În pat cu dușmanul. Cum am supraviețuit unei invazii de ploșnițe

Suspiciunea și revelația

Era început de ianuarie, abia mă întorsesem în București, după Sărbători. În acea noapte, am observat pe întuneric puncte albe care mișunau pe perete. Mă pregăteam de culcare, în patul din living, unde mai obișnuiam să dorm. Nu le-am dat importanță. A doua noapte, au apărut din nou și le-am simțit și în pat. Mă ciupeau de degete și încheieturi, iar când le striveam, lăsau urme mici de sânge pe saltea. Am crezut că sunt purici.

Am curățat bine patul, am aspirat și am dat cu mopul. Două zile nu le-am mai simțit. Apoi au reapărut. Am văzut și insecte mai mari. Ciupeau agresiv. M-am mutat în dormitor, dar au venit și acolo după mine. Am început să mă îngrijorez. Brusc, mi-a venit în minte cuvântul „ploșnițe”, ca o revelație. Nu știam mai nimic despre ele, doar că se ascund sub saltele. 

Am căutat pe net și mi s-a confirmat: aveam „ploșnițe de pat”. Insecte care se hrănesc cu sângele nostru și al animalelor de casă. S-au născut cel mai probabil din paraziții liliecilor și s-au mutat la oameni atunci când aceștia s-au stabilit în peșteri. Apoi i-au urmărit peste tot de-a lungul istoriei. Până în locuința mea cu două camere din Drumul Taberei. Într-un bloc îngrijit, cu 10 etaje.

Le-am găsit în pliurile saltelei și în cadrul patului. În ramele tablourilor și printre paginile cărților. Erau de toate dimensiunile: de la puncte albe, abia vizibile, la adulți maronii, de câțiva milimetri. Trec prin mai multe stadii și în fiecare vin spre tine cu insistență. Preferă lemnul și locurile ferite. Se strecoară ușor și-și depun ouăle oriunde: în colțurile mobilierului, în găurile din pereți și parchet, după plinte, prize sau tocuri. Pot rămâne nedetectate luni întregi, deși lasă multe puncte negre acolo unde-și fac cuiburile. 

Ziua stau ascunse, noaptea ies la vânătoare, atrase de căldura corpului și de dioxidul de carbon emis de respirația noastră. Oamenii sunt hrana lor, așa că se ascund cât mai aproape de ea, la mai puțin de doi metri. Cum nu dormim în bucătărie sau în baie, apar pe-acolo doar în trecere. Pe balcon nu rezistă, pentru că e prea frig pentru ele. Dacă le e foame, apar și când suntem treji. De asta le vedeam pe pereți și pe tavan după 11 noaptea, înainte de culcare. Uneori nemișcate, alteori deplasându-se rapid. 

Rușinea și mobilizarea

Le-am asociat la început cu mizeria, ca mulți alții. Ba chiar credeam naiv că provin din ea. Așa că prima dată m-a lovit rușinea. Vina că nu făceam curățenie suficient de des. Apoi am aflat că mizeria nu e o cauză în sine. Le ajută să se ascundă. La fel și spațiile aglomerate cu obiecte. Cel mai adesea, le aduci chiar tu în casă, prin haine, bagaje sau mobilă la mâna a doua. Le poți lua mai ales din hoteluri sau alte locuri infestate, dar și din mijloace de transport în comun. Alteori, vin din vecini sau ți le aduc alții în casă.

După rușine, a venit anxietatea. Am renunțat să mai caut explicații pe net și am decis să acționez. Aflasem că temperaturile mari răpun ploșnițele și ouăle lor. O indicație sfântă era să spăl toate țesăturile la 60 de grade. Unele lucruri riscau însă să se micșoreze, iar în mașina mea de spălat nu încăpeau pilote. Așa că m-am bazat pe două soluții anti-ploșnițe dintr-un magazin de bricolaj; una dintre ele era și pentru textile. Am făcut curat temeinic, am aspirat saltelele și am dat peste tot cu cele două soluții.

