O armată de 5 miliarde $ pe an. Cum stă România pe Flancul de Est, în fața Rusiei
Abonează-te la canalul nostru de WhatsApp, pentru a primi materialul zilei din Panorama, direct pe telefon. Click aici
- Bugetul Armatei crește de la an la an, depășind constant pragul de 5 miliarde de dolari și 2% din PIB, convenit cu NATO. Apărarea primește mai mult decât ministerele Sănătății sau Transporturilor.
- După Polonia, România deține a doua mare forță militară pe Flancul Estic al NATO, cel mai expus la o eventuală agresiune a Rusiei. Mult nu înseamnă însă și bine. Echipamentele Armatei sunt majoritatea învechite și de origine sovietică.
- Cu spatele asigurat de marile forțe din NATO, cei 9 aliați din Flancul Estic se ridică însă doar la o fracțiune din forțele Rusiei. De aceea, tot mai des apare întrebarea: de ce mai investim în Armată? Este o ecuație al cărei sens este tot mai greu de explicat unor generații care trăiesc de zeci de ani în pace, deși la câteva sute de kilometri de casă Rusia anexează ilegal teritorii și comasează forțe.
- De pe 24 februarie 2022, când Vladimir Putin a ordonat invadarea Ucrainei, având pregătite peste 150.000 de trupe comasate la granițele țării, răspunsul la această întrebare poate că redevine clar. Cu un război cât se poate de real la graniță, forțele armate ale României sunt sprijinite de cele ale aliaților NATO: SUA au trimis un contingent suplimentar de infanterie mecanizată, de 1.000 de militari și blindate Stryker, în timp ce NATO se pregătește să organizeze un nou grup de luptă, coordonat de Franța, pe teritoriul României.
În fiecare an, de la fiecare român se adună în jur de 1.000 de lei pentru Armată, dacă ar fi să umanizăm media statisticilor. Poate părea mult, însă doar două state din cele nouă care alcătuiesc Flancul Estic al NATO, dinspre Rusia, (așa numitul grup Bucharest 9 – Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria, România și Bulgaria) cheltuiesc mai puțin decât România pe apărare, raportat la mărimea populației. Spre comparație, un american contribuie în medie la bugetul apărării cu o sumă anuală de aproape 10 ori mai mare decât un român (peste 2.000 de dolari, față de circa 250).
În ultimul deceniu, România și Polonia au încercat permanent să mențină în prim-planul preocupărilor NATO Flancul Estic, adică „frontiera” cu vecinătatea apropiată a Rusiei. Oficializate în cadrul grupului Bucharest 9, reunit cel mai recent în 2021 la București, aceste preocupări pentru regiunea Estică presupun un dublu sens: NATO să concentreze atenție și resurse aici, dar și statele din regiune să investească în dezvoltarea și modernizarea propriei apărări naționale.
Preocuparea NATO și a SUA pentru regiunea estică a fost întărită încă o dată în întâlnirea de la București, unde au participat pe 10 mai președintele SUA Joe Biden și șeful NATO, Jens Stoltenberg. În 2022, pentru a contracara noua etapă a războiului declanșat de Rusia în Ucraina, americanii au suplimentat trupele din România, iar NATO a anunțat că face același lucru, pentru a întări puterea de descurajare a forței militare de la Marea Neagră. De partea cealaltă a poveștii – atașamentul statelor din Flanc pentru investițiile în propriile armate, lucrurile au stat mereu mai nuanțat.
Bugetul Apărării a crescut constant în ultimii ani, în special după 2014, când aliații NATO au decis la summitul din Țara Galilor să facă eforturi pentru a aloca armatelor cel puțin 2% din PIB, iar cel puțin 20% din banii alocați să fie destinați achiziției de echipamente militare. În bani reali, cheltuielile statului român cu Armata s-au dublat din 2016 în 2020, ajungând în proiectul de buget pe 2021 să depășească 22 de miliarde de lei (peste 5 miliarde de dolari).
