Oameni, mai presus de algoritm

Studiile care ne învață să fim oameni. De ce avem nevoie de umaniști în era inteligenței artificiale

26 august 2025

An după an, în perioada Evaluării Naționale, vedem cum „liceele cele mai râvnite” se măsoară în funcție de mediile de admitere la profilurile de matematică informatică sau științe ale naturii. Vară de vară apar articole despre facultățile care „asigură accesul la salarii de top” (previzibil, IT-ul și medicina conduc), puse în opoziție cu cele care „s-au transformat în fabrici de șomeri” (găsim aici filosofia, antropologia sau artele). Nu e de mirare că numărul studenților înmatriculați în România la arte și științe umaniste scade, în timp ce tehnologia informației și comunicațiile câștigă teren. În lume, tendința e și mai accelerată, iar unele universități desființează și redimensionează programele umaniste, pe care nu le mai consideră rentabile.

În fața acestei realități, ne-am întrebat ce valoare mai are, în 2025, o formare umanistă, ce îi motivează pe unii tineri să urmeze astfel de studii, dar și dacă nu cumva avem cu toții de pierdut din așteptarea ca educația să răspundă predominant logicii pieței și unui avânt tehnologic generalizat. Pentru a găsi răspunsuri, am stat de vorbă cu absolvenți și experți în domeniu.

Uneori, umaniștii sunt văzuți ca niște „extratereștri”, spune Teodora Trofimov, 23 de ani, care a obținut licența în Istoria Artei la Universitatea din Groningen (Țările de Jos) și va începe din toamnă un masterat în Muzeologie și Curatorie, la Universitatea din Bologna (Italia). Fie că vorbim despre istorie, artă, literatură sau filosofie, studiile umaniste au început să fie percepute drept un bilet sigur spre instabilitate financiară și irelevanță. Drept un drum de evitat, în favoarea unei formări mai bine cotate pe piața muncii.

Un stereotip: „La uman nu faci nimic”

Teodora a absolvit științe ale naturii la Colegiul Național „Vasile Alecsandri” din Galați. Își amintește că era într-o clasă de olimpici, dar nu la chimie, fizică sau biologie, ci la „orice altă materie”: limba română, limba engleză, chiar și religie. Ea însăși avea o afinitate pentru biologie, dar participările constante la olimpiade au fost tot la limba română.

Privind în urmă, pare curios că atâția elevi cu înclinații umaniste ajunseseră la un profil cunoscut mai degrabă pentru numărul mare de candidați la Medicină. La fel ca o parte dintre colegii ei, însă, Teodora evitase filologia din cauza unui stereotip bine cunoscut: „la uman nu faci nimic”.

Tot româna avea să o poarte spre Istoria Artei. În timpul pregătirii pentru olimpiadă, citea cărți care explorau relația dintre literatură și celelalte arte. Așa a descoperit „Fata cu cercel de perlă”, de Tracy Chevalier, inspirată de celebrul portret al pictorului Johannes Vermeer, sau „Agonie și extaz”, de Irving Stone, care urmărește viața și munca lui Michelangelo. Pe ultima o descrie drept „o explozie” – o lectură copleșitoare, la capătul căreia a plâns. „De acolo am avut ochelarii de cal bine puși”, spune ea, mai în glumă, mai în serios. „Am zis: vreau Istoria Artei. Vreau în engleză. N-am mai vrut să fac niciun compromis nimic.”

Asta deși a fost încurajată să renunțe la această idee.

„Părinții au sperat până în ultimul moment că o să aleg altă cale.”

Pe lista lor de sugestii era inclusiv Academia de Poliție, nu pentru că îi respingeau pasiunea, ci din dorința sinceră de a o vedea pe un drum pe care îl considerau mai sigur. „Până când s-au reconectat cu un prieten vechi de familie, care e pictor”, povestește Teodora. „El le-a vorbit despre arte ca despre o lume frumoasă, la care merită să ai acces, și le-a spus că n-am cum să nu reușesc.” Nu i-a convins pe deplin, dar i-a mai liniștit.

