Barbie people in an Oppenheimer world

„Barbenheimer”. Cu ce rămâi după ce vezi cele două filme-fenomen ale verii, dincolo de norul roz de marketing

Computer Hope Guy
Barbenheimer e fenomenul cinematografic al verii/ Sursa Foto: Ro Image & Vertical Entertainment

Abonează-te la canalul nostru de WhatsApp, pentru a primi materialul zilei din Panorama, direct pe telefon. Click aici


 

Pentru amatorii de cinema, discuția culturală a verii este, fără îndoială, despre Barbie versus Oppenheimer: Barbenheimer

Dacă ai citit Berbenheimer și te întrebi „ce-i asta?”, răspunsul e simplu și nu chiar. E o combinație între numele a două dintre cele mai așteptate filme ale anului 2023: Barbie și Oppenheimer. Ambele s-au lansat pe 21 iulie, dar sunt din lumi total diferite. Totuși, ambele sunt făcute de niște regizori consacrați în SUA – Greta Gerwig și Cristopher Nolan, care au făcut mereu valuri cu producțiile lor. Barbie e o comedie fantasmagorică despre o păpușă, în timp ce Oppenheimer e un thriller biografic despre „părintele” bombei atomice.

Anunțul lansării în aceeași zi a dus la un adevărat fenomen pe internet, unde au curs meme-urile pe temă, toată lumea fiind fascinată de contrastul dintre cele două filme. Totul a fost ajutat și de faptul că Barbie a avut una dintre cele mai intense campanii de marketing făcute vreodată pentru un film: am avut un generator de selfies, un airbnb Barbie în Los Angeles sau chiar Uber-ul decapotabil Barbie la București, printre multe altele.

Practic, Barbie a fost peste tot. Și l-a tras după ea și pe Oppenheimer, fie că a vrut sau nu. Ca să înțelegem dacă tot hype-ul a meritat și cât de diferite sunt cele două experiențe la cinema, doi jurnaliști Panorama au mers fiecare la câte un film (Vlad la Barbie și Dana la Oppenheimer).

Apoi, și-au luat fiecare un mini-interviu despre ce le-au văzut ochii în sala de cinema, dar și despre ce tumult s-a creat în jurul acestor două filme care cu siguranță domină anul cinematografic 2023.

Barbie, o comedie smart cu un mesaj puternic despre patriarhat

Dana Mischie: Cum ți se pare marketingul imens făcut pentru Barbie, banii investiți în zona asta, raportat la film? Ți s-a părut că a meritat drumul la cinema după atâta reclamă? E doar marketingul de Barbie?

Vlad Dumitrescu: Cred că a fost printre cele mai intense campanii de marketing pe care le-am văzut vreodată. La un moment dat, mă așteptam să mă trezesc dimineața și să iasă Greta Gerwig (regizoarea Barbie – n.r.) din dulap, să-mi zică de Barbie. Dar era cumva de așteptat, filmul e o reclamă pentru un produs. 

E, în același timp, și un film foarte bun. E amuzant, cu glume inteligente și cu mesaj, nu te plictisești în niciun moment, vizual e absolut încântător și are și o poveste mai complexă în spate, despre patriarhat și standarde nerealiste de frumusețe. Per total, cred că merită văzut, pentru mine a fost unul dintre cele mai bune filme văzute în 2023. Criticii par să fie de acord.

D: În trailerul de cinema, se spune că filmul este pentru cei cărora le place Barbie, dar și pentru cei cărora nu le place. Tu în ce categorie ești? De ce s-ar uita cineva la filmul ăsta dacă nu are nicio treabă cu celebra păpușă, dacă nu îi atrag decorurile și vestimentațiile roz? Un metalist la 35 de ani ar avea de ce să-l vadă? 

