Pariu pe centura verde: cum poate un proiect pe modelul Vienei să creeze un București care respiră
Abonează-te la canalul nostru de WhatsApp, pentru a primi materialul zilei din Panorama, direct pe telefon. Click aici
- Pădurile din jurul Bucureștiului se răresc continuu, din cauza legilor care permit tăieri cu scop comercial, inclusiv în zonele protejate. Asta în condițiile în care Capitala duce lipsă acută de spații verzi, sufocându-se în aerul poluat și cu temperaturi din ce în ce mai ridicate.
- Platforma „Împreună pentru Centura Verde”, inițiată de alpinistul Alex Găvan și geologul Florin Stoican, își propune să scoată aceste păduri din circuitul comercial și să le pună sub protecție strictă. Proiectul de lege creat în acest sens a ajuns deja la comisiile din Camera Deputaților, cameră decizională.
- Munca de durată ar începe însă abia după adoptarea legii: odată scăpate de tăieri, pâlcurile de pădure care mai există ar trebui legate prin coridoare ecologice noi, urmând ca treptat să formeze o centură verde în jurul Bucureștiului. Asta înseamnă zeci de ani.
- Un model oferă capitala austriacă Viena, unde autoritățile au pus bazele centurii verzi acum mai bine de un secol. Azi, inelul înconjoară orașul, asigurând un aer mai răcoros și mai curat, dar și zone de recreere ușor accesibile pentru locuitori.
- Ce ne învață modelul Vienei e că, pentru ca și centura verde a Bucureștiului să devină realitate – și, mai ales, să reziste –, e nevoie de o combinație de măsuri politice și locuitori care să lupte și să profite de verdele din ea.
Pe masa deputaților români se află, anul acesta, un proiect de lege care ar trebui să pună pădurile din jurul Bucureștiului sub protecție strictă. E vorba de puținele pâlcuri verzi rămase încă în picioare pe suprafața județului Ilfov. Unele, precum Pădurile Băneasa, Corbeanca ori Vlădiceasca, sunt acum lipsite de orice fel de protecție. Altele au deja statut de arie naturală protejată, dar legea încă permite tăieri – vorbim, de pildă, de Scroviștea, Căldărușani Dridu sau Snagov. În total, aceste păduri se întind pe circa 26.000 de hectare, de care zona Capitalei are nevoie ca de aer, pentru aer.
De Senat, proiectul a trecut cu unanimitate de voturi, ba chiar și cu sugestia că ar trebui extins în întreaga țară, astfel încât pădurile din vecinătatea tuturor marilor orașe să fie ferite de tăieri. Chiar și dacă va trece de Cameră, legea nu va fi decât primul pas dintr-un proces ce se va întinde pe ani întregi. La final, speranța e ca Bucureștiul să aibă o așa-numită centură verde.
În istoria centurilor verzi care îmbracă deja granițele marilor orașe ale lumii, Viena are loc de cinste. Sunt 150 de ani de când locuitorii și politicienii de aici au conștientizat nevoia protejării pădurilor. Pentru a înțelege cum ar putea arăta un București cu centură verde, care ar fi beneficiile, dar și piedicile din proces, pornim într-o drumeție prin capitala Austriei.
Pe drum, vom înțelege că succesul centurii verzi a Vienei – și, implicit, cel al unei potențiale centuri verzi a Bucureștiului – se bazează pe o combinație dintre angajament politic și dârzenia comunităților care insistă să trăiască sănătos.
Prima centură verde
Nu există multe lucruri mai stereotipic vieneze decât o drumeție către Kahlenberg. Echipați cu adidași sau bocanci, pe ploaie sau în zile cu soare, localnicii parcurg urcușul lin spre vârful de nici 500 de metri, ca să se bucure de priveliștea pe care acesta o oferă asupra capitalei austriece. Pentru cei care nu pot sau nu vor să facă drumul pe jos, există și varianta mai accesibilă a autobuzului.
De acolo, de sus, orașul arată ca o machetă ordonată, tăiată în două de apele Dunării și întreruptă pe alocuri de pete de verdeață. Dacă vrei să-ți găsești cartierul cu privirea, parcurile întinse te ajută să te orientezi.
