dar de bună calitate, a știut să își pună în valoare, cu cap, atuurile pe care le are. Vinul este unul dintre ele.
România are mai multe hectare de vie nobilă, mai multe regiuni viticole, mai mulți producători și mult mai multe vinuri remarcabile decât Moldova. Însă România nu are – și nu a avut niciodată – o politică bine stabilită, coerentă, de promovare. Nici a vinului, nici a turismului, nici a gastronomiei. Moldova are deja mai bine de 15 ani de când a bătut în cuie un plan de care s-a ținut.
Moldova și-a făcut din vin un brand de țară, încorporat alături de alte lucruri ofertante pentru turiști, în conceptul pe care l-a numit „Pomul vieții”, după un motiv din țesăturile populare. Cu ajutorul banilor din SUA (granturi USAID), moldovenii și-au creat campanii de comunicare și de promovare deștepte, pe bani incomparabil mai puțini decât România, și și-au scos vinul peste granițe.
Ce a reușit România? „Lipsa unei viziuni globale, lipsa de strategie și de coerență s-au tradus în lipsa de rezultate pe care o vedem azi”, explică experta în vin Marinela Ardelean.
România a reușit să își creeze peste hotare un brand mai mult fără să vrea. Prin simplele mișcări de populație prin care unii români au ajuns apreciați în Occident: specialiștii în IT, medicii, emigranții din construcții care pun osul la treabă mai bine decât alții. Dar nu există vreun produs finit care să fie un punct tare pentru România, crede Rodica Ana Căpățînă. Nici măcar mașinile Dacia nu se pot pune în contul României, pentru că aparțin cu acte în regulă Franței.
Nu vinul românesc și calitatea lui sunt de vină pentru că nu e cunoscut îndeajuns în străinătate.
Nu e o problemă a cramelor românești, ci e o chestiune care ține de politică. România trebuie să facă din vin un brand de țară și să investească în promovarea vinului, așa cum au făcut toate țările care au dorit acest lucru – Australia, Africa de Sud, Chile, toate aceste țări numite noi producătoare de vin.
Iar România, la fel ca și Moldova, nu sunt tocmai niște nou-venite în producția de vin, ci au o tradiție îndelungată în spate. Totuși, aproape nimeni nu știe că ele există pe harta internațională a viticulturii. Pentru asta este nevoie, așa cum s-a întâmplat și în Moldova, care produce vin cel puțin la fel de demult ca și România, de un brand de țară.
„Brandul de țară este legat de o investiție financiară importantă și de implicarea statului. Statul ar trebui să se hotărască să declare vinul un produs strategic pentru România și brandul său. Și să creeze toate resursele de care este nevoie ca vinul să devină un brand de țară”, spune președinta Asociației pentru Promovarea Vinului Românesc, unde sunt reuniți mai mulți producători de vin români, care au luat problema pe cont propriu și s-au coalizat pentru a scoate vinul românesc peste granițe.
Oricât s-ar strădui, și nu sunt singura astfel de „coaliție” de producători de vin din România, există însă niște limite obiective. „Demersul este foarte lung și foarte scump. Niciun buget de la nicio cramă nu reușește, chiar 15 bugete, să facă efortul financiar necesar pentru această promovare”, spune Căpățînă, a cărei asociație face cât îi stă în puteri în această direcție – merge cu vinuri la festivaluri, târguri, degustări din străinătate, cumpără reclamă în presa străină, apelează la influenceri de acolo.
„E un program normal de promovare, care este însă mic față de nevoile unei țări de a avea ‘awareness’ în altă țară. Trebuie să fie o mișcare la nivel național”, consideră Căpățînă.
Altfel, degeaba vinurile românești își fac loc pe la diverse concursuri și degustări internaționale, unde impresionează specialiștii. Pentru că testul real al oricărui produs, așa cum este și vinul, se dă în piață, nu doar sub nasul specialiștilor și al cunoscătorilor.
Orice revânzător de vin trebuie determinat să-ți cumpere vinul. Cum îl determini? Trebuie să existe cerere. Cerere există când consumatorul final a auzit de tine. Cum faci asta? Când au venit turcii (în anii ’90) în România cu milioanele lor de biscuiți, când a apărut Milka cu ciocolata, cum au știut românii imediat să consume aceste produse? Nu erau peste tot în România și nu tot românul se plimba prin străinătate. S-a făcut foarte multă reclamă, s-au văzut peste tot. Dacă vezi și auzi ceva în mod repetat, se stârnește curiozitate, guști o dată, îți place, mai cumperi și a doua oară. Se generează cerere.
