Open minds

Țara mea, țară de suspecți. Falsa dilemă a supravegherii publice: libertate sau siguranță?

Computer Hope Guy

Profesorii supraveghează elevii să învețe mai bine. Antrenorii supraveghează sportivii să urmeze riguros etapele antrenamentului. Medicii supraveghează pacienții în drumul lor spre însănătoșire. Nimeni nu ar putea spune că lucrurile trebuie să stea altfel. Ce supraveghează însă camerele stradale, instalate de autorități, și de ce fac asta?

Supravegherea publică generalizată, nediscriminată și nelimitată la care sistemele CCTV contribuie trebuie să asume (altfel nu s-ar justifica) că toți suntem, în principiu, suspecți. Că toți suntem susceptibili de a produce consecințe nefaste în viața publică. Totuși, supravegherea nu poate asuma ab initio care e gradul de suspiciune. Așa că acesta va fi unul maximal. De aceea, se vor instala camere video în toate locurile posibile

Este o prerogativă a puterii să imprime un cadru al suspiciunii generalizate, dar un cadru care nu acceptă îndoiala. Puterea administrativ-politică nu e sceptică asupra limitelor sale de cunoaștere

Ca lucrurile să fie și mai rele pentru cetățean, puterea aruncă în joc o falsă dilemă: trebuie să alegi între libertate și siguranță. Dacă vrei să trăiești într-un mediu public sigur, trebuie să accepți supravegherea, poate ca pe un „rău necesar”. Dar lucrurile nu stau chiar așa cum se văd prin ocheanul puterii. 

Nu e nevoie să pui în opoziție siguranța și libertatea sau sfera privată. De fapt, cele două se susțin reciproc. O lume mai sigură este lumea în care respectăm fiecăruia un spațiu de non-intruziune (fizică, informațională, psihologică etc.), acordăm fiecăruia o prezumție de nevinovăție. E o lume în care tratăm cu respect și învestim o încredere inițială în toți, asumăm că scopurile lor sunt o expresie rezonabilă a libertății.


Puteți citi mai multe despre problematica supravegherii spațiului public în România aici:
Ochii ageri ai autorităților ne privesc prin camere de supraveghere. Cum reacționează când le ceri socoteală?
Statul cu o geană pe noi: un caz practic și 6 sfaturi juridice pentru autoritățile care pun camere video în spațiul public
Big Brother la țară. Cât cheltuie statul pentru sisteme de supraveghere
Sunt aspecte cuprinse într-un proiect de cercetare exploratorie pe tema supravegherii stradale și impactului asupra drepturilor și libertăților cetățenilor, implementat de Centrul pentru Inovare Publică (CIP), Asociația pentru Tehnologie și Internet (ApTI) și Centrul de cercetare în etică aplicată (CCEA), având ca partener media platforma Panorama.ro.

Așadar, e de datoria profesorilor, medicilor sau antrenorilor să vegheze, de deasupra, cu o privire de ansamblu, dar și în plan orizontal, în relație cu identitatea unică a subiecților, nevoile și performanțele celor aflați în grijă. La fel se poate spune și despre părinții care veghează asupra copiilor lor, despre preoții care veghează asupra enoriașilor și, în genere, despre toți cei care își exercită atenția și grija spre binele celorlalți.

Toate și toți aceștia duc o veghere, de deasupra și de adâncime, în acord cu interesele celor aflați în grijă. De aici și îngrijorarea, frica, frustrarea sau bucuria de a vedea sau nu îmbunătățirea, avansul, succesul acțiunii lor. Cum funcționează toate acestea în cazul autorităților și al camerelor de supraveghere stradale, câtă vreme nu vorbim despre o grijă asumată pentru persoane și destinul lor?

Între supravegherea din grijă, nemediată, directă, și supravegherea prin CCTV, diferențele apar nu numai în planul intenției, ci și al distanței și medierii impersonale. Poate că unii văd aici un ideal etic în supravegherea stradală: ne tratează pe toți egal, impersonal și imparțial, fără o anumită înclinație sau părtinire. 