Chiar dacă rareori Ministerul Apărării Naționale a reușit să cheltuiască toți banii alocați (execuția bugetară a atins 2% din PIB abia în 2019, pentru prima oară), România a reușit în ultimii 5 ani să investească între 20 și 35% din acești bani în achiziția de echipamente moderne de luptă, adică mereu peste ținta de 20% convenită cu NATO pentru procentul din buget dedicat investițiilor în armamente. Totuși, grosul banilor Apărării s-au dus mereu pe salariile și pensiile militarilor.
În ciuda acestor investiții crescute, stadiul Armatei române este departe de a fi satisfăcător pentru nevoile militare moderne. Chiar dacă România reprezintă a doua mare forță militară de pe Flancul Estic al NATO, dinspre Rusia, la o distanță considerabilă de Polonia, numărul mare de militari activi (aproape 70.000) sau de tancuri (aproape 400) nu se traduce și în capabilități reale și moderne de luptă. În materialul infografic de mai jos puteți compara forțele armate ale statelor NATO de pe Flancul Estic cu cele ale Rusiei.
„Dotările sunt compuse în principal din echipament îmbătrânit, din era sovietică, ceea ce este văzut ca un factor care limitează capabilitățile”, este descrierea Armatei române, făcută de International Institute for Strategic Studies (IISS), think-tank britanic care produce anual cel mai elaborat raport al balanței forțelor militare din întreaga lume.
Modernizarea Armatei române a început în mod real în urmă cu doar 5-6 ani, când statul a început să pompeze bani mai serioși în direcția ei, la presiunile NATO. „La momentul 2014-2015, armata stătea atât de prost și era atât de subfinanțată, că orice nou program de achiziții reprezenta un pas înainte”, spune analistul militar Claudiu Degeratu, care cunoaște bine armata, din interior, după ce a lucrat în trecut la politicile de apărare și planificare ale Ministerului Apărării Naționale, dar și la Reprezentanța României la NATO.
Acum, în ciuda stării decrepite și „sovietizate” a dotărilor militare, armata română a intrat pe traseul corect, povestește pentru Panorama generalul (r) american Ben Hodges, fost comandant al trupelor SUA în Europa, care este familiarizat cu mediul strategic militar din regiunea Mării Negre. „Concentrarea pe modernizare și pregătire sunt exact prioritățile corecte. Văd îmbunătățiri ale forțelor armate române în efortul de a susține antrenamente realiste și a furniza militarilor cele mai bune echipamente”, spune generalul american, care apreciază și modernizarea bazelor militare de la Mihail Kogălniceanu și Câmpia Turzii.
Totuși, marea problemă este că, chiar și cu banii pe masă, Armata s-a mișcat tot în reluare. Planurile de modernizare a echipamentelor, puse pe hârtie în preajma lui 2015, „au o întârziere de 4-5 ani”, spune Claudiu Degeratu. „Ele au avut un plan pe 10 ani. Nu ne-am ținut de ritmul respectiv”.
Cumpărături pentru Armata României: între „bling-bling” Patriot sau HIMARS și nevoile de bază
Pe ce se duc totuși banii armatei, atunci când se duc spre modernizarea echipamentelor de luptă? De mai mulți ani, există câteva mari programe de achiziții strategice, asumate de România la cel mai înalt nivel, în Consiliul Suprem de Apărare a Țării (CSAT).
Privind din afară la acest tablou al achizițiilor, sar în ochi cumpărăturile-vedetă: cele care au costat foarte mult și care, deși acoperă nevoi reale ale forțelor armate, sunt ca și cum ai parca câteva Lamborghini într-o curte plină de Trabanturi și Dacii. Sclipesc, dar nu trag toată flota după ele.
- avioanele multirol F-16 la mâna a doua, achiziționate de la Forțele Aeriene ale Portugaliei, rămân cel mai important program militar de modernizare și de altfel singurul dus la bun sfârșit până în prezent. România a plătit, începând cu 2013, 628 de milioane de euro pe 12 aparate F-16 modernizate, plus echipamentele, logistica și formarea piloților și tehnicienilor. Avioanele au intrat în dotarea României în 2016-2017, dar nici măcar așa, Forțele Aeriene nu aveau o escadrilă completă de avioane de luptă. Acest lucru a fost remediat printr-o nouă achiziție de 5 avioane F-16 second-hand, tot din Portugalia, contra sumei de 280 de milioane de euro (patru avioane au sosit deja în România, ultimul vine în 2021). La finalul lui 2021, Armata a anunțat că va mai cumpăra 32 de aparate F-16 second-hand, modernizate, din Norvegia. Costul avioanelor, plus modernizarea, ar urma să depășească 450 de milioane de euro.