Reclama și promovarea, mai ales pe piețe străine unde nu a auzit nimeni de tine, costă mult. Iar aici apare discuția dacă, dincolo de interesele pur comerciale ale unor producători care vor să-și vândă marfa, există și interesul statului român pentru a-și dezvolta piețe de desfacere pentru ceva la care românii chiar se pricep, de mii de ani: vinul.
click pentru a vedea caracteristicile vinurilor produse în România
E o întrebare legitimă: cum vorbești de vin din România în fața unor țări care și-au creat un renume mondial din vin, cum sunt Franța, Italia sau Spania, cele mai mari producătoare de vin din lume? Nu e chiar așa de greu pe cât pare.
„Evident, este mai greu pentru noi să vindem Cabernet în Franța. Soiurile autohtone sunt principalul nostru tezaur, mai ales pentru piețele tradiționale, care au deja o îndelungată tradiție viticolă. Există mulți iubitori de vin pasionați să descopere gusturi noi, producători noi, struguri noi”, spune Marinela Ardelean.
Pentru ca un jucător mai mic să scoată capul în lume, pe piața internațională a vinurilor, calea cea mai sigură este să se laude cu soiurile sale autohtone. Chile, de exemplu, a făcut cu mare succes asta, cu soiul Carmenere, care a ajuns emblema sa națională. Și România are de unde alege.
„Iubesc Feteasca Neagră, în orice expresie, simplă sau complicată. Este un strugure care ne descrie ca nație. Un sălbatic educat, un supraviețuitor, un luptător și un povestitor”, vorbește Marinela Ardelean despre soiul ei de vin românesc preferat, ca într-un brief de reclamă atât de necesară vinurilor din România.
Iar Feteasca Neagră nu e singurul soi neaoș românesc. În echipa roșie joacă Negrul de Drăgășani, Novacul, Busuioaca de Bohotin, iar la albe chiar mai multe – feteștile regală și albă, tămâioasa, zghihara, crâmpoșia sau vechile galbene de Odobești și grase de Cotnari.
Vinurile românești au un mare avantaj: sunt foarte diverse și au gusturi unice, pe care nu le regăsești în soiurile deja consacrate la nivel mondial. „Diversitatea microclimatelor și a regiunilor, de la podișul înalt al Transilvaniei la marginea Câmpiei de Vest, de la nisipurile Dobrogei la pantele bolovănoase de pe malul Oltului și calcarele din Dealu Mare, avem un număr incredibil de locuri perfecte pentru vița-de-vie”, spune experta în vinuri Marinela Ardelean.
În România, strugurii cresc peste tot, îți arată și Rodica Ana Căpățînă, trecând harta țării în revistă: „Avem un terroir special, avem struguri în toată țara, ceea ce nu se întâmplă nicăieri pe lume. Creștem struguri și în depresiune, în Transilvania, și de jur împrejurul munților, și în sud, și în Moldova, până în Banat sau Dobrogea. Doar pe munți nu avem struguri. Suntem o țară eminamente viticolă, nicio țară viticolă nu are struguri peste tot”.
Și asta nu se întâmplă de ieri, de azi. Vinul din această regiune e documentat istoric de pe vremea împăraților romani, iar asta nu e doar o fabulă naționalistă. „Putem ieși în față cu faptul că fiecare român e un producător de struguri sau de vin. Țăranii fac vin la ei acasă din moși strămoși. Venim din zona geto-tracică, unde se face vin de mii de ani. Georgia cu asta se laudă, de exemplu: avem 5.000 de recolte în spate. Și noi le avem, dar noi nu spunem. Românii nu știu să se pună în valoare, nu știu să își adune valorile și să le vândă”, crede președinta Asociației pentru Promovarea Vinurilor Românești, care nu se teme să apese pedala patriotismului acolo unde chiar se justifică.
Mulți români au rămas cu amintirile despre vin de pe vremea lui Ceaușescu. Și e greșit.
„România era o țară care consuma vinuri oxidative, demidulci până la dulci. Vinul bun era numai ăla care stătea în pivniță la bunicul 20 de ani, până nu se mai putea bea”, își amintește râzând Rodica Ana Căpățînă.
„Modernizarea era obligatorie. Ce se producea înainte, în covârșitoarea majoritate, era un produs greu de numit vin”, spune și experta Marinela Ardelean.
Lucrurile s-au schimbat însă drastic de atunci, chiar dacă „șprițul” care îndoaie vinul alb cu apă carbogazoasă a rămas un obicei la putere pentru mulți români.