După trei zile de încercări, mi-am dat seama că acestea nu erau eficiente. 

Nopțile mele deveniseră angoasante. Ploșnițele de pat apar doar pe întuneric, așa că stingeam lumina în camere și așteptam jumătate de oră sau o oră, să iasă din ascunzători. Apoi mergeam la vânătoare. Când dormeam, mă ciupeau fără milă. Aveam usturimi și mă scărpinam încontinuu. Mă culcam în pantaloni lungi și șosete, cu căciula pe cap, cu fermoarul hanoracului tras până sub bărbie și cu plapuma până la urechi. 

Cum arată ciupiturile de ploșniță

Ploșnițele ne ciupesc pe toți, fără discriminare, deși la unii oameni nu lasă semne, așa că aceștia detectează mai greu insectele. Înțeapă zonele corpului descoperite în timpul somnului: gât, umeri, membre, față. Când se înfruptă, eliberează un anestezic, ca să rămână nedetectate și să poată ciupi în mai multe locuri. O sesiune de hrănire poate dura și zece minute, fără s-o simți. Nu transmit boli, dar pot provoca reacții alergice și iritații. 

Leziunile sunt roșii și umflate atunci când se manifestă, având în centru o bășică sau un punct proeminent. Asta mi-a explicat mai târziu medicul dermatolog Gilia Oprea.

Aceste reacții se tratează cu creme, cu medicamente și, uneori, inclusiv cu antibiotice. Persoanele super alergice pot avea reacții severe și au nevoie de tratament de urgență în spital. Copiii se pot infecta din cauza scărpinatului frecvent, așa că zonele afectate trebuie igienizate constant.

Frații de suferință din online

Am zis să încerc și un magazin specializat. Vânzătorul de acolo m-a asigurat că pot rezolva singur problema. Am plecat cu o substanță cu care urma să dau prin toată casa și cu două fumigene, pentru fiecare cameră. Rolul lor era să scoată insectele din cuiburi, ca să intre în contact cu soluția. 

M-am întors acasă cu speranțe noi. A doua zi urma să încep tratamentul. Trebuia să părăsesc locuința timp de opt ore, să nu inhalez fumul și chimicalele. Dar n-am prea putut să dorm în noaptea aia. Gândul îmi stătea doar la ciupituri. Aprindeam lumina constant și scrutam obsesiv pereții. Găseam câte o insectă la fiecare inspecție. Le simțeam peste tot. 

Am intrat pe Facebook și am căutat grupuri dedicate luptei cu ploșnițele. Am dat de unul cu 4.600 de membri. Ce-am găsit acolo m-a cutremurat. Oameni care se chinuiau cu insectele de doi ani. Care scăpaseră mult timp de ele, doar ca să le vadă din nou. Care își aruncaseră toată mobila sau își scoseseră parchetul. Erau însă și alții care scăpaseră de tot, în trei săptămâni, în trei luni, în jumătate de an. Singuri sau cu ajutor specializat. 

Libidoul ploșnițelor și rezistența la chimicale

De ce sunt ploșnițele așa de greu de exterminat? Am căutat răspunsul pe net și-am aflat că se înmulțesc într-un ritm amețitor. Masculilor le e atribuită o sexualitate debordantă. Jacques Carayon, un entomolog francez, sugera că întrețin peste două sute de raporturi sexuale pe zi, într-un mod agresiv și periculos pentru femelă. 

„Sexualitatea nu prea are treabă cu înmulțirea rapidă, poate doar în măsura în care masculul inseminează mai ușor femela”, mi-a explicat însă biologul Alexandru Rădac, lector la Universitatea de Vest din Timișoara. „Este efectiv o caracteristică a insectelor. Ele se bazează pe foarte mulți pui și pe puțină energie în creșterea lor. Femelele depun 200-300 de ouă. Cine are noroc ajunge adult, cine nu, nu. Dar din sute, tot ajung suficienți.”   

