Te ascultă sau nu telefonul pe ascuns, ca să-ți livreze reclame? Realitatea e mult mai sumbră decât credem

Cum a pornit acest mit și de ce e atât de răspândit

Mitul că telefonul ne ascultă a început să prindă contur odată cu avansul rapid al publicității digitale și al algoritmilor de pe rețelele sociale. Pe la mijlocul anilor 2010, pe măsură ce Facebook, Instagram și Google deveneau tot mai buni la a oferi reclame relevante, oamenii au început să observe coincidențe aparent bizare: vorbeau despre un produs și, în scurt timp, îl vedeau promovat în feed. 

Faptul că telefoanele moderne sunt echipate cu microfoane și că aplicațiile solicită permisiuni pentru a le accesa a alimentat suspiciunile. Iar rețelele sociale, adesea opace în privința modului în care funcționează algoritmii lor și având la activ o mulțime de scandaluri în care nu au gestionat corespunzător datele personale ale utilizatorilor, nu inspiră prea multă încredere oamenilor.

În multe cazuri, oamenii nu își aminteau să fi căutat acel produs online sau să fi dat vreun semnal clar că sunt interesați de el, ceea ce făcea apariția reclamei și mai suspectă. Când vezi o reclamă la corturi la două ore după ce ai vorbit cu un prieten despre mersul pe munte, pare aproape imposibil ca lucrurile să fie întâmplătoare.

În acest context, acest mit exploatează o temere reală: că suntem urmăriți constant, fără să știm exact cum. În plus, e mult mai ușor să credem într-o conspirație simplă, cum ar fi că ne ascultă telefonul, decât să înțelegem complexitatea uriașă a ecosistemului de date și profilare online. Tindem să preferăm explicații clare și directe, mai ales când tehnologia pare să se comporte „magic”.

Avem o furtună perfectă: o neîncredere generalizată și justificată în giganții tech, un set de coincidențe neverosimile și o tehnologie care oricum pare să știe prea multe.

Nu te ascultă telefonul pe ascuns. Nici nu ar avea cum

Pentru ca o astfel de schemă malefică să funcționeze, ar fi nevoie ca microfonul să fie activ permanent, să înregistreze fiecare conversație, să o trimită către serverele unei companii și ca un sistem automat să o transcrie, interpreteze și asocieze cu un profil publicitar. 

Și toate astea în timp real, pentru miliarde de utilizatori. Un astfel de sistem ar presupune o infrastructură uriașă și extrem de costisitoare. Din punct de vedere logistic, economic și energetic, ar fi un coșmar pentru orice companie care ar încerca așa ceva.

În plus, dacă microfonul telefonului ar fi pornit non-stop, asta ar consuma considerabil mai multă baterie. Procesarea și transmisia constantă de date audio, chiar și în fundal, ar reduce semnificativ autonomia oricărui telefon și ar fi imposibil ca oamenii să nu sesizeze asta. 

Mai departe, fiecare conversație ar trebui înregistrată local, comprimată și transmisă către serverele companiei. Pentru miliarde de oameni, asta ar însemna o cantitate enormă de date mobile transferate în fundal, ceea ce ar putea încărca și congestiona rețelele și ar duce la costuri ridicate. Ar fi foarte greu de ascuns un astfel de trafic de date constant.

Pe servere, acele fluxuri audio ar trebui stocate, transcrise automat, analizate semantic și corelate cu interese comerciale. În plus, toate aceste procese ar trebui să fie în zeci sau sute de limbi și dialecte regionale, cu înțelegeri fine ale accentelor, intonației sau glumelor contextuale.

Concret, asta ar însemna o flotă de centre de date capabile să proceseze exabite (milioane de terabiți) de date audio în timp real, cu un consum uriaș de energie electrică și o nevoie continuă de răcire și întreținere.

„Pe scurt, ideea că Zuckerberg ne-ar putea asculta ca un fel de Big Brother e atât de complicată din punct de vedere tehnic, încât e aproape imposibil de pus în practică. Pur și simplu, la scară largă, nu se poate face”, scrie în Wired ​​Antonio Garcia-Martinez, fost product-manager la Facebook.

Unii spun că Facebook ar putea, teoretic, să scaneze doar anumite cuvinte-cheie din feedul audio captat de microfonul telefonului, fără să înregistreze și să trimită continuu tot ce aude în cloud. Adică, în loc să transmită un flux audio permanent, ar face o analiză a sunetului și ar căuta doar anumite expresii care îi interesează pentru reclame.

