Despre moldoveni, săruturi celebre și cum să renunți fără să doară atât: 7 cărți pe care merită să pui mâna în toamna lui 2025

Ori de câte ori am făcut, la Panorama, liste de recomandări – „flori, fete și băieți”, cum le numim în calendarul editorial -, toată lumea se înghesuia în documentele din drive unde lăsam titluri de filme și de seriale. Era pe principiul „las și eu sacoșa asta aici, să nu cumva să recomandați voi asta”. La cărți, în schimb, am tras mereu unii de alții. Nu pentru că n-am citi, ci tind să cred că e o reticență a devoalării: ce ai pe noptieră, pe Kindle, în aplicații ca Audible sau Voxa poate fi o fereastră în mintea, sufletul tău. Ca o poză la minut. E și aceasta un exercițiu de vulnerabilitate.

Și dacă la filme și seriale, gusturile jurnaliștilor Panorama nu sunt chiar atât de diferite – ne și influențăm, dar avem și FOMO -, când vine vorba de cărți, câte recomandări, atâtea teme și stiluri.

Alexandra Albu, externistă până în măduva oaselor, nu și-ar vedea vara decât cu un teaser pentru viitoarele alegeri din Republica Moldova. Andrei Luca Popescu recomandă iar cărți cu și despre idioți – începem să ne punem întrebări. Cristina Dobreanu pare că își ia ideile de lectură din același joben surprinzător din care pare că ne face și recomandările de spa-uri. Iar Alina Mărculescu Matiș e cu „utilitare” de criză.

De la docu-ficțiuni la beletristică, non-ficțiuni cu iz de thriller sau de self-help, iată cu ce ți-am recomanda noi să-ți petreci câteva zile liniștite de vară, în ultima ediție a recomandărilor Panorama.ro, înainte de închiderea acestui proiect, la 1 septembrie 2025:

„Aicea-i și raiul, și iadul”, Paula Erizanu (2025)

Pentru că tot se apropie alegerile parlamentare din Republica Moldova – sunt programate pe 28 septembrie – și se va vorbi intens despre viitorul vecinilor de peste Prut, cartea Paulei Erizanu e o bună ocazie să afli un pic și despre trecut, altfel decât cel din manuale. 

Un trecut istorisit cu tâlc de străbunici și bunici care au cunoscut marile orori ale secolului XX, oameni încercați de sărăcie și discriminare, inși care au pribegit și au revenit acasă, o sumedenie de povești care îți provoacă un gol în stomac, te emoționează până la lacrimi sau te fac să pufnești de indignare sau regret.

Nu e neapărat un roman de șezlong, ci mai degrabă un roman de însoțire în călătorii, pentru că te face să te gândești mai cu atenție la ce înseamnă „acasă”.

Cartea se găsește la Humanitas, iar unul dintre capitole poate fi citit pe Scena9. Când nu scrie romane, o puteți citi pe Paula Erizanu în The Guardian.  (Alexandra Albu)

„Sărutul pictat”, Elizabeth Hickey (2020)

Imaginea celebrei picturi „Sărutul”, a lui Gustav Klimt, aflată la Muzeul Belvedere din Viena, a stârnit multe controverse legate de identitatea personajului feminin. Deși a rămas un mister, se crede că este vorba despre Emilie Fölge, o prietenă apropiată și colaboratoare a marelui pictor vienez. Este și femeia al cărei nume s-a aflat pe buzele lui Klimt înainte de a muri.

 „Gustav Klimt avea o muză și aceasta este povestea ei”, după cum sugerează autoarea Elizabeth Hickey și în subtitlul cărții. 

Cum s-au întâlnit Klimt, un pictor fermecător, dar controversat, și micuța Emilie Fölge și ce i-a făcut să rămână prieteni? Angajat de tatăl ei pentru a-i da lecții de pictat, Emilie descoperă prin intermediul maestrului său lumea boemă a artiștilor vienezi ai sfârșitului de secol XIX. Cum ajunge, însă, de aici la a-i fi muză pentru unul dintre cele mai cunoscute tablouri ale sale?

Cartea este o ficțiune istorică, căci autoarea este absolventa unui masterat de Arte la Universitatea din Columbia, După cum spune chiar ea: „scopul ficțiunii istorice nu este acela de a reda trecutul exact așa cum a fost – o misiune imposibilă -, ci să imagineze cum ar fi putut să fie. Găsești cartea aici. (Cristina Dobreanu)

„The Jakarta Method”, Vincent Bevins (2020)

În „The Jakarta Method”, jurnalistul Vincent Bevins analizează rolul SUA în masacrele din Indonezia din 1965-’66 împotriva celor suspectați că ar fi simpatizat cu comuniștii, precum și în loviturile de stat din America Latină susținute de americani.

Bevins, care a lucrat în trecut pentru Los Angeles Times, Financial Times și Washington Post (unde a fost corespondent în Indonezia), reconstruiește în detaliu felul în care Statele Unite au sprijinit, în mod activ sau tacit, epurările sângeroase și instaurarea dictaturilor militare în țări considerate „sensibile” în fața influenței comuniste. 