Ploșnițele nu au prădători în apartamentele noastre, continuă biologul.

O altă provocare majoră este rezistența ploșnițelor la substanțele chimice. E dificil de spus care sunt cele mai eficiente. Tema asta stârnea multe discuții pe grupul de Facebook unde căutam răspunsuri. Puteai scoate de-acolo liste întregi cu soluții, metode și ritualuri de exterminare. 

Tratamentul termic și pământul de diatomee erau cele mai recomandate. Pentru primul găsești pe piață tot felul de aparate, cele mai performante depășind 3.000 de lei. Al doilea e un produs natural ieftin, sub formă de praf. Alexandru Rădac confirmă și el eficiența acestor două soluții:

Dacă cineva s-a întors dintr-o călătorie, mai spune biologul, și găsește o ploșniță în pat, n-ar trebui să se panicheze. E suficient să facă curat temeinic, să-și spele la temperaturi înalte lenjeria și hainele purtate și să monitorizeze atent. „Reapar? Atunci trebuie să apeleze la cineva specializat.” Firmele de dezinsecție folosesc un mix de substanțe chimice în concentrații mari sau o combinație între tratamente chimice și termice. 

Profesioniștii

La mine era serioasă treaba, trebuia să apelez la o firmă. Mi-am turnat niște whiskey — sau „zeamă de ploșnițe”, cum îl numește Amza Pellea într-un sketch — și am căutat recomandări pe grupul anti-insecte. Am ales una dintre firmele menționate mai frecvent. I-am sunat de dimineață. Din discuție, am stabilit că aveam o invazie medie, care implica două etape de dezinsecție. Pentru cele care persistă de peste trei luni, e nevoie de trei.

Am închiriat de la ei, mai întâi, o „cameră termică”: un soi de cort dreptunghiular, cu două rafturi și o suflantă care menținea constant o temperatură de 60 de grade. De vineri până luni, am „prăjit” în ea haine și cărți. A fost extenuant, pentru că aveam multe. O sesiune dura aproape o oră, așa că petreceam câte 12 ore pe zi. Ploșnițele mor dacă sunt expuse cel puțin 40 de minute la 60 de grade. Livingul devenise un cuptor. 

După fiecare tură, băgam hainele și cărțile în saci menajeri. La fel am făcut și cu celelalte obiecte din casă. Pulverizam înăuntru o soluție primită de la firmă și legam bine sacii la gură, să nu se strecoare insectele în ei. Dacă depistam vreo fisură, o acopeream rapid cu o bandă de scotch. 

Luni, echipa a venit pentru prima intervenție. Au aspirat atent saltelele și canapeaua. Le-au tratat termic cu o suflantă cu aer fierbinte, cu care au trecut și peste parchet. Au pulverizat toată locuința cu o substanță care paraliza insectele și elimina ouăle aflate mai la suprafață. Trebuia s-o las să acționeze o săptămână, ca ploșnițele rămăse să o traverseze și să moară. Mi-au recomandat să arunc doar patul din living, focarul infestării. 

În a doua etapă, au stropit cu o substanță cu rol de barieră în toate zonele pe unde ploșnițele puteau circula după hrană. Mi-au spus că soluția are și un rol protector, de până la trei luni. Ea țintea insectele din cuiburi profunde, unde nu ajunsese prima substanță. Era esențial să rămân în casă, să le atrag. Puteam dormi în orice cameră, pentru că mă urmăreau oriunde. Mi-au recomandat să scot hainele și obiectele din saci abia la o săptămână după ce n-am mai văzut nicio urmă de insectă și n-am mai simțit nicio ciupitură. Pentru cărți și tablouri, termenul era de 70 de zile.

Pericolul din vecini

Când am chemat firma, m-am gândit că ar fi bine să anunț și vecinii: ploșnițele migrează ușor între apartamente, mai ales dacă locuințele nu sunt bine izolate. Cei de la firmă mi-au spus că se pot deplasa inclusiv pe circuitul electric sau că se pot strecura în casă direct pe ușă.