V: Eu nu am avut niciodată vreo tangență cu Barbie, în afară de melodia celor de la Aqua, care îmi plăcea foarte mult în copilărie. Cred că merită să te uiți, chiar dacă nu te atrage vizual, pentru că filmul spune o poveste despre ce înseamnă să fii o femeie în prezent și poți să vezi și câtă influență a avut o simplă păpușă în felul în care se uită femeile la ele însele. E foarte „relatable” pentru femei, dar e bun de văzut și de bărbați, ca să înțeleagă mai bine cealaltă perspectivă.

D: Pe poster scrie „She’s everything. He’s just Ken”. Numai din slogan, pare că filmul se contruiește pe feminism și pe o oarecare critică a bărbatului modern. Cât de adevărat e?

V: E adevărat, în mare parte. E un film feminist, fără îndoială, ceea ce vine la pachet cu o critică (argumentată, cred eu) la adresa patriarhatului. În același timp, apropo de sloganul de care spui, în Barbie Land lucrurile sunt inversate, avem o societate matriarhală, în care bărbații sunt puși pe locul doi în toate circumstanțele. Iar când Barbie și Ken ajung în lumea reală, sunt șocați de faptul că lucrurile nu stau la fel. Cred că e interesant cum reacționează Ken la asta, dar nu vreau să dau spoilere.

D: Cum se ciocnește Barbie de lumea reală? Există extazul oamenilor pentru apariția ei sau, dimpotrivă, critica pentru standardele de frumusețe pe care le reprezenta?

V: Barbie e șocată în primul rând de felul în care sunt tratate femeile în lumea reală. E șocată că nu au poziții de conducere în marile companii, că nu a existat niciodată o femeie președinte în SUA sau că la Curtea Supremă sunt doar judecători bărbați. Dincolo de asta, ea e șocată și să afle cât rău a făcut fetelor care se uitau la ea ca la un corp ideal, la care trebuiau să aspire, dar care era în același timp imposibil de atins. 

Ea credea că apariția Barbie a dus la o lume ideală pentru femei și a rezolvat cu totul problema patriarhatului. Cred că e o metaforă foarte bună pentru iluzia pe care o avem câteodată că aceste campanii „woke” ale brandurilor fac schimbări reale și nu sunt doar niște campanii de marketing în interes propriu.

D: Ok, și acum că ai văzut și versiunile Barbie aduse la viață, te întreb clasica întrebare: care e Barbie a ta preferată și de ce?

V: Cred că preferata mea e President Barbie, pentru că e jucată în film de Issa Rae, pe care o iubesc.

Oppenheimer: Bomba atomică, pretext pentru portretizarea omului care creează moartea

Vlad Dumitrescu: E Oppenheimer un film care e ajutat de Experiența IMAX?

Dana Mischie: Cu siguranță, IMAX-ul face diferența, chit că la noi vorbim de experiența digitală, nu de cea pe film. În primul rând, dacă îl vezi așa, îl vezi cum l-a dorit și gândit Nolan, pentru care genul ăsta de experiență e standardul de aur în cinematografie. IMAX-ul îți oferă o imagine mai mare și incredibil de clară, așa că dispare chiar senzația de ecran, unul dintre obiectivele cinematografiei.

E un format foarte bun și pentru fețe, după cum a zis-o, la un moment dat, chiar regizorul. Ești acolo cu Murphy sau cu Downey Jr., le poți citi pe chip neliniștile, uimirile. Dar în sensul ăsta, cred că de fapt cel mai bun exemplu e Emily Blunt, care joacă rolul lui Kitty, soția lui Oppenheimer, un rol pe care-l construiește superb, îi vezi pe chip tremurul buzelor și ochilor când îi vine să plângă de nervi, precum și siguranța cu care răspunde, într-un punct, unor întrebări incomode, cu superioritatea unei leoaice care-și apără familia. Și apoi, desigur, exploziile se văd altfel la IMAX, lumina e aproape dureros de orbitoare – dar asta presupune o explozie, nu?

V: Cum ți se pare abordat în film subiectul bombei nucleare, probabil unul dintre cele mai dificile despre care să faci artă?