Kahlenberg e locul în care, acum aproape patru secole, a început una dintre cele mai cunoscute bătălii din istoria locală: cea în care, sub conducerea regelui polonez Jan Sobiețki, trupele de eliberare a Vienei au înfrânt oastea otomană care asedia orașul pentru a doua oară și au oprit-o din drumul ei de ocupare a Europei apusene. Vârful cu vedere panoramică și pădurea care îl îmbracă, numită tocmai Pădurea Vieneză, au oferit atunci combinația ideală de perspectivă și refugiu pentru desfășurarea de forțe.
Ani mai târziu, în 1905, din aceeași zonă a pornit ceea ce urma să devină una dintre primele centuri verzi din lume (Wiener Grüngürtel). Numită oficial „Centura de păduri și pajiști” (Wiener Wald- und Wiesengürtel), ea a luat naștere pentru „a apăra interesele sanitare ale locuitorilor Capitalei imperiale” și a-i întreține imaginea de metropolă pitorească, cu o calitate ridicată a vieții.
Această raportare la cetățeni, la cât de bine le poate fi oamenilor atunci când îi este bine naturii din jurul lor, a asigurat continuitatea proiectului de-a lungul a mai bine de un secol.
Frăția Bucureștiului cu Codrii Vlăsiei
Bucureștiul a avut și el șansa unor păduri încărcate de istorie. Legendarii Codri ai Vlăsiei, întinși cândva de la Slănic (județul Prahova) până la Călugăreni (județul Giurgiu), au fost refugiu pentru vlahi în fața marilor migrații, ascunzătoare pentru haiduci și proscriși, scenă a luptelor dintre domnitorii români și oștile otomane.
Prin acești codri, cu stejarii lor impunători, s-a construit Calea Victoriei, inițial gândită ca drum care să lege centrul orașului de Palatul Mogoșoaia.
Treptat, pădurile din jurul Bucureștiului au început să capituleze în fața presiunilor unui oraș în creștere și a nevoii de lemn și cherestea.
Totuși, autoritățile Capitalei n-au încetat să urmeze tendințele din Vest. Planuri de sistematizare din anii ‘30 arată, de exemplu, că își propuneau punerea în folosință și extinderea spațiilor verzi ale Capitalei după schema ideală a orașului străbătut de culoare verzi și delimitat de o centură de păduri.
Dacă peste granițe modelul de pe hârtie s-a și transformat în realitate, în România, el a rămas la stadiul de promisiune. O promisiune reluată periodic, în special înaintea alegerilor locale.
Cum s-au rărit pădurile din jurul Capitalei
Fără vreo strategie, pădurile din jurul Bucureștiului s-au tot rărit. O arată în mod grăitor o comparație din satelit, realizată de Daniel Sărdan, inițiator al grupului civic „Salvați Codrii Vlăsiei”, care își propune protejarea pădurilor din jurul Capitalei, și ambasador al platformei „Împreună pentru Centura Verde”, cea de la care a și pornit proiectul de lege aflat azi în Parlament.
Realitatea pe care o arată imaginile e rezultatul unei perspective strâmbe asupra rolului pădurii. Conform Codului Silvic, care definește mai multe tipuri de categorii funcționale, pădurile din jurul localităților – deci inclusiv cele din jurul Bucureștiului – au o funcție de protecție, predominant socială. Teoretic, e același gen de abordare care pune în prim-plan relația simbiotică dintre natură și om.
„Experiența ne arată că modul în care Romsilva se raportează la patrimoniul pe care trebuie să-l administreze este unul cu preponderență comercial”, explică însă Alex Găvan, alpinist cunoscut pentru cucerirea mai multor vârfuri de peste 8.000 de metri și co-inițiator al platformei „Împreună pentru Centura Verde”.
Florin Stoican, cofondator al Parcului Natural Văcărești, de profesie geolog, completează: „În realitate, scopul este obținerea de material lemnos de bună calitate”. Calitate care se traduce în bani.
Că accentul nu cade, de fapt, pe rolul social al pădurilor se vede și în modul în care autoritățile tratează amenajamentele silvice în baza cărora fac tăieri.
Amenajamentele sunt, practic, niște planuri de management realizate de un inginer silvic. Ele se întind pe zece ani și stabilesc cum se poate interveni într-o pădure aflată în proprietatea statului. Legal, ar trebui dezbătute public, astfel încât și societatea civilă să aibă un cuvânt de spus.
De multe ori, asta nu se întâmplă, spune Daniel Sărdan, de formație inginer de mediu. Chiar Ministerul Mediului a transmis presei că amenajamentele silvice n-ar fi informații de interes public.
