Șapte filme de văzut între Crăciun și Revelion, de la gladiatori și comuniști, la striptease și cardinali

Calendarul de sărbători și zile libere se potrivește anul acesta într-o binemeritată „punte” de pauză de la muncă și agitația actualității. E o perioadă în care, printre cele obișnuite de Crăciun și Anul Nou, avem timp să recuperăm și din plăcerile de care nu am avut timp peste an: filme, seriale sau cărți.

Recomandările redacției Panorama au ajuns în scurt timp un mic reper al perioadelor de vacanță din fiecare an. Nu sunt topuri, sunt pur și simplu mici colecții ale preferințelor noastre, ale jurnaliștilor din redacția Panorama, culese din ce am avut răgaz să vizionăm în puținul timp liber pe care îl avem.

Suntem în pas cu vremurile și ne-am trezit în mod ironic că ne potrivim și cu voința multor oameni care au votat recent: mai puțin Hollywood, mai multă România. Coincidența a făcut ca la acest final de an să avem pe listă mai multe filme românești ca niciodată. Vă garantăm că sunt mai bune decât oferta electorală în care ne-am zbătut pe final de 2024.

Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii (regia: Radu Jude, 2023)

E greu să rezumi în câteva cuvinte cel mai recent lungmetraj al lui Radu Jude, lucru pe care l-a recunoscut și el în interviurile de după lansare. Pentru că filmul în sine trage o linie continuă pe toată durata lui, din care se desprind doar mici concluzii, parte dintr-un tablou aproape infinit.

În rolul principal, o vedem pe Angela (Ilinca Manolache), asistentă de producție care trebuie să caute cea mai potrivită persoană pentru un casting legat de protecția muncii. 

Evident, caută oameni care au suferit accidente de muncă și care sunt dispuși să-și spună povestea la cameră, în schimbul unei sume de bani (câteva sute de euro) oferite de o multinațională. Și, pentru că banii vin de la o companie, ar trebui să spună, de fapt, că a fost vina lor. 

Regizorul și scenaristul Radu Jude jonglează între imagini alb-negru cu Angela din prezent și imagini color cu o altă Angela, personajul principal dintr-un film românesc apărut în perioada comunistă, la începutul anilor ‘80.

Poate fi o metaforă despre cum vechiul e nou și noul e vechi, dar Jude nu ține lucrurile în această manieră simplistă. Adaugă și tot adaugă, în toate cele aproape trei ore de film: TikTok, trafic aglomerat, înjurături, citate filozofice, rasism, exploatare, burnout, sex, capitalism și anticapitalism, (foarte multe) cruci, Gheboasă, Sandu Ciorbă, Sex Pula Pistol și, aproape de nicăieri, niște Goethe. Dacă mi-a scăpat ceva, mi-a scăpat în mod intenționat.

Prezentat drept o satiră socială, producția pare o șaorma cu de toate. Dar aceste toate sunt bucăți cât se poate de reale din societatea noastră, nu sunt nici exagerate, nici cosmetizate, ci prezentate onest, indiferent cu ce riscuri vine la pachet o astfel de onestitate mai mult decât brutală. 

Nu-ți rămâne decât să mergi mai departe, exact ca cele două Angele care ni se prezintă în film. Ce ne spune Jude e că toți o facem, doar că puțini dintre noi conștientizăm că, de fapt, e mai târziu decât crezi (cum arată și cadrul în care apare un ceas fără limbi, sub care se regăsește acest mesaj). 

Ce urmează? More nothing (și mai mult nimic – n.r.), dacă ar fi să ne luăm după „șefa de la Viena”, stră-stră-strănepoata lui Goethe. Puteți vedea filmul pe platforma Max. (Ciprian Ioana)

Anora (regia: Sean Baker, 2024)

După capodopera „The Florida Project”, Sean Baker dă lovitura din nou, de data aceasta cu Anora, pelicula câștigătoare a marelui premiu de la Cannes. Baker demonstrează din nou că rămâne unul dintre cei mai curajoși regizori americani, îndrăznind să atingă subiectele marginalizate de mulți.

De data asta, Baker spune povestea unei dansatoare de striptease ruso-americane, de 23 de ani, Anora, care se căsătorește pe nepusă masa cu Ivan, fiul de 21 de ani al unui miliardar din Moscova, un caz tipic de băiat de bani gata care trăiește ca să petreacă, fără niciun stres pe lume.

De aici, lucrurile o iau complet razna, iar filmul reușește să îmbine printre cele mai amuzante scene pe care le-am văzut în ultimii ani pe marele ecran, cu o tristețe impunătoare, care se ascunde deloc subtil pe tot parcursul filmului.

