La finalul Panorama.ro, o autopsie a primului site de jurnalism explicativ de la noi: de ce am existat, de ce n-am rezistat

Începând cu 1 septembrie 2025, povestea Panorama.ro se încheie. Nu e finalul fericit la care visam cu cinci ani în urmă, când ne-am apucat, o mână de oameni, într-o casă veche din zona Cișmigiu, să ne imaginăm prima publicație de jurnalism explicativ și de vizualizare de date din România. 

Ca să fim sinceri cu tine, până de curând, am refuzat să acceptăm că va exista un final. Am stat agățați unul de entuziasmul tot mai fad al colegului din preajmă, ne-am luat dopamină de la toate mesajele de felicitări și consolare pe care le primim necontenit de când ZYX, grupul care deține Panorama, a anunțat închiderea. Pentru niște oameni a căror misiune e să documenteze și să explice realitatea, am reușit s-o evităm ca pe un deadline imposibil.

Și totuși, acum, când ultimele materiale au fost editate, publicate și aruncate pe social media, la nazul algoritmilor, când calendarul nostru de povești a ajuns la final, privim în urmă și realizăm că am scris, alături de tine, multe capitole frumoase. 

De aici încolo, va trebui să facem autopsia acestui proiect, să vedem, care cum avem curajul, și ce am făcut greșit. Azi, însă, suntem mai blânzi cu noi și ne uităm întâi cu recunoștință la ce am reușit să facem (mai ales la ce am făcut bine), apoi cu vulnerabilitate, la câteva dintre motivele pentru care suntem în acest punct. Le lăsăm aici, pe post de lecții pentru alții – cititori, jurnaliști, oameni de business deopotrivă. Poate vor avea un destin constructiv. 

În paralel cu acest articol, ne-am strâns – 15 jurnaliști care am lucrat, în diferite roluri, la Panorama și ți-am lăsat câte un gând de despărțire, alături de o galerie foto din culisele redacției noastre. Le găsești pe toate aici.

Din cuprinsul celor patru ani de Panorama.ro

Pentru mine, personal, Panorama a fost cel mai frumos capitol din 17 ani de presă. L-am început în pandemie, după ce criza sanitară mi-a întrerupt un an sabatic. Reușisem să văd lumea cu rucsacul în spate, să spun povești de la firul ierbii, pe teme ignorate, dar relevante. De pe această trambulină entuziastă am făcut saltul, în vara lui 2020, către ce avea să devină Panorama.ro. 

Pe atunci, îți amintești, nu știam nici cum o să arate următoarea săptămână, darămite cum ar trebui să fie chipul și menirea unui produs complet nou pentru o Românie post-pandemică, făcut de oameni care, în mare, nu se cunoșteau și nu se vedeau decât, cu rare aventurări offline, pe Zoom. 

Ultima jumătate de an a fost perioada în care am simțit că avem, în sfârșit, echipa cu majuscule, un echilibru și o energie pe care le voi vâna pe mai departe, ca pe niște himere, în joburile următoare.

La entuziasmul meu deseori fără măsură, Andrei Luca Popescu – ALP, fals mizantrop și optimist sub acoperire, unul dintre cei mai talentați jurnaliști de la noi, a fost borna de contact permanent cu realitatea. Poveștile care au avut șansa să treacă și pe sub ochii lui au ajuns la tine incomparabil mai bune. Iar newsletterul pe care l-a construit, crescut și îngrijit cu migală e ceva ce trebuie să continue și după Panorama.

Raluca Ion, nou-venită în redacție, ne-a revigorat când eram deja obosiți, cu energia și încrederea celui mai dedicat om de galerie. A adus în mansarda noastră și darul de a stârni, în interviurile sale, conversații necesare și valoroase. Deși a „prins” doar nouă luni aici, pare că a fost cu noi din prima zi. Încrederea pe care ne-a dat-o a fost un dar de mare preț.