- sistemele de apărare antiaeriană cu rachete sol-aer Patriot au fost achiziționate direct de la Guvernul SUA, în cadrul celui mai scump contract românesc de achiziții militare, de 3,9 miliarde dolari. Armata română a primit deocamdată, în 2020, doar primul din cel 7 sisteme comandate din SUA, de la compania Raytheon. Restul vor veni în perioada 2024-2026. Pe Flancul Estic al NATO, doar România și Polonia au în dotare acest sistem performant de rachete.
- 3 sisteme lansatoare multiple de rachete sol-sol cu bătaie mare HIMARS, achiziționate tot direct prin Guvernul SUA, de la compania Lockheed Martin, au costat România 1,5 miliarde de euro. Primul sistem a sosit în România în februarie 2021.
În rest, marile programe prioritare de înzestrare a Armatei nu sunt în grafic, iar acest lucru ne costă și mai mulți bani, estimează analistul Claudiu Degeratu: „Sunt programe jumătate ratate, jumătate întârziate, unele sunt greu de pornit. Ne chinuim cu fregatele și corvetele, cu camioanele, cu transportoarele Piranha care au decalaj de aproape 2 ani, pe comunicații, probabil și pe apărarea aeriană. Orice decalaj te obligă la cheltuieli suplimentare, impactul bugetar e și mai mare decât cel preconizat la lansare”.
- contractul de dotare a Forțelor Navale cu 4 corvete, care vine la pachet și cu modernizarea celor două fregate aflate deja în dotare, a ieșit din blocaj în 2019, când a fost atribuit după o lungă luptă politică, companiei franceze Naval Group, care ar urma să le producă la Constanța, în parteneriat cu Șantierul Naval. Contractul de 1,2 miliarde de euro a intrat însă într-un nou impas. Este blocat în instanțe de diverse resturi de contestații, depuse de compania olandeză Damen, căreia îi fusese atribuit inițial contractul, prin încredințare directă, în timpul mandatului lui Dacian Cioloș – procedură anulată de guvernul PSD. Navele ar urma să fie gata între 3 și 7 ani de la semnarea contractului, care nu va avea loc oficial decât atunci când se termină blocajele din instanță. Nici măcar la începutul anului 2022, contractul nu este semnat încă.
- transportoarele blindate Piranha V, pentru forțele terestre, au început să fie livrate din 2020, însă contractul are o întârziere cumulată de peste un an. Contractul pentru 227 de TAB-uri 8×8 a costat circa 900 de milioane de euro și a fost atribuit în 2018 companiei americane General Dynamics, care deține firma elvețiană Mowag, producătoarea mașinilor Piranha.
- sistemele de rachete anti-navă sunt un alt program strategic de înzestrare a Armatei, care este în mare întârziere. Sistemele vor ajunge în România abia la finalul anului 2024. După ce ajunsese la o înțelegere de aproape 140 de milioane de euro cu cel mai mare producător european de rachete (francezii de la MBDA), Armata s-a răzgândit în 2020 și a anulat procedura de achiziție, promovând în schimb un acord Guvern la Guvern cu SUA, pentru rachetele NSM ale companiei Raytheon, care livrează României și sistemele Patriot. În aprilie 2021, a fost încheiat acordul guvernamental cu americanii, pentru patru sisteme de rachete anti-navă, în valoare de circa 340 de milioane de dolari.
