Cultul omului mereu ocupat. Trăim ca să muncim sau muncim ca să trăim?

În popularul serial de epocă “Downton Abbey”, contesa Violet Crawley se întreba la un moment dat ce este acela un “weekend”. Personajul aristocrat al contesei trăia în sfere atât de înalte încât nu înțelegea conceptul de săptămână împărțită în zile de lucru și zile libere. 

Nimic nu poate fi mai diferit acum, când, în epoca modernă și mediul extrem de concurențial în care trăim, un fenomen denumit „busyness” (o stare continuă de a fi mereu ocupat și de avea mereu ceva de făcut) a ajuns să cuprindă un tipar simplu, dar nemilos, care adesea duce la afecțiuni psihice provocate de stres: cu cât muncești mai mult, cu atât ești la mai mare căutare.

E o schimbare de paradigmă pe care, privind în istorie, nici nu ți-o poți imagina. Conceptul de muncă a fost mai mereu disprețuit. Filozofii antici credeau că munca subjugă existența umană. De aceea existau sclavi care să efectueze sarcini în locul „oamenilor liberi”. A fi blocat de barierele muncii era similar cu o încătușare, care oprea omul din dezvoltare și din descoperirea adevăratului potențial.

Cu mai mult de 120 de ani în urmă, Thorstein Veblen, un renumit economist și sociolog american, descria cum, cu cât o persoană este mai înstărită, cu atât mai mult va încerca să-și etaleze absența din câmpul muncii. Timpul liber era un lux pe care doar o anumită clasă socială și-l putea permite. Cei care aveau luxul timpului liber doreau să o și arate, la fel cum mulți își etalează astăzi statutul social prin haine de firmă sau produse obscen de scumpe.

Timpul liber era ștampila oamenilor realizați în viață. Iar lucrul acesta urma să devină ceva tot mai accesibil, pe măsură ce omenirea evolua, credea faimosul economist John Maynard Keynes, într-unul din eseurile sale, în 1930. Viitorul avea să fie dominat de principiile care contează cu adevărat în viață. Nu de muncă. 

Keynes își imagina că, până în 2028, oamenii vor munci doar 15 ore pe săptămână, grație unei economii centrate pe productivitate și inovație tehnologică. Principala provocare a societății moderne urma să fie cum să-și gestioneze abundența de timp liber. La vremea respectivă, teoria avea sens: munca devenea mai ușoară din punct de vedere fizic, iar automatizarea multor profesii ar fi permis ca o bună parte din treburi să fie înlocuite de mașini, eliberând astfel mult timp oamenilor.

Cum s-au sucit aceste teorii tocmai în sens opus, în zilele noastre? Cum s-a ajuns ca aspectul în jurul căruia se învârte viața oamenilor înstăriți de azi să nu fie timpul liber, așa cum se așteptau marii economiști și sociologi ai secolului 20, ci chiar lipsa lui?

Unii dintre cei mai avizați experți, care au studiat cu atenție fenomenul de busyness, dar și angajați din industrii cu volume mari de muncă, explică pentru Panorama de ce o viață cât mai încărcată a devenit o confirmare a succesului profesional și a unui anumit statut social și economic.

Stilul de viață workaholic, noua „cheie a succesului”

În trecut, jobul era un simplu mecanism care facilita o anumită calitate a vieții, prin intermediul salariului. Până în secolul 20, de altfel, acesta era principalul motiv pentru care profesiile existau. 

Cu timpul, odată ce piața muncii a devenit mai sofisticată, iar nivelul de trai a crescut, oamenii din țări dezvoltate au început să pună economii deoparte, să aibă un trai mai bun, să le poată oferi copiilor lor o educație mai bună și poate chiar să meargă în concedii și să se bucure de niște ani liniștiți la pensie, fără grija zilei de mâine.

Principiul a rămas însă în continuare același: muncești ca să te poți bucura de viață. Studiile despre fericire arată că dorința de a câștiga mai mult era determinată de credința că un venit mai mare va duce către mai puțină muncă și mai mult timp liber. 

Acum, lucrurile s-au inversat: ritmul impus de tehnologizarea și profesionalizarea societății moderne a transformat munca în scopul suprem al existenței multora. 

Judy Wajcman, profesoară la London School of Economics (LSE), studiază în profunzime sociologia muncii. Într-un interviu pentru Panorama, ea a explicat cum a avut loc această transformare, în primul rând pe piața muncii, unde performanța a ajuns să fie măsurată în ore de muncă:

Prevalența acestei culturi a performanței pe piața muncii de azi se poate demonstra ușor, dacă ne uităm la orele pe care oamenii le petrec muncind. 