D: Artă se face despre orice și sub orice formă, iar filmul lui Nolan nu cred că e făcut cu gândul la artă. Ce încearcă el aici ar fi mai degrabă să ne arate că atunci când vine vorba de real, de social, de oameni, nu există alb și negru. E, de fapt, o veche temă din domeniul moralei, anume că zonele gri există.

Abordarea pare să fie că bomba atomică e un pretext istoric, palpabil, pentru a ni-l prezenta pe părintele ei, pe evreul Oppenheimer, și cum ajunge el să creeze pur și simplu moarte. Ăsta mi se pare marele merit al lui Nolan, că ne oferă un film documentat și un Oppenheimer multifațetat: nu e un demon, dar nu e nici un cercetător inocent, păcălit de guvernul american. Devine motorul principal al proiectului Manhattan ca să nu le-o ia naziștii înainte, dar nu are o poziție vehementă când se aleg, incredibil de cinic, orașele nipone care să fie bombardate, o scenă scurtă și de impact, în care se ciocnesc comicul și grotescul- căci ți se readuce aminte că în istorie, de multe ori, se joacă zaruri cu viețile oamenilor.

Altfel, bomba nucleară e obiectul central din ultima parte a filmului, unul de fascinație pentru fizicienii care participă la proiect. Și apropo de artă, Nolan nu este un fan al CGI ( imagini generate de computer – n.r.), așa că a recreat realmente explozia de test a bombei, Trinity. Iar aici, Nolan chiar a făcut artă, s-a jucat mult cu momentul exploziei care inițial e mută, e doar lumină și respirația sacadată a lui Oppenheimer, pentru ca apoi să te asurzească sunetul real. De altfel, e minunat și sentimentul dat de juxtapunera constantă pe care o face regizorul pe parcursul întregului film, între liniște totală și zgomot asurzitor, un mecanism care te neliniștește mereu.

V: Cât și cum crezi că a ajutat Oppenheimer tot hype-ul în jurul Barbie și juxtapoziția dintre cele două filme?

D: Barbenheimer e un accident de marketing global, dar ce accident grozav! În alăturarea lor, mi se pare totuși că marele câștigător e Oppenheimer. Și mă refer la faptul că, în timp ce pe Barbie s-au pompat ca lumea bani (case Airbnb roz, cursa cu celebrul Corvette…roz, etc), Oppenheimer a avut acțiuni cuminți și cred că mult mai puțin costisitoare. Au avut un website și o numărătoare inversă pe Twitter, în ton cu tema-bombă a filmului (pun intended), iar actorii au dat share trailerului pe conturile personale și au interacționat cu anunțurile de pe paginile oficiale ale filmului. Simplu, dar de efect.

Altfel, cred că Oppenheimer va avea încasări mult mai mici decât Barbie și are sens, pentru că publicul e mai restrâns în cazul primului film. E totuși ceva ca film-document, un film greu în care, deși sunt presărate niște glume, nu prea e nimic de râs.

Dincolo de toate astea, Barbenheimer e un fenomen al internetului, care ne arată, după cum au zis-o și regizorii celor două filme, că cinema-ul este revitalizat. Pentru că nu doar la noi lumea merge din ce în ce mai puțin la cinema, ci și în țara tuturor posibilităților. Genul ăsta de juxtapuneri ne arată că oamenii se bucură când văd o glumă bună, chiar dacă neintenționată. Iar regizorii nu se feresc și merg mai departe, cu încredere, de aceea niciuna dintre echipele filmelor nu a dorit să schimbe data lansării.

Dacă Barbenheimer a făcut ceva, a fost să aducă fani dintr-o parte în alta. Am un sentiment că oameni care își doreau să vadă doar Barbie s-ar putea să dea o șansă și Oppenheimer și viceversa.

V: E un film care durează trei ore, iar filmele lui Nolan sunt cunoscute că de multe ori au timeline-uri dificil de urmărit. E cazul și aici? Avem un film lung și complicat? Ce ar trebui să știe cineva care se duce prima oară la un film de Nolan?