- sistemele integrate de apărare antiaeriană SHORAD-VSHORAD (rachete cu rază mică și foarte mică de acțiune) sunt un alt program prioritar pentru Armată, care însă nu este demarat. Cele 27 de sisteme care sunt dorite au fost evaluate inițial la 2,1 miliarde de euro, fără TVA, însă din cauza întârzierilor, Apărarea a cerut în 2020 Parlamentului să aprobe reevaluarea programului la 2,7 miliarde de euro. Nu se știe încă dacă acest contract va fi unul direct Guvern la Guvern sau o licitație deschisă.
- modernizarea a 20 de avioane de antrenament IAR-99, pentru a putea fi folosite la formarea viitorilor piloți de F-16 sau la intervenții asupra unor ținte aeriene cu viteză mică, a fost bugetată de Armată, în 2020, cu circa 100 de milioane de euro, fără TVA. O primă parte a contractului, de 27 de milioane de euro, a început să se desfășoare cu întârziere, în decembrie 2020, prin asocierea dintre Avioane Craiova și israelienii de la Elbit Systems.
Armata a mai început să cumpere mașini ușoare, blindate și neblindate, și camioane pentru trupele terestre.
Alte programe de înzestrare strategică a Armatei, care nu au fost demarate, deși se află în plan de mai mulți ani, sunt achiziția sistemelor de comandă și control integrat C4 ISTAR, modernizarea mașinilor de luptă MLI-84, achiziția de vânător de mine pentru forțele navale sau de elicoptere pentru forțele aeriene. În plan mai sunt și achiziția de sisteme aeriene fără pilot și de sisteme portabile cu rachete anti-aeriene.
Mindset pe Flancul de Est al NATO: oricât de dotat ai fi, mărimea nu contează față de Rusia
În ciuda multiplelor achiziții de echipamente și armamente, comparația balanței militare a Flancului de Est al NATO cu cea a Rusiei poate fi șocantă la prima vedere: numeric, toate forțele militare ale celor 9 state aliate nu sunt nici pe departe o provocare pentru forțele rusești. Rusia are de cel puțin trei ori mai mulți militari activi decât toate țările de pe Flancul Estic la un loc, iar la armamente balanța arată la fel de dezechilibrat: Rusia are de trei ori mai multe echipamente terestre și de patru ori mai multe nave și aeronave decât toți cei 9 aliați NATO de pe Flancul Estic.
Calculele privind balanța brută a forțelor au însă rost până la un punct. Mai departe intervin strategiile și geopolitica.
„Forțele naționale sunt reduse peste tot pe Flancul Estic, cu excepția Poloniei și României, pentru că sunt țări mici. Forțele dislocate de NATO sunt și ele într-un număr mic, mai mult simbolic. Prezența americană este modestă, aproximativ 5.000 de soldați americani în Flancul Nordic, circa 5.000 și prin zona noastră, dar ele au misiunea de descurajare. Într-un scenariu negativ, dacă Rusia atacă, vor fi atacați și soldați britanici, americani, canadieni”, explică analistul Claudiu Degeratu de ce nu contează neapărat mărimea forțelor, ci și implicațiile lor strategice.
Pentru a pune în practică această strategie de descurajare a Rusiei, devenită prioritară după ce Crimeea a fost smulsă ilegal Ucrainei, în 2014, NATO lucrează de ani de zile la întărirea forțelor sale pe Flancul Estic. Nu neapărat prin sporirea lor numerică, ci prin crearea de forțe de intervenție rapidă, prin rotația permanentă a unor contingente militare ale marilor forțe NATO pe teritoriile aliaților estici și prin exerciții și antrenamente comune care au loc permanent în această regiune, de-a lungul fiecărui an. În acest fel, marile forțe NATO sunt aici, fără să fie în totalitate aici, lucru care ar constitui o provocare și o amenințare directă pentru Rusia. Chiar dacă, în sens invers, Rusia a comasat sistematic trupe și echipamente strategice în Crimeea și a atacat Ucraina.
„NATO a decis după 2016 să consolideze forța de descurajare pe acest flanc estic și să asigure un răspuns flexibil, adică forțe de reacție rapidă, care să vină rapid în zonă. Dar asta înseamnă că în primele 48 de ore de agresiune, trebuie să reziști singur. Exista și cealaltă variantă, să procedăm ca în Germania de Vest, înainte de 1989 – multe trupe staționate la graniță”, explică Claudiu Degeratu.