Cristina Dobreanu, în schimb, ne-a fost alături de-adevăratelea încă de la începuturi. A fost unul din oamenii care au pus umărul până în ultimul moment ca povestea acestui proiect să nu se încheie. Că a scris despre macroeconomie sau spa-uri, Cristina și-a ținut ștacheta în același punct înalt, cu toate nopțile nedormite pe care le-a presupus asta. Un echilibru aproape imposibil, luat pesemne din practica de yoga de care e îndrăgostită.

Edit Gyenge ne-a arătat ce se poate face când spui vizual o poveste. Ne-a încurajat să ne jucăm mereu cu formatele noastre, ne-a educat într-ale vizualizării de date, ne-a creat obiceiul să ne întrebăm constant nu doar ce putem spune, ci și ce putem arăta, pentru ca tu să rămâi cu cât mai multe informații importante, în minimul de timp. Și tot ea ne-a dus, cu materialele ei interactive, și în afara României, în „lumea bună” a acestui tip de jurnalism.

Alexandra Albu a reușit uluitoarea performanță de a se reinventa aici în scris, după o carieră în televiziune și două concedii de creștere a copilului lipite. La Panorama, Alexandra a făcut mai digerabilă lumea mare și copleșitoare – și asta cu o conștiinciozitate și productivitate rare. Citindu-i multe dintre articolele publicate aici, am simțit că, dacă le-ar fi scris în limba engleză, puteau fi publicate oriunde, la casele mari din presa internațională. Mai aruncă un ochi pe site din când în când, nu e exclus să mai scrie pe furiș și după închidere, doar-doar să nu-ți scape vreun mare subiect extern, că vezi câte se întâmplă în jurul nostru.

Ciprian Ioana e vocea despre care nici până la final nu v-am convins chiar pe toți că e de om, nu de AI. Ciprian te poate entuziasma și dacă îți vorbește despre pietrișul din curte. Odată ce crede în ceva, că e important și merită povestit, făcut, trăit, creativitatea lui n-are limite. Dovadă rămâne explainerul video încă fără pereche în România, pe care l-a făcut singur, în toate cele 10 episoade: el și-a scris textul, el a vorbit la cameră, când a prins liber studioul colegilor de la Hotnews, el a învățat de pe YouTube să monteze și să facă grafică. Și tu nu ți-ai putea da seama de asta. Ciprian ne-a dus aproape de visul nostru de a face explainere în stilul Vox, un format american pe care ne-ar fi plăcut să-l creștem și impunem și la noi. Ne rămâne dator cu murăturile în saramură pe care tot n-a învățat să le pună – dar poate acum va avea timp s-o facă.

Vlad Dumitrescu, mezinul redacției, și-a asumat ambiția de a dezvolta în premieră subiectul economiei platformelor și a creatorilor de conținut. Ne-a convins că această zonă a devenit prea importantă în viețile noastre ca să știm atât de puține despre cum funcționează de fapt. De câte ori ne-am pierdut în trendurile online, Vlad ne-a luat răbdător de mână și ne-a povestit ca unor boomeri care n-au pus piciorul digital pe TikTok și nici la Insula iubirii nu se uită. Și ne-a încurajat să fim snobi când vine vorba de cafea. Îl poți urmări în continuare pe Vlad via newsletterul lui săptămânal.

Pe Claudia Spridon-Drăgodan, închiderea Panorama o găsește în concediu de creștere a copilului. Când a plecat „în mămicie”, cu balonul în formă de bebe de la petrecerea noastră de rămas bun, ne-a lăsat unele dintre cele mai complexe analize despre sistemul de sănătate din România. Caută-le oricând, vor fi relevante și peste doi ani. Claudiei îi mai datorăm și bucuria platouașelor de prăjituri în redacție – deși, între timp, mai toți am intrat la diverse diete și ne-am pierdut hazul glicemic.

Nu încheiem în aceeași formulă în care am pornit la drum. Andreea Roșca a fost meșterul fundației noastre. Au mai pus cărămizi Elena Dumitru, Mălina Mîndruțescu, Dana Mischie, Eduard Nicolae Popa, Marco Badea. 