Mi s-a părut important să afle și alții pericolul. Așa că am sunat-o pe administratoarea blocului și i-am spus că am invazie de ploșnițe. Nu știa nici ea cât de periculoase sunt. Ne-am dat seama amândoi că pe scară exista un posibil focar, de unde ar fi putut ajunge și la mine. 

Mi-a spus că, după insistențe repetate, reușise să convingă Direcția de Asistență Socială să ia în grijă o vecină de la etajul de deasupra mea. Femeia are 84 de ani și locuia singură. Nu se mai putea deplasa și nu mai mâncase de două săptămâni până s-o preia instituția. Nu avea niciun aparținător. Din locuința ei ieșeau gândaci pe casa scării, iar medicul de la căminul unde fusese dusă i-ar fi depistat și ciupituri de ploșnițe. 

Administratoarea aflase asta în urma unor sesizări și presa autoritățile să curețe apartamentul. Până să-i spun de ploșnițe, grija ei erau gândacii, răspândiți în mai multe locuințe. M-a îndemnat să trimit și eu petiții.

Marea debarasare și autoizolarea

Am decis totuși să iau lucrurile treptat. Să scap mai întâi eu de invazie. Am acoperit cu silicon fisurile de la țevi și am aruncat patul din living, cum mi s-a recomandat. Am mai aruncat două covoare, două fotolii și un balansoar. Erau decontaminate și le înfoliasem cu grijă înainte să chem firma de transport să le ia. Nu mai aveam nevoie de ele și voiam să eliberez cât mai mult spațiul, să-mi urmăresc îndeaproape musafirii. Am aliniat saci în dormitor și în living și am burdușit cu ei dulapul cu haine.

Am păstrat o pernă și un cearșaf cu care să mă învelesc. Un prosop și două rânduri de haine de casă. Le spălam la 60 de grade, zilnic sau o dată la două zile. Mi-am mai păstrat trei rânduri de haine de oraș și o geacă. Le țineam în saci stropiți cu soluție. Erau deja tratate termic, așa că le spălam normal. Le scoteam din saci doar când ieșeam la cumpărături, apoi le puneam imediat la loc. În rest, stăteam doar în hainele de casă. Rufele le uscam în bucătărie, unde nu ajungeau insectele. Acolo și lucram, la laptop.

M-am autoizolat în primele săptămâni, chiar dacă puteam să ies în oraș și să socializez. Îmi luasem toate măsurile de siguranță, dar nu voiam să pun pe nimeni în pericol. Plus că aș fi vorbit numai despre ploșnițe. Devenisem, dintr-odată, sinistrat în propriul apartament. Nu mai eram stăpân pe spațiul meu intim. Pășeam tiptil peste tot, atent să nu tulbur substanțele chimice care mă protejau. Găseam alinare în mirosul lor. N-am mai folosit mopul, mai ales că echipa mă avertizase să nu spăl sau să șterg în zona barierelor. Dădeam doar cu aspiratorul și-l spălam apoi cu apă fierbinte.

Între speranță și disperare

Am dormit numai pe canapeaua din living după dezinsecție. N-am mai descoperit ploșnițe în pat și, deși cred c-am mai avut ciupituri, nu mă mai deranjau. Mai găseam insecte în casă, dar erau lente sau moarte. Mă liniștea ideea că substanțele își făceau treaba și că puteam să sun oricând la firmă. Mă ajutau cu informații și cu reasigurări. La fel și mama și prietenii.

Înainte să înceapă garanția, însă, la aproape două săptămâni de la etapa a doua de dezinsecție, am început să văd iar ploșnițe vii. De data asta, erau sprințare. După zile de liniște, când credeam în sfârșit că scăpasem, vedeam brusc una alergând pe perete și simțeam că totul s-a năruit.