Problema văzută de o parte din profesioniștii militari și reclamată până acum câțiva ani chiar de România este că NATO a împărțit Flancul Estic în două, cu câte o abordare separată pentru fiecare regiune: pe de-o parte țările baltice și Polonia, înspre nord, pe de alta – partea sudică dinspre Ungaria și zona Mării Negre, cu România și Bulgaria.
Partea nordică a Flancului Estic, cu centrul de greutate în Polonia, a fost prioritizată imediat după invazia rusă din Ucraina, în 2014, pentru că NATO a considerat că este cea mai vulnerabilă la un eventual atac rusesc. Pentru această regiune, NATO a gândit o „prezență înaintată consolidată” (enhanced forward presence), cu o prezență sporită a unor contingente și armamente strategice ale marilor aliați.
Regiunea sudică, a Mării Negre, cu centrul de greutate în România, a fost abordată diferit, cu o „prezență înaintată adaptată” (tailored forward presence). Asta a însemnat mai puțini militari și armamente din SUA, Marea Britanie sau Germania, comasați în regiune și mai multe exerciții comune care să asigure o prezență nepermanentă, dar constantă a trupelor aliate în zonă.
Această abordare diferențiată, care persistă și în prezent, este o eroare strategică pe care Moscova ar putea să o exploateze, consideră generalul american Ben Hodges. „Cred că asigurarea coerenței de-a lungul întregului flanc estic al NATO este esențială pentru o descurajare eficientă. Ar elimina breșele și crăpăturile pe care Kremlinul le-ar putea exploata. Ar trebui să existe o singură prezență înaintată a NATO, în loc de cea pe mai multe niveluri, cu „prezența înaintată consolidată” în regiunea baltică și „prezența înaintată adaptată” în regiunea extinsă a Mării Negre. Coerența de-a lungul întregului flanc estic ar îmbunătăți întreaga zonă de operații a SACEUR (comandantul militar al forțelor NATO), în ce privește comanda misiunilor, logistica, apărarea integrată anti-aeriană/balistică și mobilitatea militară”, spune generalul, pentru Panorama.
De ce mai dăm bani pe Armată? Dilema unei generații cu iluzia stabilității
Cu atâția aliați puternici în jur, tot mai des, și nu doar în România, apare întrebarea: de ce să investim atâția bani în armată și armamentele ei scumpe, când acești bani ar putea foarte bine să meargă în alte domenii? Ce primesc cetățenii în schimbul acestor bani? În România, de exemplu, ministere care gestionează Sănătatea sau Transporturile nu se bucură de atâția bani în buget precum Apărarea, care primește aproape cât Educația.
Un răspuns simplist și nu pe deplin corect ar fi că apartenența la o alianță militară cum este NATO te obligă, ca stat, să respecți niște standarde, iar atingerea lor costă. Dacă însă apartenența la un club de țări cum este Uniunea Europeană poate fi tradusă grosier în bani – pentru fiecare euro contribuit de România la bugetul comun UE, statului român și cetățenilor săi li se întorc înapoi trei, în cazul unei alianțe militare cum e NATO, balanța pozitivă nu este la fel de ușor vizibilă.
Ce primește, deci, înapoi românul, de banii pe care îi cheltuiește statul pe armată? Generalul american Ben Hodges are un răspuns rupt din manual la această întrebare: „O apărare puternică asigură un mediu care permite cetățenilor să aibă acces la educație, să își crească familiile, afacerile, să își cultive pământul, etc. Fără un mediu securizat și sigur, nicio altă prioritate în viață nu ar fi posibilă”.
Mai plastic, analistul Claudiu Degeratu propune un exercițiu de imaginație: „Dacă stai într-un cartier și strada ta e una liniștită, dar în fiecare noapte din cartier se aud împușcături, nimeni nu va veni să investească în cartierul tău, nimeni nu îți va cumpăra casa, dacă vrei să o vinzi. Cu cât regiunea este mai instabilă, cu cât ești mai aproape de riscuri și amenințări, cu atât ai nevoie să îți arăți mai mult capacitatea de apărare și stabilitate. Bunăstarea este legată și de asigurarea securității cetățeanului. Orice investitor își pune problema – există destulă capacitate de a asigura securitatea?”.