Întâlnirea cu un profesor

Ce a ajutat la fel de mult a fost un profesor care a crezut în ea, ca om, dar și în contribuția pe care o formare umanistă o poate aduce societății.

Doru Căstăian, profesor de științe socio-umane, a ajuns la clasa Teodorei în ultimul an de liceu, când le-a predat filosofie. A lăsat impresia rară a unui cadru didactic care tratează elevii „ca pe niște oameni capabili, care pot să-și exprime opinia”. Într-un an dominat de pregătirea pentru Bacalaureat, orele lui deveniseră o gură de aer proaspăt, spune Teodora.

Pentru ea, a contat și că i-a intuit și încurajat talentul la scris. „La un moment dat, am pregătit un eseu pentru o temă și domnul Căstăian mi-a cerut permisiunea să-l publice pe pagina lui de Facebook”, își amintește Teodora. „A avut peste 1.000 de reacții. Și scriitoarea Ioana Nicolaie a lăsat un comentariu. Eram: stai așa un pic, nu-mi vine să cred că asta chiar s-a întâmplat.”

Profesorul Căstăian a susținut-o să studieze Istoria Artei. „Chiar am simțit în rândurile acelea sinceritate”, spune Teodora despre scrisoarea de recomandare cu care a ajutat-o pentru admitere.

Competențele esențiale cultivate de studiile umaniste

Doru Căstăian cunoaște bine stereotipul potrivit căruia disciplinele umaniste ar fi niște „cimitire ale refuzaților”: „Tendința de a le privi cu condescendență și de a le pune pe planul doi are rădăcini adânci. Vine din epoci trecute, în care formarea tehnică, inginerească, era văzută ca superioară.”

Realitatea, spune el, e însă mai complexă. „Competențele pe care toate cercetările le arată ca fiind esențiale pe termen lung sunt mai degrabă cele care țin de creativitate, de valori și de reflecție profundă.”

Un raport din 2025 al Forumului Economic Mondial, bazat pe opiniile a peste 1.000 de angajatori din 22 de industrii și 55 de economii ale lumii, confirmă ideea: 7 din 10 companii consideră că gândirea analitică e, azi, o competență esențială. Urmează, în topul preferințelor angajatorilor, reziliența, adaptabilitatea și agilitatea. Iar când vine vorba despre deprinderile a căror importanță crește, dincolo de cele tehnologice, găsim în top gândirea creativă și curiozitatea. Acestea sunt cultivate, din plin, de studiile umaniste.

Consecințele grave ale neglijării studiilor umaniste

În plus, miza educației trece dincolo de profesionalizare, subliniază Căstăian, citându-l pe filosoful olandez Gert Biesta: „Educația trebuie să îndeplinească și o funcție de socializare – să te învețe să trăiești printre alți oameni – și o funcție de autoformare”, adică să te echipeze cu instrumente și reflexe legate de dezvoltarea personală și învățarea continuă.

„Ba chiar, pentru Biesta, funcția de profesionalizare vine ultima. Într-o lume atât de volatilă, în care trebuie să asimilăm o mulțime de informații noi în fiecare zi, e o iluzie să crezi că mai poți pregăti țintit pe cineva pentru piața muncii. În schimb, ce poți să faci e să creezi abilități de adaptare rapidă”, subliniază profesorul.

O spune și Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE): „Cei pregătiți pentru viitor vor trebui să fie agenți ai schimbării – capabili să înțeleagă acțiunile și emoțiile celorlalți, să anticipeze consecințele propriilor fapte și să colaboreze în contexte necunoscute”. Pentru asta, vor avea nevoie de competențe practice, dar și emoționale, pe care să le „filtreze printr-un set de valori”. Adică să fie indivizi și cetățeni compleți.