Noaptea, stăteam în bucătărie până târziu. Porneam lanterna telefonului și mergeam din când în când să inspectez camerele. Uneori, parcă îmi doream să le găsesc. Când mă puneam în pat și simțeam un semn pe gât, încercam să prind între degete ceva ce nu era acolo. Odată am visat că ploșnițele trecuseră prin mutații genetice și săreau ca lăcustele prin casă. 

Am sunat la firmă, dar mi-au zis să mai aștept, că poate n-au trecut toate prin bariere. La fel mi-au spus și după ce am depistat ploșnițe alerte în perioada de garanție. Mi-au cerut să monitorizez și să le trimit filmări. Așteptarea asta mi-a adâncit anxietatea. Noaptea luam melatonină ca să pot adormi, iar dimineața îmi inspectam pielea obsesiv. Am început să mă îndoiesc de firmă. Am revenit pe grupul anti-ploșnițe și am citit experiențele negative ale unor membri care apelaseră la ei. Alți spuneau că încercaseră chiar cu trei firme de dezinsecție diferite, dar fără succes.

M-a cuprins paranoia. Ajunsesem să cred că o să-mi pierd locuința. Rațiunea îmi spunea că, în cel mai rău caz, arunc totul din casă, scot parchetul și tot scap de ele. O contracara alt gând negru: dacă or să vină nonstop din vecini? Începusem să mă simt și vinovat, că poate nu făcusem ceva bine, că ar fi trebuit să chem firma de când le-am depistat. Mă simțeam singur în lupta asta, dar nu voiam să-i încarc și pe alții.

Sfaturile unui psihoterapeut

Gândurile acestea sunt tipice oamenilor anxioși, ca mine, mai ales când se confruntă cu incertitudine și lipsă de control. „Mintea te proiectează în cel mai rău scenariu ca să te protejeze”, mi-a explicat Andreea Găzdaru, psihoterapeut cognitiv-comportamental. „Te face să anticipezi ce-i mai rău, ca să fii pregătit. Dar asta te poate duce la reacții disproporționate. Când rămâi doar tu cu gândurile tale, când îți pui întrebări și tot tu răspunzi la ele, răspunsurile sunt, de regulă, dintre cele mai sumbre posibile.”

Cel mai important, continuă ea, e să accepți situația în care te afli. Și că e firesc să nu știi cum să acționezi într-un context nou. În loc să te lași copleșit de ce poate fi mai rău, e sănătos să împarți situația în pași mici. Până la scenariul-catastrofă sunt mai multe etape ce pot fi gestionate. 

E important să pui mereu în balanță propria situație cu informațiile alarmiste pe care le găsești online. Și să-ți amintești că multe vin de la oameni aflați în situații extreme. Să-ți accesezi resursele interioare – cum ar fi reziliența dobândită în situații similare – și cele exterioare: prieteni cu care să poți vorbi deschis și care te ajută să vezi situația din alte unghiuri. 

Victoria

Firma de dezinsecție a mai intervenit de două ori în perioada de garanție, după ce le-am trimis dovezi. Apoi, totul s-a liniștit. De peste o lună, n-am mai simțit sau văzut nimic suspect. Mi-am reluat, încet, viața, dar trauma a rămas. N-am desfăcut încă sacii și monitorizez și acum constant.

Nu regret alegerea firmei, mi-au rezolvat problema. Dacă ploșnițele revin, nu va mai fi ca la început. Acum știu ce-am de făcut. Vreau să testez și alte metode, cum mi-a recomandat Doru, cel care face dezinsecție în blocul nostru. Ne-am împrietenit când a venit să trateze scara de gândaci. Mi-a spus că ploșnițele pot deveni rezistente la substanțele folosite anterior.

O problemă lăsată în seama oamenilor

Între timp, am acceptat realitatea: mulți trec prin asta. În fiecare an, presa titrează că „ne invadează” ploșnițele, mai ales în cămine sau instituții. Cel mai recent, a anunțat infestarea Institutului „Marius Nasta” din București. Dar cât de răspândit e fenomenul în rândul populației, nimeni nu știe exact. 