Punctul de plecare este Indonezia anilor ’60, unde, în urma unei lovituri de stat militare, au fost uciși peste 500.000 de oameni suspectați că ar fi simpatizat cu Partidul Comunist. Mulți dintre ei erau țărani, muncitori sau simpli cetățeni fără vreo implicare politică reală.

Bevins reușește ceva destul de dificil: un echilibru excelent între cercetare riguroasă, bazată pe documente și mărturii, și o narațiune captivantă, care te ține în priză (chiar și dacă asculți varianta audiobook, așa cum am făcut eu) și te face să înțelegi consecințele reale ale acestor evenimente, dincolo de cifrele pe care le putem citi și pe Wikipedia. 

Cartea este scrisă într-un mod accesibil, dar asta nu diluează în vreun fel gravitatea subiectului. Poate, la fel de important, „The Jakarta Method” aduce în discuție și felul în care aceste intervenții americane continuă să influențeze prezentul, prin structurile de putere și conflictele care au rămas întipărite în societățile respective. O găsești aici. (Vlad Dumitrescu)

„Conjurația imbecililor”, John Kennedy Toole (1981)

Unul din cele mai bune romane americane din literatura comică merge numai bine pentru vacanța de vară. E un clasic pe care l-aș reciti oricând. Relatează aventurile tragi-comice ale lui Ignatius J. Reilly în a-și găsi un loc de muncă și un rost în societate, în spumosul New Orleans.

Ignatius e genul de om care se crede genial, dar toate faptele îl contrazic. La 30 de ani, trăiește pe spinarea maică-sii, e pasionat de istoria medievală și îi privește pe toți cei din jur cu dispreț, ca fiind sub demnitatea lui. De aici și titlul romanului – imbecilii care conspiră contra genialului Ignatius.

Doar că asta e doar în mintea sa. În realitate, micul geniu e doar un neadaptat mizantrop, care se lovește în cele mai comice moduri posibile de oamenii și situațiile din jurul său, considerând că totul i se cuvine și că e un neînțeles nedreptățit.

Autorul, John Kennedy Toole, s-a sinucis când era tânăr, având o viață care uneori aduce aminte de celebrul său personaj – nu s-a înțeles cu editorii să-i publice cărțile, suferea de paranoia, iar relația cu mama sa era excesivă. Romanul i-a fost publicat post-mortem, 12 ani mai târziu, și a fost distins cu premiul Pulitzer pentru ficțiune. Îl găsești tradus în română. (Andrei Luca Popescu)

„Nu asculți. Ce îți scapă și de ce contează”, Kate Murphy (2019)

Am cunoscut-o pe Kate Murphy, jurnalistă americană (New York Times, The Economist, AFP) la ediția de anul acesta a conferinței The Power of Storytelling, excepționalul eveniment organizat de parte din fosta echipă a Decât o Revistă (DoR). M-a atras cartea ei, la librăria pop-up de acolo, pentru că ascultatul e un subiect care mă sâcâie: mă irită tot mai mult când observ că persoana cu care vorbesc nu ascultă, când mă întrerupe constant.

E o problemă mult mai extinsă: oamenii nu ascultă atunci când vorbești. Cum spune și Kate Murphy, cei mai mulți te întrerup, pentru că nu mai au răbdare, iar unii, mai disciplinați, așteaptă să le vină rândul să vorbească. Niciuna din aceste două categorii nu ascultă cu adevărat. 

Eu însămi recunosc că, uneori, las telefonul pe speaker, în timpul unor apeluri, și îmi verific e-mail-urile pe laptop sau mă învârt prin bucătărie, ca să fiu, chipurile, multitasking. 

Comunicările devin prea des linii paralele pe un timeline audio. Chiar și la muncă, intrăm în conversații cu un scop clar, suntem atenți la el, știm deja ce vrea să spună celălalt și de ce, ne urmărim planul de dinainte de a deschide gura. Ne învârtim ca hamsterii în biasuri de confirmare.

Avem toate căile de a vorbi constant unii cu alții, dar, pe măsură ce ne-am conectat tehnologic, pare că ni s-a atrofiat simțul ascultării. 

Ascultatul a ajuns o artă pierdută, arată Murphy în carte. Chiar și pentru mulți jurnaliști, care, în teorie, ar trebui să fie ascultători de elită. Putem lega ascultatul – lipsa lui, mai degrabă – de tot felul de subiecte presante azi: de la epidemia de singurătate, la polarizare, tulburări comportamentale și de sănătate mintală. „Sunt o mulțime de oameni care vor să vorbească, dar foarte puțini care vor să asculte, și vedem oameni suferind din cauza asta”, spune un preot citat în carte. 

Ce moment mai bun de încetinit și ascultat decât perioada aceasta a anului? Poți comanda cartea de aici. (Alina Mărculescu Matiș)

„Despre viața bună și cum s-o trăim”, Robert Waldinger și Marc Schulz (2023)

John și Leo au absolvit Universitatea Harvard, iar după facultate au avut amândoi de făcut o alegere. John voia să studieze pe mai departe dreptul, Leo să fie scriitor și jurnalist. Însă, în timp ce John a ajuns să își vadă visul cu ochii, în viața lui Leo s-a întâmplat ceva care avea să-i schimbe destinul. Tatăl său a murit, iar mama lui s-a îmbolnăvit de Parkinson și, cum era cel mai mare copil al familiei, s-a întors în orașul său natal pentru a o îngriji și a fi aproape de ea.