D: Și aici e o mică joacă cu timeline-ul, dar foarte simplă, nu ce ne-a obișnuit Nolan în alte filme, cum ar fi în Tenet. Și nu e neapărat de timeline, ci mai degrabă de planuri: avem un plan subiectiv, color, în care vedem ce trăiește Oppenheimer, e o viziune mai intimă, și apoi un alb-negru ulterior, în care sunt fapte văzute de alții, iar aici e o zonă dominată de Robert Downey Jr., în rolul lui Lewis Strauss, directorul Comisiei pentru Energie Atomică a SUA (Atomic Energy Commission/ AEC – n.r.).

Filmul e, într-adevăr, lung, are trei ore pline. Mie mi s-a părut că începutul, deși necesar, a fost cam lung: e studențimea lui Oppenheimer, în care vedem că mintea lui era preocupată de problemele fizicii teoretice, motiv pentru care, avid de cunoaștere, de creștere, caută să-i cunoască pe marii fizicieni ai vremii. Iar aceia sunt în același timp și unii dintre marii fizicieni ai tuturor timpurilor, cum ar fi Einstein, Heisenberg sau Bohr.

V: Face Cillian Murphy rolul vieții lui? La ce să se aștepte cei care îl știu din Peaky Blinders?

D: Sunt un fan al lui Cillian Murphy de foarte mult timp, de dinainte să apară Peaky Blinders, și ce pot spune este că a jucat în câteva filme foarte bune, care însă nu au ajuns la publicul larg. E puțin bizar după mine cum un actor atât de talentat nu a cunoscut mai devreme succesul. Un film foarte bun cu el, pe care-l recomand, este de exemplu Sunshine (2007), un thriller SF bine construit și bine jucat.

Dar da, cred că rolul de aici poate fi numit rolul vieții lui. E magistral, de exemplu, cum joacă foarte mult cu privirea. Dincolo de albastrul rece al ochilor lui, există un tremor al pupilelor, o căutare cu privirea într-o lume care pare că celorlalți le scapă, o lume dincolo de materia pe care o percepem noi.

Dar viitorul încă se desfășoară înainte, iar filme vor tot apărea. Pentru cei care-l știu pe Murphy din Peaky Blinders, nu cred că putem compara rolurile. Sunt narative foarte diferite, iar într-un serial ai mai mult timp să te apropii, să cunoști un personaj. Dar după aceste două proiecte, cred că Murphy va fi din ce în ce mai căutat și că ne va impresiona din ce în ce mai tare.

Articol editat de Andrei Luca Popescu


Ca să fii mereu la curent cu ce publicăm, urmărește-ne și pe Facebook.


Vlad Dumitrescu

E jurnalist din 2016, când a început să scrie despre cultură pentru feeder.ro. Ulterior, a mai scris despre politică externă la News.ro, despre sport la Eurosport, Lead.ro și ThePlaymaker.ro, iar la DoR a ținut newsletterul zilnic Concentrat, unde făcea un rezumat al celor mai importante știri ale zilei. Fan Manchester United și Boston Celtics, pasionat de wrestling, content creator la @despre.ce.vorbim pe Instagram.

Vlad Dumitrescu

Și-a început drumul în presă în facultate, scriind recenzii de filme și cărți pentru un blog cultural. Apoi, la master, s-a angajat la ziarul Adevărul, unde a fost pe rând redactor, reporter și apoi editor. Aici, a realizat interviuri, analize și reportaje despre personalități culturale, fenomene sociale, subiecte medicale și despre digitalizare.


Abonează-te
Anunță-mă la
guest
0 Comentarii
Inline Feedbacks
Vezi toate comentariile

Abonează-te, ca să nu uiți de noi!

Îți dăm un semn pe e-mail, când publicăm ceva nou. Promitem să nu te sâcâim mai des de o dată pe zi.

    4
    0
    Ai un comentariu? Participă la conversație!x