Mai important, Baker nu o judecă niciodată pe Anora pentru naivitatea ei și nici nu se aruncă în clișeele bine știute despre lucrătoarele sexuale, ci se uită, în stilul caracteristic, cu un ochi empatic către categoriile de oameni cel mai aspru privite de societate. (Vlad Dumitrescu)

Gladiatorul 2 (regia: Ridley Scott, 2024)

Am văzut Gladiatorul 2 la cinema și mi-a plăcut. Nu-i vreo operă de artă. După ce ai ieșit din sală, ți s-a cam șters din memorie. Nu are vibrația aceea grandioasă a originalului, dar, de sărbători, e numai bun să-ți rupi două ore și jumătate din viață, ca să ronțăi o pungă mare de popcorn în fața ecranului.

Dacă ai văzut Gladiatorul cu Russell Crowe de 10 ori până acum, s-ar putea să ai un sentiment de deja-vu. Marele minus al filmului este că Ridley Scott nu prea și-a mai bătut capul să facă o continuare, ci a preluat rețeta de succes de acum 24 de ani și doar a reîmprospătat-o. Nici protagonistul nu excelează, cu atât mai mult cu cât copiază câteva dintre scenele emblematice ale lui Russell Crowe și e greu să te ridici la nivelul predecesorului.

Personajul care mi s-a lipit de retină e Macrinus, în interpretarea lui Denzel Washington. Măiestria actorului nu mai are nevoie de nicio clarificare, dar ținutele sunt absolut fabuloase și i se potrivesc mănușă. Fie că e doar pentru a-l vedea îmbrăcat în mătăsuri fine, în culori stridente, broderii sau animal print, cu cercei și inele pe toate degetele, merită să alegi Gladiatorul 2, data viitoare când ajungi la cinema. Doar să ai așteptări moderate.

Filmul nu e disponibil încă pe platformele de streaming, pentru că abia a avut lansarea în noiembrie. În funcție de cum evoluează pe marele ecran, specialiștii se așteaptă să-și facă debutul online fie chiar de Crăciun, fie în luna februarie. Pentru că este un produs Paramount, cel mai probabil va fi disponibil doar pe platforma omonimă și contra cost pe altele. (Alexandra Albu)

Anul nou care n-a fost (regia: Bogdan Mureșanu, 2024)

Cum e să trăiești în frică? Frica de a nu putea spune ce gândești, frica de a călători, frica de cei din jurul tău, oricât de apropiați ar fi. Nu departe au fost de noi acele vremuri, doar 35 de ani ne separă de România care, în aparență tăcea, dar unde începea să mocnească furia.

„Anul Nou care n-a fost” este povestea a șase personaje, care se împletește într-o zi din apropierea finalului anului 1989. Filmul zugrăvește momentele poate cele mai importante care au marcat comunismul românesc. De la oamenii din televiziune care trebuie să o înlocuiască cu puțin timp înainte de difuzare pe Lili, prezentatoarea care nu a mai suportat și a fugit din țară, până la actrița care, obligată să o înlocuiască și să recite o odă lui Ceaușescu, caută un tertip să scape de asta. 

De la tinerii studenți care își plănuiesc fuga la sârbi, încercând să traverseze Dunărea spre „libertate”, până la securistul care încearcă să-și convingă mama să se mute într-un apartament meschin și să își abandoneze casa ei boierească, care urma să fie demolată. 

Nu este doar un alt film despre comunism, ci te face să râzi și să plângi deopotrivă, să te bucuri că toate acestea sunt istorie și să te temi cumva de spectrul revenirii vremurilor autoritare.

Două scene mi-au rămas în minte. Prima, în care mama securistului fuge din apartamentul unde fusese mutată, apoi se întoarce pentru o ultimă noapte în casa în care își ținea toate amintirile, pentru un gest cu care să-și regleze socotelile.

O a doua scenă are loc într-o familie obișnuită: tata, mama și copilul care îi scrie o scrisoare „Moșului”. Doar că, pentru tatăl lui, își dorește ceva ce îl tot auzise spunând prin casă: „să moară Nea Nicu”. Nu e greu de imaginat ce panică îl cuprinde pe tată.

„Anul Nou care n-a fost” vine să le reamintească, cu un umor amar, celor care au prins perioada comunistă, dar și celor care s-au născut în România liberă și europeană, despre ororile perioadei comuniste și starea de spirit a acelor vremuri. Filmul a fost distins și cu două premii la Festivalul Internațional de Film de la Veneția și este disponibil pe Netflix. (Cristina Dobreanu)

Încă două lozuri (regia: Paul Negoescu, 2023)

Sequel-ul comediei „Două lozuri” mi s-a părut chiar mai bun decât primul film, făcut cu șapte ani înainte. E o comedie ușoară, dar nu redusă mintal, cu dialoguri și gaguri bine scrise. Nu e nimic scremut, strident, penibil în ea și livrează exact ceea ce se dorește a fi, ceea ce e deja foarte mult pentru o comedie românească modernă.