La scurt timp după aceea, a început să predea la liceu, s-a căsătorit cu femeia de care era foarte îndrăgostit, a devenit tată. A continuat să predea vreme de 40 de ani și a abandonat visul de a deveni scriitor. Pe de altă parte, John a avut o carieră de succes, ajungând un avocat renumit și mult mai bine plătit decât Leo. 

La vârsta de 55 de ani, amândoi au primit un chestionar, în cadrul căruia trebuiau să răspundă cu adevărat sau fals la următoarea întrebare: Viața are mai multă durere decât plăcere? John, avocatul, a răspuns că e adevărat. Leo, profesorul, că e fals. 

Ambii bărbați au fost parte din cel mai lung studiu Harvard pe tema fericirii, desfășurat pe parcursul a 80 de ani, între 1838 și 2018, pe mai multe generații. Cercetătorii au descoperit că John, unul dintre cei mai de succes participanți, era și printre cei mai nefericiți, în timp ce Leo, cu viața lui modestă și planul inițial de viață eșuat, era unul dintre cei mai fericiți. 

Este doar un exemplu dintr-o carte-școală care scoate la iveală, cu date și umanitate, care sunt cele mai importante ingrediente din care se construiește fericirea unui om. Studiul, în care au fost incluși inițial unii dintre cei mai dezavantajați adolescenți din Chicago, dar și unii dintre cei mai privilegiați, a arătat că în centrul unei vieți împlinite se află calitatea și profunzimea legăturilor umane. Îți recomand să mergi pe acest fir și să o citești. Vei descoperi o bogăție de povești. Cartea a apărut la editura Litera și poate fi comandată de aici. (Raluca Ion)

„Quit. The Power of Knowing When to Walk Away”, Annie Duke (2023)

O carte pe care o aveam de mult pe listă, dar care pare că m-a așteptat până ce mi-a putut fi cu adevărat de folos. „Quit” e cartea care m-a ajutat să renunț la Panorama.ro, în contextul deciziei companiei de a închide proiectul. Exemplele, analizele și sfaturile din carte își păstrează relevanța în atât de multe situații de viață, personală sau profesională deopotrivă, că mi se pare o lectură indispensabilă. Cu cât ești mai copleșit de viață, cu cât faci mai multe, cu atât cred că trebuie să o citești.

Ne amăgim deseori că atunci când stăm pe loc, cu călcâiele bine ancorate sub noi, dăm dovadă de tărie de caracter (acel „grit” din limba engleză care cuprinde prea multe sensuri în română), când de fapt e fie încăpățânare păguboasă, fie teama de a face un pas înapoi. „Succesul nu stă în decizia de a continua. Înseamnă să alegi corect cu ce să continui și să renunți la restul”, scrie Duke, care descrie tendința umană de a „supra-persevera”. Fostă jucătoare profesionistă de poker, Duke s-a specializat în științe cognitive-comportamentale.

Magia nu e să preseverezi în toate, spune ea, ci doar acolo unde e cazul, iar la restul să renunți. Decizia de a renunța e, până la urmă, una legată de puterea noastră de a face predicții. De regulă, punem punct la ceva când considerăm că viitorul acelui ceva va fi sumbru, nu când prezentul lui e deja sumbru. „Un prezent pozitiv e ceva greu de abandonat”, scrie Annie Duke. De cele mai multe ori, însă, renunțăm prea târziu. Când o facem la timp, avem senzația că am cedat prea devreme. 

Iar senzația asta, cu regretele cu care vine, poate fi atât de apăsătoare, că preferăm să stăm pe loc, ba chiar să răspundem la vești proaste cu și mai mult efort de a merge mai departe pe același drum. Aici, sfatul lui Annie Duke e clar: renunță când încă e o alegere reală, nu când e inevitabil. „Dacă simți că decizia dintre a persevera și a abandona e una strânsă, e foarte probabil ca renunțarea să fie alegerea mai bună”, scrie ea.

De la lumea pokerului, pe care o cunoaște atât de bine, la șoferi de taxi și până la oameni de business, Duke analizează bias-urile care ne fac ca, atunci când lucrurile merg foarte prost, să investim și mai mult timp, energie și resurse, deși, rațional, putem vedea că nu e un calcul bun. Chiar și oamenii care fac și desfac piețele de capital par să fie mult mai pricepuți să știe când să cumpere, nu și când să vândă. Aceiași oameni. 

Cartea a fost tradusă și în română, la Publica, cu titlul „Quit. Puterea de a ști când să renunți”. O găsești aici (RO) sau aici (ENG). (Alina Mărculescu Matiș)

Sursa foto:  Peter Adams / Dreamstime.com

Articol editat de Alina Mărculescu Matiș