Dar acesta este un sofism, provocat de faptul că presupunem că imparțialitatea, în toate situațiile în care evaluăm moral, are o valoare mai mare. De multe ori, la fel de puternică este nevoia de a trata adecvat și personal, chiar părtinitor, anumite persoane față de care avem datorii mai importante și specifice. Nu toți elevii au nevoie de aceeași îndrumare, nu toți credincioșii caută aceeași îndreptare, nu toți pacienții au aceleași boli și nu se vor însănătoși la fel. Diferențele dintre oameni cer forme de grijă și supraveghere diferite, diferențiate și dedicate persoanei lor.

Camerele de supraveghere instalate cu un exces de zel demn de o cauză mai bună (vezi aceste hărți) ne tratează pe toți în mod egal. Dar o fac impersonal și astfel inuman. Ne transformă în niște entități care trebuie urmărite indiferent de intențiile lor (pe care nu le pot deduce din comportament) și de statutul lor, indiferent de contextul viețuirii publice.

Depersonalizarea aceasta atrage după sine o dezumanizare. Astfel, toți ajungem forme pixelate într-un registru numeric, care poate fi oricând manevrat fără cunoștința noastră. 

Dacă idealul democrației este cel de a da drepturi, voce și rost fiecărui subiect politic liber, în rolul său de cetățean, rezultatul supravegherii spațiului public este, din păcate, tratarea subiectului ca pe un supus unilateral și mut. Imaginile înregistrate sunt reprezentări ale unor cetățeni, etichete în mișcare. Ceva ce îi semnifică, dar nu-i reprezintă așa cum sunt.

Așa cum ne entuziasmăm la imaginile retușate algoritmic din social media, unde fiecare dintre noi este curatorul și performerul vieții sale, picând în fetișism (pentru că imaginea înlocuiește pe cea sau cel pe care o/îl semnifică), la fel autoritatea publică uită de recunoașterea persoanelor drept cetățeni liberi și autonomi, suverani asupra vieților lor chiar și atunci când sunt în public. Reprezentarea vizuală, astfel abstractă, adesea de proastă calitate, ia locul omului viu, sub privirile unor supraveghetori care aruncă magiunul din borcan și ling, în extaz sau din plictis, eticheta.

Paternalism bun, paternalism rău și ce să mai înțelegem de aici

Paternalismul supravegherii poate fi justificat în cazul școlii, spitalului, chiar și al bisericii, pentru că este în favoarea și în interesul subiectului aflat într-o situație de vulnerabilitate sau dezorientare. Nu mai are însă același sens când vorbim despre cetățeni ca agenți sociali autonomi, care merg pe stradă sau stau în parc, cu diverse scopuri care nu depășesc granițele legii sau pe cele ale moralității.

În cazul supravegherii cetățenilor, paternalismul este nu numai difuz – nu știm din câte unghiuri suntem priviți, cu ce scop, de ce etc. –, dar și non-investigabil, sporind gradul de iresponsabilitate al supraveghetorilor, care nu pot fi controlați, la rândul lor.

În plus, supravegherea stradală nu poate preîntâmpina accidentul sau actele de violență, iar rezultatele ei nu sunt măsurabile. Simplul fapt că o cameră de supraveghere e amplasată într-un loc nu înseamnă că e, cu necesitate, cauza reducerii unor comportamente anti-sociale. A fi înainte de ceva nu e echivalent cu a fi cauza sau motivul pentru acel ceva. 

În lipsa altor variabile măsurabile și corelabile cu cea numită supraveghere stradală, orice analiză care să exprime (in)succesul camerelor de supraveghere în mai buna administrare sau conservare a spațiului public nu este posibilă. Cifrele pe care le vedem, de genul „x camere pentru y intersecții sau străzi”, sunt doar instrumente retorice în raportul de auto-evaluare al autorității publice, nu date utile în cercetarea socială. 