Aici, crede Căstăian, umanioarele joacă un rol esențial. În schimb, neglijarea lor „se vede peste tot: în incapacitatea noastră de a forma comunități, în lipsa de implicare și reacție civică.” Așa ajungem în scenariul distopic în care un lider al pieței AI ezită când e întrebat dacă ar vrea ca omenirea să dăinuie.

Visul Teodorei: să facă arta accesibilă pentru toți

Pentru Teodora, licența în Istoria Artei a însemnat, mai întâi, o parcurgere structurată a marilor perioade și mișcări artistice.„Dar abordarea asta cronologică s-a epuizat destul de repede”, explică ea, așa că materialul de la cursuri a adus și „o creștere exponențială a cunoștințelor în materie de politică: am vorbit despre perioada colonială, Olanda fiind o țară care încă are multe de recunoscut și reparat din trecut.

Am avut un curs foarte interesant despre memorie și cum ne influențează ea înțelegerea asupra istoriei, fie că e istoria artei sau o istorie personală. Am avut un curs despre locuri și ritualuri sacre, în care eu am ales să fac cercetare pe frescele de la Voroneț, și am descoperit cât de fascinante sunt. Dar nu dintr-o perspectivă naționalistă, de ce știm noi să facem bine și alții fac greșit, ci uite cum se exprimă oamenii în diferite colțuri ale lumii”.

E o plăcere să o asculți vorbind despre toate acestea, articulat, detaliat și cu entuziasm în voce. De altfel, visează să facă arta accesibilă pentru oamenii obișnuiți și să creeze experiențe în care ei să se simtă confortabil explorând-o. Îi e teamă doar că și lumea artei e o industrie, orientată la rândul ei spre trenduri care aduc profit: „Poate n-o să lucrez într-un muzeu, poate o să lucrez într-o casă de licitație, unde aspectul material e cu atât mai relevant. Poate va trebui să supraviețuiesc promovând artă care nu-mi vorbește cu nimic. Și asta nu mi-ar plăcea să fac”, spune Teodora.

Un job amenințat de AI și o nouă cale

Povestea Ioanei Cheroiu-Cozma, 24 de ani, vine să arate tocmai importanța adaptabilității, subliniate de experți. Ioana a urmat studii de licență la Facultatea de Litere a Universității de Vest din Timișoara, cu gândul că va deveni traducătoare. Cel mai mult își dorea să facă traduceri literare, dar, încercând să își modeleze drumul și după cerințele pieței, a ales să se concentreze pe traduceri specializate în limbile engleză și franceză.

Licenței din Timișoara i-a adăugat, așadar, un masterat în Traduceri specializate și studii terminologice la Universitatea din București. Povestește că a trebuit să se bazeze mult pe studiu personal, fiindcă programa nu era adaptată la nivelul de limbă al tuturor studenților – iar ea venea cu o bază solidă încă din liceu. În plus, aduna portofolii întregi de texte, dar prea puțină claritate pe cum arată, propriu-zis, munca într-un birou de traduceri. A tras din propria pasiune, a făcut voluntariat în domeniu, inclusiv un schimb de experiență în afara țării.

Și a sfârșit prin a nu lucra în domeniul pentru care s-a pregătit.

„Mi-am dat seama că lumea traducerilor este foarte închisă, iar în momentul de față nu-ți mai oferă oportunitățile pe care le-ar fi oferit altădată”, spune ea. Deși vede tehnologia ca pe un instrument care poate face munca traducătorilor mai ușoară, spune și că inteligența artificială a destabilizat domeniul:

„Traducătorii de la care mai învățam treceau printr-o perioadă în care voiau să renunțe, forțați de sfera digitală care a venit peste ei și companiile care le-au spus: Gata, nu mai avem nevoie de voi, că ne descurcăm. Ne luăm softul de traducere și pune AI-ul cap la cap.”

De altfel, un studiu publicat anul acesta de cercetătorii de la Microsoft pune traducătorii pe primul loc în clasamentul profesioniștilor ale căror sarcini se suprapun cu cele atribuite instrumentelor de inteligență artificială (98%).