Ministerul Sănătății și Institutul Național de Sănătate Publică (INSP) mi-au transmis în scris că nu ține de competența lor. Direcția pentru Sănătate Publică București (DSPB) mi-a comunicat, totuși, că „se constată o creștere a acestui fenomen” în apartamente, în funcție de sesizările pe care le primește: 135 în 2024 și peste 20 până acum, anul acesta.

Biologul Alexandru Rădac crede însă că fenomenul nu s-a amplificat considerabil în ultimii 15-20 de ani, ci doar a devenit mai vizibil prin rețelele sociale. Oamenii iau problema tot mai în serios. Doar firma pe care am ales-o anunța pe Facebook peste 500 de cereri în București, în 2024.

Totuși, mulți nu știu încă prea multe despre ploșnițe. Cum nu știam nici eu la început. Comunicările publice se rezumă la o informare generală, afișată pe site-urile INSP și DSPB, care lasă totul în seama oamenilor, deși directorul DSPB, Cristina Pelin, declara în 2023 că dacă sunt sesizate focare, instituția poate face dezinsecție împreună cu administrațiile locale.

Lipsa de informare face ca unii să ignore invaziile de ploșnițe. Doru îmi spunea că mulți încep prea târziu să ia măsuri, pentru că nu conștientizează gravitatea situației. „Uneori, o fac de la coadă la cap. M-a chemat cineva, de exemplu, să-i spun dacă are ploșnițe. Credea că are câteva. Era plin, le vedea și bunică-mea de 80 de ani. Nu înțelegea de ce, că schimbase toată mobila. Dar ați făcut dezinsecție înainte? Nu.”

Costul intervenției împotriva ploșnițelor

Alt obstacol e cel financiar. Tratamentele profesioniste variază de la câteva sute, la mii de lei. Pe mine m-au costat aproape 3.000. Unii nu și le permit nici pe cele mai ieftine, iar cei mai vulnerabili sunt vârstnicii singuri. Cu cât se întârzie mai mult intervenția, cu atât cresc pagubele și riscul de a infesta și alte apartamente. DSPB mi-a comunicat că Polițiile Locale pot lua măsuri legale împotriva proprietarilor care refuză dezinsecția.

Doru mi-a povestit și despre un prieten de-ai lui care nu scapă de ploșnițe de doi ani, deși a făcut tot ce era posibil: dezinsecții repetate, a aruncat parchetul, mobila, patul de 3.000 lei, canapeaua de 5.000. Crede că vin de la vecini care nu-și tratează problema. Îi e jenă să cheme oameni în vizită.

Deznodământ

Teama de acest scenariu mă urmărește și pe mine. Când am anunțat-o pe administratoare de ploșnițe, a ținut o ședință de bloc. Nimeni n-a spus că ar avea aceeași problemă. Singura sursă posibilă rămânea apartamentul vecinei mutată la cămin, dar e departe de mine. Am aflat că ploșnițele migrează treptat, din aproape în aproape, și că unii evită să recunoască infestarea — fie din rușine, fie de teamă să nu fie trași la răspundere.

În loc să mă las prins într-o spirală a suspiciunii, prefer însă să cred că am adus eu ploșnițele de undeva. Am urmat totuși sfatul administratoarei și am trimis sesizări către primărie și Direcția pentru Asistența Socială ca să intervină în apartamentul cu probleme al vecinei. Mi-au răspuns că asta nu intră în atribuțiile lor și ne-au sugerat să ne adresăm unei instanțe. Administratoarea a luat deja legătura cu un avocat. Vedem ce urmează.

Până atunci, mă concentrez pe ce pot controla. Privesc partea bună: pot în sfârșit să-mi renovez apartamentul, după ani de amânări. Visez la mobilă din plastic și paturi din fier, unde nicio insectă să nu-și depună ouăle. Dar și acum stau cu inima cât o ploșniță: Au dispărut cu adevărat? Se vor întoarce?