„Știți că, în general, oamenii sunt obișnuiți să audă de tăieri ilegale. Nu s-a putut face nimic pentru că pădurile au fost tăiate ilegal”, spune Diana Buzoianu, deputată și co-inițiatoare a proiectului de lege care vrea să corecteze acest fenomen.
„Ei, aici nici măcar nu este vorba despre asta. Legea actuală este atât de laxă, încât a permis Romsilvei să taie doar anul trecut 500.000 de arbori, cu acest raționament în minte, că pădurea se va regenera la un moment dat”.
Problema e că regenerarea se întâmplă în zeci de ani, fără să țină pasul cu distrugerile.
În tot acest timp, bucureștenii respiră un aer poluat, care le mănâncă ani din viață, și se sufocă între betoane, pe fundalul unei clime din ce în ce mai fierbinți.
Sigur, lipsa spațiilor verzi nu e singura cauză. Printre principalii poluatori din Capitală rămân traficul, arderile din activitățile industriale, gestionarea deficitară a deșeurilor. Însă bariera de vegetație pe care ar forma-o pădurile, „depozitare” de dioxid de carbon și generatoare de aer răcoros, sunt parte din soluție.
Ce propune, așadar, proiectul de lege intrat pe circuitul Parlamentului este un nivel de protecție de care nu se bucură acum nici măcar Parcurile Naționale.
Arborii din pădurile care înconjoară Bucureștiul nu ar mai putea fi tăiați decât cu un singur motiv: reconstrucția ecologică, adică acele situații în care copacii bolnavi sau bătrâni pun în pericol integritatea celorlalți ori în care un corp de pădure și-a pierdut specificul, pentru că, după tăieri, au crescut sau au fost replantate specii ce nu aparțin locului.
„Regula de bază în conservare este să protejezi patrimoniul deja existent”, argumentează Alex Găvan. „Deci (proiectul din Parlament, n.r.) trebuie să fie un T0”.
Stoican îl descrie drept „un acord între societate, politicieni, mediul academic și oricine ar mai fi interesat că de acum încolo ne angajăm să protejăm pădurile pe care le mai avem”.
Odată eliminate tăierile în scop comercial, „am putea să construim mai mult în zona rolului social”, completează și Sărdan. „Să marcăm trasee de bicicletă, trasee non-invazive de mers, fără bănci lucioase sau alei betonate.” Cu alte cuvinte, pădurile ar putea fi redate comunității, în condițiile în care legislația românească actuală interzice accesul populației acolo unde nu există trasee marcate și omologate.
„Toată lumea din București care vrea să facă mișcare sau să iasă cu bicicleta pe un traseu trebuie să meargă la munte, să stea blocată pe Valea Prahovei”, mai spune Sărdan.
„Asta în contextul în care avem niște zone naturale lângă București și ele nu sunt exploatate. Dacă le protejăm, poți să faci mișcare și să te bucuri de natură nu doar în weekend, ci și după serviciu”.
Perioada pandemiei ne-a demonstrat poate cel mai bine cât de mult contează o plimbare prin pădure pe care să o poți face fără să părăsești localitatea în care stai.
Cum ne legăm cu centură verde
Pentru ca centura verde să devină apoi realitate, cel mai complex pas ar consta însă în reîmpădurirea zonelor afectate de tăieri și legarea „insulelor” actuale de verdeață prin culoare ecologice – fie ele alte păduri, fie ape sau pajiști. La rândul lor, aceste culoare ar trebui puse sub diferite forme de protecție.
La Viena, centura verde începută acum 100 de ani nu e nici acum finalizată. „E un proiect pe care îl îndeplinim pas cu pas, coridor cu coridor”, spune pentru Panorama Josef Mikocki, expert în departamentul de protecție a mediului din cadrul Primăriei Viena.
Mai mult, nicio zonă din inelul incomplet de acolo nu se bucură de o protecție la fel de strictă ca cea pe care o propun astăzi activiștii de mediu la București. Poate și pentru că natura din interiorul, respectiv dimprejurul capitalei austriece nu a ajuns niciodată într-o stare atât de gravă. Cu excepția perioadelor de după Războaiele Mondiale, în care, scrie inginerul silvic Moritz-Christian Foet în dizertația sa, populația vulnerabilizată s-a îndreptat din nou către pădure ca mijloc de a obține hrană și căldură, centura verde a Vienei s-a extins constant. Astăzi, înconjoară orașul la nord, vest, est și parțial în sud, cuprinzând circa 20.000 de hectare de păduri, pajiști, câmpuri agricole și ape cu diverse formule de protecție.