Mihai* are 25 de ani și lucrează la o firmă de consultanță de management, în București (*Nu este numele său real. Mihai ne-a rugat să îi ascundem identitatea, pentru a nu avea probleme la locul de muncă în urma discuției noastre). La el în birou, media de ore lucrate pe zi este de 12. Există însă multe zile în care el și colegii săi sunt nevoiți să lucreze și câte 18 ore și să sară peste weekenduri. Nu mai au timp de altceva în afară de muncă.

„Industria consultanței e de așa natură încât ai foarte multe de făcut și de lucrat. Toată lumea este foarte ambițioasă, iar conceptul de busyness este o componentă pe care și-o asumă toată lumea când alege să intre în acest job, deoarece e conștientă de faptul că, pentru a atinge performanța dorită, trebuie să muncești multe ore”, explică Mihai.

Tânărul este însă conștient că această ecuație „performanță-ore în plus la muncă” nu este sustenabilă pe termen lung și reprezintă mai degrabă un troc: „Cum majoritatea oamenilor din consultanță sunt tineri, acest ritm toxic merită câțiva ani, pentru o ascensiune profesională rapidă”.

În 2021, stresul și burnout-ul (epuizare mentală și fizică cauzată de stresul de la job) au atins cele mai mari cote în rândul tuturor profesiilor din Statele Unite, anunța American Psychological Association la începutul anului. La nivel global, incidența de burnout a crescut cu 5% în ultimele 12 luni, conform unui sondaj Infinite Potential. 

Deși multiple studii arată că workaholism-ul (dependența de muncă) și inabilitatea de a te detașa psihic de muncă au efecte adverse asupra sănătății, statutul de a fi ocupat a început să fie perceput mai mult ca o calitate și mai puțin ca o povară, atât de angajați, cât și de societate. 

Prevalența conceptului de „busyness” a fost cauzată și de normalizarea și chiar de promovarea unui stil de viață workaholic (munca obsesivă, în exces) în peisajul cultural-profesional de azi. 

În Statele Unite, bărbații americani care sunt considerați ca făcând parte din „elită” sunt numărul unu în rândul workaholicilor lumii. Ei muncesc mai mult decât bărbații mai săraci din țară, dar și mai mult decât bărbați de același statut din alte țări la fel de dezvoltate. De-a lungul ultimei generații, aceștia și-au redus timpul liber mai mult decât oricare alt segment demografic din țară, arată o analiză The Atlantic.

Paradoxul săracilor bogați în timp liber

Spre deosebire de vremurile antice, renascentiste sau chiar ale începutului de secol 20, în ultimii ani, orele de muncă în rândul oamenilor educați și bine plătiți au crescut, nu timpul liber. În cazul celor mai puțin calificați, orele de muncă au stagnat. Ba chiar se observă ceea ce pe vremea contesei din epoca „Downton Abbey” ar fi reprezentat o blasfemie: cei mai puțin educați au mai mult timp liber și lucrează mai puțin.

Din păcate, oamenii care fac munci mai puțin calificate sau mai prost plătite, dar care au în schimb mai mult timp liber, nu pot în general să aprecieze acest lucru. Judy Wajcman, profesoara de sociologie de la LSE, spune pentru Panorama că o componentă principală a conceptului de „busyness” ține de pătura socio-economică din care oamenii fac parte. 

Silvia Bellezza, profesoară de business la Columbia Business School, spune într-un interviu Panorama că există o corelație între gradul de „busyness” al unei persoane și valoarea sa percepută pe piața muncii. 

Lipsa timpului, noua etichetă de lux a bogaților din epoca post-bunuri scumpe

În domeniul produselor de lux, dacă un bun este rar, această caracteristică este printre principalele atribute care îi mențin valoarea ridicată pe piață. Iar în „noua economie”, caracteristicile care țin de capitalul uman sunt printre cele mai rare resurse economice disponibile pe piață, conform unui studiu al Federal Reserve Bank. La fel și timpul liber.

Într-unul din studiile sale, Silvia Bellezza, profesoara de business de la Columbia, a observat că, odată ce consumul ostentativ de lucruri scumpe a devenit mai accesibil pentru un public tot mai larg, obiectele de lux au fost înlocuite de un lucru și mai valoros: timpul. Asta a dus ca lipsa timpului să devină o confirmare de statut mult mai grăitoare în societatea modernă decât posesia unor bunuri materiale de mare valoare. 