Totuși, Garcia-Martinez respinge și această ipoteză. El explică faptul că, în realitate, Facebook ar avea milioane de cuvinte-cheie pe care ar trebui să le urmărească simultan, ceea ce ar necesita o putere uriașă de procesare pe telefonul tău. Aceasta ar suprasolicita imediat CPU-ul dispozitivului, ceea ce s-ar traduce printr-un consum vizibil de energie, încetiniri și o descărcare rapidă a bateriei.

Dincolo de toate astea, Apple și Google au impus în ultimii ani măsuri stricte privind accesul la microfon în sistemele de operare mobile. 

De exemplu, iOS și Android notifică vizibil utilizatorul atunci când microfonul este activ, iar istoricul de permisiuni poate fi consultat oricând. 

În plus, pentru oamenii din publicitate, ascultatul conversațiilor nu e o miză, explică Cristian China-Birta, co-fondator al agenției de comunicare integrată Kooperativa 2.0.

„De ce ți-ar asculta conversațiile? Să afle ce? Că ți-ai înșelat nevasta? Ei nu fac bani din asta. Ei fac bani din acțiunile tale propriu-zise, nu din poveștile tale. Toți oamenii de la marile platforme cu care am vorbit mi-au spus că nu are niciun rost să asculte conversațiile oamenilor dintr-un motiv simplu: oamenii mint. Constant. 

În schimb, ce faci pe internet, când tu crezi că ești singur, nu e minciună. Acțiunile tale sunt cele pe baza cărora noi deducem lucruri despre tine și, mai departe, prezicem că vei face alte acțiuni”, spune el.

Experimentele confirmă: telefonul tău nu te ascultă

În 2019, Wandera, o companie specializată în securitate cibernetică pentru telefoane mobile, a decis să testeze teoria. Experimentul lor a fost destul de simplu și la obiect: au pus într-o cameră un iPhone și un Samsung Galaxy, iar timp de 30 de minute pe zi, timp de trei zile, au difuzat non-stop reclame audio pentru mâncare de animale.

Au activat toate permisiunile necesare pentru un număr mare de aplicații și au repetat același test cu aceleași telefoane într-o cameră fără sunete, pentru a avea un punct de comparație.

Rezultatul a fost clar: nicio reclamă la mâncare pentru animale nu a apărut pe vreunul dintre telefoane după test. Mai mult, nu a fost nicio diferență semnificativă în consumul de date, bateria folosită sau activitatea în fundal între testul cu sunet și cel fără sunet. E relevant pentru că dacă vreo aplicație ar fi accesat microfonul și ar fi trimis sunetul la un server în cloud pentru analiză, consumul de date ar fi crescut și acest lucru ar fi putut fi detectat cu ușurință.

Cu doi ani mai devreme, în 2017, a avut loc un experiment similar. Cercetătoarele Jingjing Ren și Elleen Pan de la Northeastern University din SUA au pornit un studiu pentru a verifica dacă telefoanele ne ascultă conversațiile fără știrea noastră. Și ele au descoperit că microfoanele nu erau activate în secret de aplicații, însă au găsit alte practici la fel de îngrijorătoare.

Pe parcursul investigației, cercetătoarele au descoperit că multe aplicații făceau automat capturi de ecran și le trimiteau către terțe părți. În unele cazuri, chiar filmau activitatea de pe ecran. Din peste 17.000 de aplicații Android analizate, mai mult de jumătate aveau permisiuni să facă capturi de ecran, iar unele chiar foloseau această funcție activ, fără știrea utilizatorilor.

Aceste metode de supraveghere sunt cel puțin la fel de invazive ca simpla ascultare a conversațiilor noastre. Deși telefoanele nu ne ascultă efectiv, ele pot colecta o cantitate uriașă de informații despre noi prin alte mijloace, iar companii precum Facebook și Google folosesc aceste date pentru a ne afișa reclame țintite care uneori par tulburător de precise.

Atunci de ce ne apar reclame la produse fix după ce am vorbit de ele?

Pe scurt, algoritmul e atât de bun, încât nici nu are nevoie să te asculte. Colectează atât de multe date despre tine, fără să folosească microfonul pe fundal, încât ai senzația că e cu tine și când nu ai telefonul cu tine.