Zonele protejate din Centura verde a Vienei astăzi/ Sursa foto: Stadt Wien
Pădurea Vieneză, de exemplu, este parc al biosferei, ceea ce presupune protejarea habitatului și a celor peste 2.000 de specii de plante și 150 de specii de păsări din zonă. La asta se adaugă promovarea cercetării în domeniul forestier, dar și folosirea resurselor pădurii în mod durabil.
Autoritățile încă taie copaci: doar 5% din parcul biosferei se află sub protecție strictă, urmați de 31% zonă-tampon și 64% zonă de tranziție, ambele permițând activități economice și recreative (cu aprobarea administrației).
Parcul Național Donau-Auen (cu porțiunea vieneză Lobau, în sud-estul orașului) și regiunea Bisamberg (nord-est) sunt situri Natura 2000, la fel ca Lacul și Pădurea Cernica sau Grădiştea-Căldăruşani-Dridu, de lângă București. Din nou, accentul cade pe dezvoltare durabilă, pe protejarea habitatelor și a speciilor în pericol – în Donau-Auen, liliacul cârn sau pădurile mixte de ulmi și frasini; la Cernica, vidra eurasiatică sau pădurile dacice de stejar și carpen. Și aici, tăierile sunt permise, dar cu aprobare și cu condiția să nu deterioreze habitatele.
În schimb, pe toată suprafața centurii verzi a Vienei sunt interzise construcțiile. Nici în Pădurea Vieneză, nici în Parcul Național Donau-Auen, nici pe câmpurile din Marchfeld nu ar trebui să apară vreun complex rezidențial, vreun mall sau vreo fabrică. Construcțiile permise sunt cele de mici dimensiuni, folosite, de exemplu, drept spații de depozitare de către agricultorii locali.
Conexiunea cetățeanului cu spațiile verzi de lângă metropolă
Ce ajută la conservarea acestui inel e o combinație dintre angajament politic și implicarea cetățenilor. „Centura verde e parte din Planul de dezvoltare a orașului”, precizează expertul austriac în protecția mediului Mikocki.
Într-adevăr, cel mai recent astfel de plan, întins din 2014 până în 2025, face referire la importanța zonelor de recreere de pe suprafața centurii verzi a Vienei și la nevoia de a o „închide” treptat.
„În 2020, am adoptat și Carta de păduri și pajiști”, adaugă Mikocki, „o inițiativă prin care vrem să concretizăm măsurile de care e nevoie pentru a conserva centura verde. Practic, e o declarație din partea administrației locale cum că vom duce mai departe conceptul”.
Motivele sunt evidente: pe de o parte, „avem date care ne arată că temperatura orașului e cu până la șase grade mai scăzută datorită Pădurii Vieneze”, spune Mikocki. Pe de alta, „oamenii trebuie să aibă ocazia să cunoască, să vadă, să miroasă, să trăiască în natură”.
96% dintre locuitorii Vienei ajung la cea mai apropiată zonă de recreere în cel mult 30 de minute, cu transportul în comun. Pentru ei, centura verde pune la dispoziție o rețea de 14 trasee – Stadtwanderwege. Cel mai cunoscut, Stadtwanderweg 1, e cel care duce către Kahlenberg, dar există și rute care te poartă prin parcul Prater sau prin câmpurile din Bisamberg (nordul Vienei).
În 2005, când Viena a marcat 100 de ani de la începuturile centurii verzi, autoritățile locale au inaugurat și un alt traseu, rundumadum, care cuprinde 12 etape și înconjoară întregul oraș. Gândit inițial pentru un singur sezon, rundumadum s-a dovedit atât de popular, încât a rămas marcat, iar din 2014 are parte și de un maraton anual.
„Cred că vienezii au o conexiune cu centura verde”, spune Mikocki. „O conexiune mai ales locală. Dacă stai în vestul orașului, îți plac dealurile și pădurea de acolo. Dacă stai în est, ești atașat de relieful mai plat. Localnicii sunt legați de zonele de recreere din apropierea lor”.