În România sunt circa 250 de crame, după estimările asociațiilor de producători. Pe lângă vechii mari producători, au apărut multe crame mici, care scot vinuri de calitate înaltă. Chiar și așa, nu e suficient: „E cât o comună mai răsărită din Italia, Franța sau Portugalia”, estimează Marinela Ardelean.
Ce e important însă e că toate cramele din România s-au modernizat. „Românii, în ultimii 30 de ani, s-au retehnologizat, au adus know-how, au învățat și s-au specializat. Tehnic, cramele din România nu au probleme, sunt mult mai bine dotate și mai moderne decât multe crame din vestul Europei. Industria vinului din România este foarte modernă. Toate cramele s-au modernizat, pentru că au existat fonduri. Din punct de vedere tehnologic, putem face vinuri foarte bune”, evaluează industria pe care o reprezintă Rodica Ana Căpățînă.
Chiar dacă unele poșirci vândute sub numele de vin mai există încă pe rafturile magazinelor, pentru nostalgicii care au rămas cu gusturile de acum 30 de ani, producția românească de vin și-a crescut calitatea considerabil în ultimii ani. Și a început să scoată, chiar dacă timid, capul în lume: „Avem succes cel mai mult în țările care nu produc vin, iar asta e un lucru normal pentru orice țară care exportă vin. Ar fi Marea Britanie, Canada și Asia – Japonia, China, Coreea”, spune Rodica Ana Căpățînă.
În 2019, vinurile românești au mers cel mai bine la export în Germania (20%), Marea Britanie (16%), Olanda (13%), China (7,6%), Spania (7%), SUA (4,6%), Italia (4,3%), Polonia (3,6%), Japonia (2,2%) și Estonia (1,9%), conform cifrelor Asociației Producătorilor și Exportatorilor de Vinuri.
Într-o lume a vinurilor în care acum câteva zeci de ani nu exista mare lucru în afară de Franța și Italia, lucrurile s-au schimbat drastic. Țări europene precum Spania și Portugalia aleargă umăr la umăr cu producătorii istorici, iar noii jucători din SUA, Africa de Sud sau țările sud-americane, de la Chile la Argentina, au făcut din piața mondială a vinurilor o competiție acerbă nu doar în ce privește calitatea, ci și prețurile vinurilor. În curând, avertizează Rodica Ana Căpățînă, în joc va intra și un începător într-ale vinurilor, dar care dispune de resurse gigantice: China.
În toată această încâlcită poveste, „vinul românesc abia a învățat să meargă și să vorbească. Și-a încheiat prima copilărie, acum se pregătește de școală”, crede experta în vinuri Marinela Ardelean. Ca să iasă în lume și să-și facă loc printre cei mari, are însă nevoie de mai mult.
Cifra de afaceri a companiilor de vinificație din România a scăzut în 2020 la aproximativ 1,7 miliarde de lei (față de 1,8 miliarde de lei în 2019), conform estimărilor KeysFin. Pentru 2021, estimările arată însă că piața de vin din România a crescut cu circa 20%, la peste 2 miliarde de lei.
Conform datelor KeysFin, 596 de companii activau în domeniul vinificației din România, la sfârșitul anului 2020, în ușoară creștere față de anul anterior. O reducere continuă în ultimii ani se observă însă în ceea ce privește numărul angajaților din domeniu: de la aproximativ 5.700 în 2019, la 5.100 în 2020, cu peste 10% mai puțin. Declinul total se apropie însă de 30% față de acum un deceniu, fenomen care pune piedici uriașe producătorilor nevoiți să suplimenteze forța de muncă prin zilieri – și ei tot mai greu de găsit.
Totuși, profiturile companiilor de profil sunt în creștere. Au explodat în 2019 cu 940%, ajungând la 88 de milioane de lei, iar în 2020 creșterea a continuat cu încă aproape 25%, ajungând la 109 milioane lei.
Din acest punct de vedere, 2019 a fost cel mai bun an viticol din ultimul deceniu, fiind primul când companiile viticole au declarat un rezultat net pozitiv. Rezultatele spectaculoase sunt însă puse de experți pe seama termenului de comparație: în 2018 a fost declarat falimentul Murfatlar SA, unul dintre cei mai mari jucători din piață. Asta s-a reflectat automat în rezultatele înregistrate la nivel de piață în acel an.