Mai exact, algoritmii combină și analizează tot ce știu despre tine: istoricul căutărilor, paginile pe care le vizitezi, postările cu care interacționezi, locațiile pe care le frecventezi, dar și datele demografice sau chiar tiparele comportamentale ale persoanelor cu profiluri similare. Toate astea creează un portret digital atât de detaliat, încât poate „ghici” cu o acuratețe surprinzătoare ce produse sau servicii ți-ar putea fi relevante.

Jurnalista de investigație Julia Angwin a arătat, la final de 2016, că Facebook avea mai mult de 52.000 de categorii pentru targhetarea reclamelor în care utilizatorii puteau fi incluși, inclusiv categorii obișnuite de „interese” pentru fanii Adele sau pasionații de Nascar, dar și categorisiri după deceniul în care au fost construite casele lor, dacă familiile lor consumau mult ceai cu gheață și dacă credeau că ar putea avea tulburare disociativă de identitate.

„Există una care mi-a plăcut în mod special, numită «o persoană căreia îi place să pretindă că scrie mesaje în situații stânjenitoare»”, a spus ea la podcastul Reply All. 

Toate informațiile astea construiesc un profil detaliat al intereselor, obiceiurilor și comportamentului tău, iar inteligența artificială folosește aceste date pentru a anticipa ce produse ți-ar putea plăcea sau de ce ai avea nevoie.

Pe lângă datele directe, algoritmii folosesc și informații demografice, psihografice și modele predictive pentru a adapta reclamele la stilul tău de viață și preferințele tale individuale. 

De exemplu, dacă ai căutat recent biciclete sau ai mers frecvent la sală, vei vedea reclame legate de echipament sportiv sau servicii conexe. 

Nu doar că giganții tech știu exact unde te afli în fiecare clipă, dar știu și cine sunt prietenii tăi, ce interese au și cu cine petreci timpul. Te pot urmări pe toate dispozitivele tale, pot înregistra metadatele apelurilor și mesajelor pe telefoane și chiar pot observa ce scrii, chiar dacă ștergi mesajul înainte să-l trimiți.

Facebook poate deduce dacă două persoane se cunosc, analizând metadatele fotografiilor încărcate aproape simultan, în aceeași zonă geografică, iar apoi compară zgârieturile și praful de pe lentila aparatului care a făcut pozele. 

„Dacă vorbești cu un prieten despre o undiță și sunteți conectați pe Facebook, platforma știe că el e pescar și probabil că vă interesează undițele. Dacă postați poze împreună, intrați simultan pe Facebook sau vă uitați la aceleași lucruri, algoritmii combină toate aceste date”, explică Birta.

Poate că cea mai valoroasă informație pe care o are Facebook despre tine nu e ce-ți place, unde te duci sau ce linkuri accesezi, ci oamenii pe care îi cunoști. 

Consecința profund tulburătoare a tuturor acestor lucruri este că acest tezaur de date, colectat constant, poate fi procesat de un algoritm care să prezică practic despre ce vorbești tu și prietenii tăi și să-ți afișeze o reclamă perfect adaptată nevoilor tale actuale. 

Dacă în continuare consideri că ești ascultat, poți să faci un mic experiment ca să testezi dacă e așa.

De ce mai crede atât de multă lume că e ascultată

Pentru că o coincidență tulburătoare, cum e apariția unei reclame după o conversație aparent banală, pare mai convingătoare decât o explicație tehnică și poate chiar plictisitoare. 

Psihologic, creierul uman este programat să caute tipare și semnificații. Iar când ceva pare prea exact, prea bine sincronizat, tindem să credem că este rezultatul unei supravegheri directe, nu al unei analize statistice sofisticate.

Avem o tendință naturală de a supraestima corelațiile care confirmă suspiciunile noastre. Dacă vezi o reclamă care se potrivește cu ce ai vorbit, o ții minte. Dacă nu se potrivește (și asta se întâmplă de mii de ori), o ignori. E biasul de confirmare în acțiune.

Pe lângă biasul cognitiv, lipsa de transparență a marilor platforme contribuie la această suspiciune. Utilizatorii știu că rețelele sociale colectează multe date despre ei, dar nu știu exact cum și ce se întâmplă cu ele. În lipsa unor explicații clare și accesibile, e mai ușor să creadă scenariul cel mai la îndemână.

În opinia lui Alexandru Voica, peste aceste motive se așterne și o lipsă de educație: „Este o consecință clară și a lipsei de educație. Sunt mulți oameni care nu înțeleg, de fapt, cum funcționează internetul. Și atunci apar tot felul de teorii ale conspirației”.