Amplitudinea unui fenomen la modă, dar pe care nu-l putem investiga sau interpreta în efectele sale, nu are cum să nu stârnească o îngrijorare legitimă. Faptul că aceste date se obțin greu (din motive care țin de rea voință, de neaplicarea legii) sau, cel mai grav, datele însele nu sunt de încredere, pentru că autoritățile nu știu uneori câte camere sunt funcționale sau cum sunt utilizate datele pe care le colectează arată că regimul preferat de administrația publică în continuare e cel al secretului. Totuși, legea cere semnalizarea faptului că într-un spațiu public are loc o supraveghere continuă. Și spune chiar mai multe.

România, pământ chinezesc?

Sistemul de credit social din China, metodă de control al populației care folosește, printre altele, peste 200 de milioane de camere de supraveghere, dar și sisteme de recunoaștere facială bazate pe inteligența artificială, intră în contradicție cu principiile democrațiilor liberale. La fel am putea spune că se întâmplă și cu sistemul de supraveghere continuă, nu cu scopuri educaționale, nici punitive, ci comerciale, al platformelor de social media sau al lumilor virtuale din jocuri. 

Desigur, supravegherea stradală, cel puțin în România, nu are o sferă atât de largă, nu e nici măcar standardizată sau egal răspândită în toate localitățile, după cum arată cercetarea realizată în cadrul proiectului Supravegherea spațiului public. Ne dorim un spațiu public de încredere. Cum reușesc camerele video să realizeze acest lucru, prin simpla lor existență, rămâne un mister. 

Lipsa de integrare într-un sistem investigabil, transparent, responsabil, care se poate (auto)corecta și în care garanțiile privind libertățile sunt reale, nu doar stipulate legal, face ca întregul demers să fie chestionabil.

Știind că sunt supravegheați, putem presupune că cetățenii susceptibili de a comite fapte ilegale sau anti-sociale mai degrabă simulează un comportament responsabil sau vor evita, cât pot, zonele supravegheate

Supraveghetorii se rutinează și vor urmări doar anumite indicii, ceea ce face ca majoritatea înregistrărilor să fie lipsite de rost. Pe de altă parte, urmărirea unor indicii poate duce la cazuri aberante: adolescenți urmăriți obsesiv când își pierd timpul în fața unui fast-food, purtători de rucsac sau geacă de blugi urmăriți prin oraș etc. Sunt situații care s-au întâmplat în Marea Britanie, țară aflată în avangarda utilizării CCTV pentru supravegherea spațiului public

Scopul camerelor trebuie bine stabilit de la bun început. Dacă ele sunt aici doar pentru descurajarea criminalității, nu putem evalua eficacitatea lor. Dacă sunt instalate pentru binele comunitar, de ce nu este și comunitatea implicată în jocul supravegherii? Camerele dau o senzație de siguranță, dar induc și limite în interacțiunea socială. Mai mult, indivizii rareori află ce se întâmplă cu datele lor pe termen lung. Supravegherea prin astfel de metode produce astfel și incertitudine, pe lângă o falsă disciplinare.

Lucrurile ar putea sta și altfel. Dar pentru această schimbare, administrația publică din România trebuie să înțeleagă temeiurile și efectele supravegherii generalizate. Și mai ales să o plaseze în mod autentic, într-un cadru instituit de cerințele binelui public.


Ca să fii mereu la curent cu ce publicăm, urmărește-ne și pe Facebook.


Constantin Vică

lector universitar, Facultatea de Filosofie, Universitatea București

Constantin Vică este lector la Facultatea de Filosofie a Universității din București și director adjunct al Centrului de cercetare în etică aplicată. Susține cursuri de Etica și politica noilor tehnologiiMorality, Business and Information TechnologyEthics of Cognitive Technologies sau Cultură digitală. A publicat în reviste precum Ethics and Information TechnologyScience and Engineering EthicsPhilosophy & TechnologyInternational Journal of Social RoboticsFrontiers in Robotics and AI etc. Coordonează programul de master în etică aplicată la Facultatea de Filosofie.


Urmărește firul poveștii
Urmărește subiectul

Panorama războiului

Abonează-te la newsletter ca să primești singurele analize și reportaje care contează. Punem în context local războiul Rusia - Ucraina și te ajutăm să-l înțelegi.

    Nu mulțumesc