În acest atașament vede o garanție a supraviețuirii centurii și cercetătoarea poloneză Agata Cieszewska, autoare a unei cărți dedicate diferitelor modele de centuri verzi din lume.
„Observația mea este că o centură verde funcționează când abordarea e și top down, și bottom up”, spune Cieszewska pentru Panorama. „În Marea Britanie, de exemplu, multe centuri verzi au fost create sub formă de câmpuri, așa că agricultorii au grijă de ele, dar locuitorii orașelor din jur, nu prea. Olandezii, în schimb, își folosesc „inima verde”. Merg cu bicicleta acolo. Consideră că le aparține, așa că vor să o păstreze. Dacă oamenii nu folosesc centura, dacă nu înțeleg că e pentru ei, ea nu va rezista”.
Iar asta pentru că presiunile sunt multe. Unele derivă, paradoxal, din integrarea zonei verzi în viața de zi cu zi a localnicilor: „Nu toți oamenii sunt disciplinați”, explică Mikocki. Adică nu rămân mereu pe potecile marcate, își lasă câinii să alerge nesupravegheați sau nu păstrează liniștea.
Zona Kahlenberg nu a scăpat de un parc de aventură – distractiv pentru localnici, intruziv pentru animale și păsări. Iar viile care însoțesc urcușul către acest vârf sunt pe cât de pitorești, pe atât de aglomerate în perioada recoltei, când pare că toată Viena își bea mustul sau vinul proaspăt printre araci.
„O altă problemă e întreținerea pajiștilor”, adaugă Mikocki. „Pajiștile sunt foarte importante în protecția naturii, dar întreținerea lor e destul de scumpă și aproape nimeni nu mai folosește fânul pe care îl adunăm de acolo”.
Nevoia de copaci versus nevoia de infrastructură
Peste toate se adaugă nevoia de infrastructură a unui oraș în dezvoltare. Grija a fost deja exprimată și la București: „Unii politicieni mi-au spus: Și cum, vom scoate aceste spații din posibilitatea de a fi terenuri imobiliare? Le vom transforma pur și simplu în păduri?”, își amintește deputata Diana Buzoianu. „Da, pentru că o să avem nevoie mult mai mare de pădure decât de trei blocuri în plus”.
„Un oraș bun e un oraș cu spații de locuire bune”, completează Sărdan. „Și un spațiu de locuire fără natură e un spațiu de locuire prost”.
La Viena, una dintre cele mai recente confruntări dintre societatea civilă și autorități a vizat planul de a construi un tunel de circa 8 kilometri pe sub Lobau. În 2021, conflictul a escaladat într-atât, încât un protest de o zi al activiștilor de mediu s-a transformat într-o acțiune de ocupare a zonei în care ar fi trebuit să înceapă construcțiile. Până la urmă, spre sfârșitul anului, guvernul a oprit proiectul. Rezistența era prea mare.
Desigur, nu e mereu la fel. Mikocki povestește că mult din munca lui ține de compromis. Cercetătoarea Cieszewska spune totuși că suntem norocoși:
„Dacă am vorbi, la Viena, la București, despre orașe cu o populație de 20 de milioane de locuitori, nici eu nu aș ști ce soluții de dezvoltare urbană să dau. Dar aici e greu de crezut că vom depăși trei-patru milioane, așa că putem să delimităm de la bun început niște zone pentru dezvoltarea viitoare”.
Alex Găvan simte că, la noi în țară, cei preocupați de mediu și sănătate publică sunt încă prea puțini – „o mână de nebuni”. Stoican, la rândul lui, nu crede că ar exista încă „o masă suficient de mare care să declanșeze acea schimbare care nu mai poate fi oprită. Dar tocmai asta încercăm să facem, să devenim”.
Pentru centura verde, ne ajută că ne stau la dispoziție bani de împăduriri inclusiv din Planul Național de Redresare și Reziliență. Și mai ajută că acea „mână de nebuni” e deprinsă cu rezistența. „Simt că, tot urcând la 8.000 de metri, am primit un anumit timp de răbdare și de gândire strategică care mă ajută foarte tare acum”, mărturisește Găvan.
Vârful de atins pe termen lung e clar: un București „în care oamenii să trăiască cu bucurie”.
Articol editat de Alina Mărculescu Matiș
Ca să fii mereu la curent cu ce publicăm, urmărește-ne și pe Facebook.