Răzvan Ionescu ne-a fost întâi un fel de redactor-șef fără patalama, pe urmă publisher și persoana care ne-a dat timpul pe care l-am avut.

În fine, mai sunt zecile de colaboratori cu care am lucrat și spus povești în acești ani: Andreea Bădoiu, Andrada Ghira, Alina Cristea, Andreea Pietroșel, Eliza Casandra, Iulia Asproiu, Alina Stan, Anca Iosif, Andrei Militaru, Daniel Popescu, Ionuț Dulămiță și mulți alții.

O mână de oameni, dar cu vis de redacție mare

Am fost o mână de oameni care ne-am comportat ca o redacție mare. Am luat premii încă de la lansare, cu primul nostru material. Am adunat, și în anii următori, numeroase distincții și nominalizări, la concursuri de jurnalism și vizualizare de date din România și din toată lumea. Când un material al lui Edit Gyenge a ajuns finalist la European Press Prize – „Pulitzerul european”, cum îl știm noi, în breaslă -, ne-am „bătut” de la egal la egal cu unele dintre cele mai mari redacții de pe continent, cu echipe imense și resurse la care noi nici nu am putea visa.

Documentarul video despre complicata relație a românilor cu banii a făcut peste 1 milion de vizualizări pe un canal de YouTube pe care nu era nimic și a luat, pe deasupra, un premiu.  

Am refuzat tentația să alergăm după aceleași subiecte despre care vorbea deja toată lumea, unii mai bine decât am fi putut s-o facem noi. Când ni s-a spus că cititorii nu vor „lucruri complexe”, noi ne-am pus degetele în urechi. Când ne-au zis că nu citiți, am mai verificat o dată în Google Analytics și am văzut sute de mii de contraargumente, lună de lună.

Știm că nu ai încredere în presă, că nu mai vrei să mergi tu la informație, ci aștepți să-ți iasă în cale în feed. Că nu ai timp. Că ești obosit. Că se bat prea mulți pentru atenția ta. Că trebuie să și dormi, să trăiești, să te bucuri de viață, care merge înainte și pe timp de pandemie, război, austeritate și crize politice. Dar am crezut că ești prea des subestimat. Așa că am avut grijă să-ți arătăm respect, în speranța că vom merita același lucru.

Am fost exigenți, pentru că ți se cuvine să fim. Uneori, am căzut în păcatul prețiozității, dar am încercat, cât am putut, să nu ne luăm prea în serios, să avem conversații interesante și fără să fim încruntați, încrâncenați.

Ne-am păstrat până la final simțul jocului și curiozitatea. În ultima lună de existență colectivă, am publicat mai multe articole decât oricând. Deși nu mai exista așteptarea de la nimeni să continue să scrie. Pentru fiecare dintre noi, a fost felul nostru de a ne despărți de această experiență, de tine, fără a aștepta pasiv data de 1 septembrie. 

„Cine sunt și ce caut eu aici?” O greșeală

Și totuși, unele greșeli sunt evidente de pe acum, oricât de confortabil ar fi să întoarcem privirea. 

Nu am reușit să avem o identitate clară, astfel încât să-ți fie ușor să ne asociezi cu unu-două cuvinte, să poți să spui ce/despre ce e Panorama. 

Printre primele reguli în marketing e să ai un produs despre care oamenii să știe clar ce problemă rezolvă. Să te abați de la ea e una din căile prin care se îngroapă un business. Las asta pe post de avertisment pentru alte redacții de presă, în era creatorilor de conținut și a revoluției AI.

Noi am fost prea curioși, am vorbit despre prea multe, deseori fără să te întrebăm ce te doare pe tine. Și poate am vorbit prea „cuminte”, cu colții adesea prea șlefuiți. Poate nu ne-am sfătuit destul direct cu tine și am presupus că știm ce ne-ai spune dacă te-am întreba mai des.

De ce ne închidem, cu sinceritate

Pe scurt, din lipsă de bani. Panorama a fost un proiect scump, care a generat venituri mici și cantitate redusă de materiale, raportat la restul presei românești.