Prin această tranziție de valori, obiectele care sunt văzute ca fiind aspiraționale în cultura profesională de azi nu mai sunt bunurile scumpe și de lux, ci capitalul intelectual, uman și talentul. Nu te mai lauzi cu ce mașină ai sau cu ce haine de lux ți-ai cumpărat. Acum, când angajații se laudă cu cât de ocupați sunt, aceștia semnalează cât de mult sunt apreciate talentul și abilitățile lor pe piața muncii. 

Aceste schimbări au început să se vadă și în industriile care trăiesc din pulsul tendințelor sociale, cum ar fi publicitatea. Programul tot mai încărcat a început să fie promovat, venerat și văzut ca un semn de mândrie în peisajul economic, social și cultural modern. 

De exemplu, brandul de mașini de lux Cadillac, care vizează o clasă nișată de cumpărători, avea în anii ‘80 și ‘90 reclame cu oameni bogați care se relaxau pe iaht sau la plajă. Acum, reclamele Cadillac au fost înlocuite de oameni de afaceri extrem de ocupați, care lucrează mult și îi critică pe „europenii” care își permit vacanțe lungi. Pentru că în societatea modernă, mai ales cea americană, a nu avea timp de nimic altceva în afară de muncă a ajuns să însemne apogeul succesului.

„Cuvinte și expresii care au început să iasă la iveală în anii 1970 și 1980 — cum ar fi ‘agitat’, ‘vârtej’, ‘stors’, ‘haos’, ‘mereu pe fugă’ și ‘mult prea repede’ – apar acum cu o frecvență uluitoare”, spune Brigid Schulte, autoarea cărții “Overwhelmed: Work, Love, and Play When No One Has the Time”. În aceeași carte au mai fost analizate scrisori trimise din vacanță de-a lungul ultimilor decenii și s-a observat că sintagme care fac referire la un program tot mai încărcat și mai debordant au crescut semnificativ din 1960 și până în prezent.

Ruptura transatlantică. Trăim ca să muncim sau muncim ca să trăim?

Când îl întrebi dacă se regăsește în munca pe care o face, Mihai, consultantul din București, spune că nici nu încape îndoială. Răspunsul e un da categoric.

Cu siguranță, însă, nu toți gândesc precum Mihai, care face parte dintr-o industrie workaholică și dintr-o cultură organizațională centrată în jurul profesiei.

Există percepții culturale diferite cu privire la cum se raportează oamenii la muncă, timp liber și așa-zisele programe supraîncărcate, care nu mai permit altceva decât muncă, arată studiul profesoarei Silvia Bellezza, de la Columbia University.

În America și Italia, oamenii percep mobilitatea socială diferit. E vorba despre un concept cultural care se referă la abilitatea oamenilor de a migra și a avansa în societate. În America, oamenii cred că, dacă muncesc și se chinuie, vor reuși să ajungă la un moment dat la vârful societății. Acest lucru presupune și o anumită mobilitate socială: oamenii vor pleca la studii, își vor găsi joburi, vor avansa și își vor face propriul drum în viață, de multe ori departe de casă. 

În Italia, această percepție s-a dovedit a fi mai puțin prezentă. Aici, oamenii sunt de părere că, indiferent cât muncește cineva, e mai probabil să rămână mai aproape de casă sau de locul de unde provine.

Aceste diferențe de percepție schimbă și modul în care americanii și europenii apreciază ideea de „busyness” și modul de viață care decurge din ea, arată profesoara Bellezza, pentru Panorama:

Iar accentul pe care cultura americană o pune asupra muncii este ceva ce și Bellezza, care provine din Italia și lucrează în America, a experimentat. 

Totuși, aici intervine o întrebare existențială, personală, dar extrem de importantă: cum se raportează fiecare om la muncă? Studiile arată că nivelul de împlinire care se poate dobândi prin muncă este comparabil cu cel dobândit din pasiuni sau timp liber. Aici intervine, însă, și sofisticata piață a capitalului uman. Ea dictează o cultură care pune valoare pe muncă drept un element central al identității noastre. 

Un lucru nu s-a schimbat însă din filozofia antică până în ziua de azi. Excesele sunt dăunătoare. Prea multă muncă te poate termina psihic și uman sau te poate împlini, dacă o faci din pură plăcere. Prea mult timp liber vine uneori la pachet cu adversități materiale care nu-ți permit să te bucuri de acest lux. Sau poate însemna că ai ajuns la nivelul de trai lipsit de griji al unei contese din secolul 19. Până la urmă, totul se reduce la cât atârnă munca și timpul liber în balanța personală a fiecăruia.