Un film numai bun pentru perioada aceasta de relaxare, în care cei trei prieteni buni de nimic dintr-un orășel de provincie se reunesc și sunt pe cale să dea lovitura vieții lor: „minează” Bitcoin de milioane de euro, într-o noapte, la centrala de energie electrică din localitate. Ceea ce provoacă o pană de curent la nivel național. Evident, cum îmbogățirea nu le-a ieșit nici la Loto, în primul film, nu le iese nici acum, cu criptomonede.

Dragoș Bucur, Alexandru Papadopol și Dorian Boguță sunt printre cei mai buni actori de film din România și își fac treaba bine chiar și într-o comedie ușoară cum e aceasta.

Paul Negoescu reușește să crească de la film la film și e unul din regizorii care a stat departe de eternele marote ale cinematografiei noastre – revoluția, comunismul, greaua moștenire etc. Se vede că îi place comedia și reușește să o compună bine, jucându-se eficient și cu clișee hollywoodiene, care uneori aduc aminte de nebunia creativă a lui Tarantino – finalul filmului său anterior, „Oameni de treabă”, e ceva care lovește total neașteptat. (Andrei Luca Popescu)

American dreamer (regia: Paul Dektor, 2022)

Phil Loder (Peter Dinklage) predă economie culturală la o universitate americană și are două visuri. Primul e să scrie un mare roman. Al doilea: să aibă o casă – patru pereți, un tavan și un petic de iarbă. Visul american.

Fără economii, cu un salariu de 50 de mii pe an, pentru că nu e titular, milioanele din dreptul oricărui anunț imobiliar îi fac visul imposibil. Până găsește un anunț cu o ofertă: să dea câteva sute de mii de dolari acum și să locuiască în anexa unei case superbe, până ce proprietara, Astrid, moare, iar el va deveni noul proprietar.

Cum știm, dacă o ofertă e prea bună ca să pară adevărată, de obicei nu e adevărată. Asta află și Phil, la puțin timp după ce se mută acolo. Nimic nu merge cum spera, iar visul lui american se îndepărtează și se urâțește, până ce Phil ajunge să nu și-l mai dorească. Tu, însă, ajungi să ți-l dorești pentru el.

E o comedie slow burn, amăruie, dar cu final fericit, o parabolă despre destrămarea unui ideal. O poți vedea pe MAX.

Filmul face pereche perfectă cu două din cărțile lui Matthew Desmond, sociolog de la Princeton: „Evicted; Poverty and Profit in the American City” (fantastică, laureată a Premiului Pulitzer, despre cum s-a stricat piața imobiliară americană și ce înseamnă asta pentru întreaga societate de acolo) și mai recenta „Poverty, by America” (o carte care explică de ce a fost posibil fenomenul Trump și care are multe bucăți ce pot fi extrapolate și în România). (Alina Mărculescu Matiș)

Conclav (regia: Edward Berger, 2024)

Dacă v-ați întrebat ce se întâmplă în spatele ușilor închise, atunci când o lume întreagă așteaptă să iasă fum alb de la Vatican – semnul că un nou Papă a fost ales, atunci „Conclav” zugrăvește o ipoteză asupra unuia dintre cele mai bine păstrate secrete din lume.

Filmul este bazat pe cartea omonimă, scrisă de Robert Harris și publicată în 2016. Edward Berger, care a mai regizat și „Nimic nou pe frontul de Vest”, duce pe marele ecran povestea celor 72 de ore care urmează morții suveranului pontif, când cei 118 cardinali sunt chemați la Roma, în Capela Sixtină, să îl aleagă pe noul papă.

Ceremonialul care datează din timpuri străvechi se împletește cu uneltirile pe alocuri surprinzătoare ale cardinalilor, precum și cu dorința unora dintre ei de a acapara cu orice preț puterea. Femeile nu au un rol central aici, însă intervenția lor este crucială în elucidarea unor uneltiri ale cardinalilor sau a trecutului lor.

Cardinalul Lawrence (Ralph Fiennes), în calitatea sa de decan al colegiului Cardinalilor, este responsabil de organizarea conclavului, însă de multe ori trebuie să acționeze ca un detectiv, pentru a-și respecta rolul. Și asta în ciuda faptului că își pune la îndoială propriul rol în cadrul bisericii.

„Conclav” e un film care te ține cu sufletul la gură până la final și care poate fi văzut în cinematografe. (Cristina Dobreanu)

Articol editat de Andrei Luca Popescu