Ioana s-a reprofilat către munca la catedră, iar de doi ani predă engleză și franceză la un centru privat de limbi străine din Capitală. „Ani la rând n-am vrut deloc să accept că aș putea deveni profesoară. Ce să le spun eu copiilor? Sunt și mai introvertită și mereu m-a speriat vorbitul în public.” Totuși, odată ce a depășit tracul, a simțit că și-a găsit locul. „În fiecare zi abia aștept să mă duc la copiii mei și să mai descoperim ceva nou împreună. Eu am avut multe exemple de așa nu în școală, și acum încerc să fac lucrurile altfel.”

Ingredientele pe care AI nu le poate pune în comunicare

Trece lin de la exerciții de gramatică, la exerciții de ascultare, la exerciții de vorbire, ca sa țină copiii captivați. Organizează dezbateri pe subiecte propuse de ei, iar atunci când are de predat lecții „mai plictisitoare”, adoptă o strategie dublă: „Le spun sincer că și pentru mine e mai plictisitor azi. Cred că e important să comunici transparent cu copiii, să le arăți că și tu ești om și îi înțelegi. Dar încerc și să le spun că, uite, dacă acum învățăm, să zicem, conectorii ăștia logici, la următoarea dezbatere pe care o organizăm o să știm să ne exprimăm mai clar argumentele.”

Crede că aici e cheia pentru care merită să înveți o limbă străină, într-o lume în care – a simțit-o pe propria piele – chiar și traducătorii profesioniști sunt în pericol de a fi înlocuiți de tehnologie. „Cel mai important lucru când vine vorba de o limbă, oricare este ea, e să transmiți un mesaj”, spune Ioana.

„Mesajul nu înseamnă doar cuvinte – pe alea, da, le poate traduce orice AI –, înseamnă și o logică, și o emoție.” Înseamnă să deslușești întâi ce ți se spune și să te gândești cum să răspunzi. Practic, e o lecție în a asculta mai bine și a te exprima cu grijă și atenție. Iar dacă ultimul an, cu divizarea lui politică și clivajele socio-economice tot mai clare, ne-a demonstrat ceva, e că o astfel de lecție ne-ar fi de folos.

Umaniștii și bucuria de a gândi

„Bine, să ne înțelegem, umanioarele nu te transformă”, atrage atenția profesorul Căstăian.

„Filosofia nu m-a transformat într-o ființă de o înțelepciune astrală. Continui să spui prostii, să greșești, să fii inconsecvent. Diferența e că nu prea îți dă voie să fii ok cu asta. Mie filosofia mi-a dat, realmente, bucuria de a gândi.” (În contrast, ChatGPT pare uneori să ne-o amuțească.)

Despre o formă de bucurie – a explorării – vorbește și Teodora. „N-aș ști să-ți spun care e rolul Istoriei Artei în lume și dacă trebuie să o apărăm, dar pot să-ți spun că noi, cei care o studiem, suntem niște tocilari care ne rupem gâtul uitându-ne în lume după lucruri frumoase. Natura studiului m-a dat afară din casă și m-a împins să mă reconectez cu lumea din jur.”

Chiar merită să renunțăm la asta?

Articol editat de Raluca Ion

Alina Cristea

Colaboratoare Panorama din mai 2023, Alina locuiește în Austria, unde termină un masterat de Studii de dezvoltare, la Universitatea din Viena. Programul se concentrează pe dimensiuni politice, sociale și culturale ale inegalității. Debutul în jurnalism l-a făcut în 2020, când a început să scrie la Cultura la dubă. Ulterior, a colaborat cu Decât o Revistă, întâi ca ucenică, apoi ca parte a echipei newsletter-ului Concentrat. Se simte norocoasă să fi lucrat de la început cu oameni care i-au dat curaj și au făcut-o să creadă în puterea poveștilor scrise cu grijă.