Finanțatorul nostru, Dragoș Vîlcu, a investit, cu generozitate și fără să ne bată vreodată la ușă, o sumă considerabilă în acest proiect, care, știam cu toții de la început, nu putea fi nici ușor, nici ieftin: deși am avut mereu cel puțin un coleg tânăr în echipă, redacția a fost formată din jurnaliști experimentați.

Am rămas cu obstinație la ideea cu care am pornit la drum: să nu facem conținut „la vrac”, pentru clickuri multe pe care să le vindem ieftin unor useri sau companii, nu unor oameni. În ultimii ani, am publicat un material pe zi, șase-șapte zile pe săptămână, pentru că acesta a fost maximul de conținut bun pe care-l puteam produce o mână de oameni. Asta ne-a costat: 

• algoritmii cer volum, ca să nu te îngroape în irelevanță;
• publicul nu și-a construit un obicei de consum, să intre de mai multe ori pe zi pe site-ul nostru (nu avea de ce, i-am promis mereu că îi respectăm timpul și atenția și nu-l copleșim); 
• pe piața de publicitate, unde click-ul e încă rege, noi eram comparați prea des cu site-uri de știri și, bineînțeles, ieșeam pe minus.

De altfel, în ultima vreme, am auzit des – de la cititori și oameni din piața de media deopotrivă – că trebuie să publicăm mai mult.

Exploram deja câteva soluții cinstite, inovatoare și jucăușe la problema cantității de materiale. Speram să avem mai mult timp să mai încercăm. Dar, cum a spus-o și Andrei Luca Popescu, e bine că am putut încerca și atât. 

Panorama a costat mult, a încasat relativ puțin și, la un moment dat, Excelul dă, în loc de rezultate, sentințe. Înțelegem asta. Am creat un produs bun, dar nu am știut să-l vindem, cum nici alții nu au știut să-l cumpere. 

Am lucrat, anul acesta, la un plan prin care să nu mai depindem la fel de mult de banii din publicitate, ci de tine și de încrederea pe care ne-am străduit zi de zi să o merităm. Peste vară, am aflat că am câștigat și un mare grant european, pe care săptămâna trecută a trebuit să-l refuzăm. 

În paralel, ne-am fi dorit să te convingem că-ți suntem utili și merităm să ne susții financiar. Dar ni s-a spus că nu avem fundația pentru așa ceva. A fost, de altfel, și una dintre concluziile studiului nostru de audiență de la începutul verii, în care peste 1.700 de oameni ne-au spus cum ne văd și ce vor de la noi. De văzut ne vedeau bine: cei care ajung la noi, cei care ne cunoșteau ne-au spus că au încredere în ce citesc pe site, că apreciază munca. 

Deși e mult, nu e de ajuns. 40% dintre respondenți au declarat venituri între 5.001 și 10.000 de lei, iar încă 22%, că au câștiguri între 10.001 și 20.000 de lei. Și totuși, mai bine de jumătate au zis că nu susțin financiar nicio publicație. O treime că nici măcar nu redirecționează 3,5% din impozitul pe venit. Sunt bani care ajung la stat, despre a cărui competență în a-i administra s-au risipit prea multă cerneală și pixeli.

Mulți au citit simbolic suprapunerea știrii închiderii Panorama.ro cu vânzarea G4Media către trustul lui Radu Budeanu, omul care a distrus ce a rămas dintr-o altă redacție în care am fost colegi trei dintre membrii echipei Panorama, respectiv Gândul. Noi, care eram în plin proces de a ne plânge de milă, ne-am consolat cu gândul că uneori e mai bine să te închizi cu capul sus. 

Asta facem acum. Suntem convinși că, din micile noastre succese, dar mai ales din eșecuri, am deschis câteva uși viitoare, pe care un public sau niște jurnaliști curioși și onești – sau poate chiar unii dintre noi – vor vrea să le exploreze. Ajută-i să o facă.

Îți mulțumesc că ne-ai citit. A fost un privilegiu. Pe curând, probabil altfel, mereu cu intenții bune!