Dintre cele aproape 600 de companii care activează în vinificație și cultivarea de struguri, cele mai multe (aproape 500) sunt microîntreprinderi. Cu toate acestea, 57% din cifra de afaceri din domeniu a fost generată de primii 10 mari jucători din piață, iar mai mult de jumătate din profiturile înregistrate în 2020 s-au împărțit doar între primele 5 mari companii viticole.
Cei mai mari 10 producători de vin din România au avut în 2020 o cifră cumulată de afaceri de 983 milioane de lei (adică 57% din piață), conform datelor KeysFin.
Paharele roșii reprezintă cramele mici, cele portocalii reprezintă cramele medii, iar cele galbene, cramele mari. Hover pe hartă pentru denumire.
_____
Sursa datelor: crameromania.ro
România este un jucător modic pe piața internațională, însă obiectivul pe termen lung al producătorilor de vinuri middle și premium din România este tocmai această piață externă.
În 2020, cu 396 de milioane de litri de vin (creștere de 4% față de 2019), România producea circa 1,5% din totalul mondial de vin. Valoarea producției de vin românești era estimată de Institutul Național de Statistică (INS) la 2,36 miliarde de lei (aproape 500 de milioane de euro).
Doar 5% din vinul produs în România a ieșit însă la export în 2020. Adică 20 de milioane de litri, care au valorat aproape 31 de milioane de euro. Valoarea exporturilor de vin a crescut în 2021 cu 10%, la 34 de milioane de euro, conform datelor INS.
România rămâne un importator net de vinuri. În 2020, s-au importat 44,3 milioane de litri de vin, în creștere cu 23% față de anul precedent. Adică mai mult decât dublu față de vinul românesc trimis la export.
Există însă potențial de a crește semnificativ, iar asta se vede cel mai clar din locul pe care România îl ocupă în rândul cultivatorilor de viță de vie (locul 10 în lume) și chiar din locul pe care îl are printre țările producătoare de vin (locul 13 în lume).
În lume, mai bine de o treime din vinul obținut anual trece peste granițele țărilor producătoare. În 2020, aproape 10,6 miliarde de litri de vin au fost exportați din totalul de 26 de miliarde produse (în scădere cu aproape 7% față de anul precedent). Doar această bucată a industriei mondiale de vinificație înseamnă circa 30 de miliarde de euro, conform Organizației Internaționale a Viței și Vinului.
Dincolo de lovitura dată de pandemie, motivele din spatele acestui declin sunt numeroase. În primul rând, tarifele prohibitive pe care SUA le aplică vinurilor din Franța, Spania și Germania sau cele impuse de China pentru importurile de vin din Australia.
Experții estimează că producția mondială de vin a cunoscut o ușoară redresare în 2020, după contracția de aproape 14% din 2019. Astfel, volumul a ajuns la 26 de miliarde de litri de vin în 2020, cu doar 1% mai mare față de cea înregistrată în anul anterior, conform datelor compilate de Organizația Internațională a Viei și Vinului (OIV). Cea mai mare parte a vinului este „made in EU”, adică 16,5 miliarde de litri. Per total, producătorii din Uniunea Europeană au bifat o creștere de 8% față de 2019.
Rezultatele sunt cu atât mai spectaculoase cu cât vin după o decizie neobișnuită a asociațiilor importante de producători din Italia, Franța și Spania de a livra volume mai mici decât în 2019, pentru a se adăposti de contracția estimată pentru anul pandemiei, notează experții OIV. Însă chiar aceste trei state, care împreună dau 53% din vinul produs la nivel mondial, au înregistrat creșteri semnificative. Alături de acestea, doar alte trei state importante din piața vinului au mai înregistrat creșteri de producție în 2020 (Africa de Sud, Germania și Noua Zeelandă). În rest, toți ceilalți mari producători au scăzut. România a înregistrat în schimb o mică creștere a producției, de 4%.
Totuși, consumul de vin a atins în 2020 cel mai scăzut nivel din 2002 încoace. Specialiștii OIV arată că declinul este în linie cu cel observat în timpul crizei economice din 2008-2009. Per total, contracția a fost de 3%. Uniunea Europeană a consumat 48% din total, fără schimbări notabile față de anul anterior. SUA au rămas însă cel mai mare consumator individual din lume, cu aproape 14% din totalul mondial. Cele mai mari variații s-au înregistrat în China (o scădere de 17,4% a consumului) și în Brazilia (creștere de 18,4%).
Îți dăm un semn pe e-mail, când publicăm ceva nou. Promitem să nu te sâcâim mai des de o dată pe zi.