Analistul amintește un fapt pe care mulți par să îl ignore: la 500 de kilometri de România și de ultima frontieră a NATO, Rusia a declanșat un conflict teritorial, în Ucraina, și a anexat în 2014 un teritoriu, Peninsula Crimeea, creându-și o nouă bază de proiectare a puterii în regiune, de la Marea Neagră până în Mediterană, prin aducerea de trupe masive în bazele de acolo, în plus față de tradiționala casă a flotei Mării Negre, de la Sevastopol. În 2022, la jumătate de an după publicarea acestui articol, faptele sunt și mai greu de ignorat. Rusia a atacat Ucraina la scară largă, cu o mare parte din forțele sale armate mobilizate la granițele Ucrainei.
Necesitatea preventivă a existenței unor forțe armate moderne și capabile de luptă este cu atât mai greu de explicat unor generații pentru care conflictul armat este ceva rupt din cărțile de istorie. Realitatea se poate schimba însă oricând, iar Vladimir Putin o demonstrează periodic în ultimele decenii.
„Există această iluzie că dacă îți crește salariul, ai casă, ai mașină, totul este stabil, nu mai ai nevoie de oameni în uniformă care să te apere. Românii sunt într-o etapă de vreo 70 de ani, deci mai mult de două generații, în care nu au mai avut contact militar, de la al doilea război mondial. Acum, agresiunile sunt difuze, de tip hibrid, informațional, care nu îți afectează siguranța fizică, nu vezi moarte pe stradă. Este o problemă de percepție, percepția unei societăți care de două generații nu a mai experimentat război pe teritoriul național”, spune Claudiu Degeratu.
Offset-ul, lozul câștigător al achizițiilor militare, pe care România a uitat să-l joace
Un alt revers pozitiv pentru viața cetățenilor, al achizițiilor militare costisitoare, ar putea fi pachetele de offset ale contractelor militare. Companiile de la care statul român cumpără echipamente militare costisitoare ar putea fi condiționate să cumpere marfă militară românească și servicii ale companiilor din industria de apărare sau măcar, așa cum se întâmplă cel mai des în România, să fabrice componente sau chiar echipamentele pe de-a întregul în România, creând astfel locuri de muncă și venituri industriei de apărare.
În teorie sună simplu, în practică nu e deloc ușor. Chiar dacă în România există o lege care reglementează offset-ul și care cere ca în contractele de achiziții de tehnică militară să existe o componentă de 80% de offset din valoarea contractului. În mod paradoxal, contractele Guvern la Guvern sunt exceptate de la această regulă, astfel că de regulă cele mai mari achiziții militare (F-16, Patriot, HIMARS) nu conțin nicio clauză de offset.
Astfel, de multe ori în România, în lipsa offset-ului, achiziția de echipamente militare scumpe și sofisticate seamănă cu achiziția unei mașini de lux: arată superb, dar nu produce nimic și lasă o mare gaură în buget.
Problema majoră, spune analistul Claudiu Degeratu, este că România a rămas în logica dinainte de 1989, când industria românească de apărare chiar conta și producea marfă, pe care avea și unde să o vândă. „Toată arhitectura românească pentru asigurarea de offset, adică de compensații pentru industria națională, este un eșec care vine dintr-o concepție învechită, care se bazează pe ideea de acum 20-25 de ani, că industria noastră de apărare există și funcționează și e bună. Nu, industria noastră de apărare este la pământ. Nu poate furniza contracte prin compensație pentru un agent economic care vrea să dezvolte un contract cu statul român”.
Analistul dă exemplul unui contract costisitor, care implică înaltă tehnologie. Firma străină care o vinde nu o poate fabrica în România, pentru că nu există avansul tehnologic necesar, și la schimb nici nu poate să cumpere de la companiile românești „gloanțe, grenade și niște pistoale-mitralieră model sovietic”, pentru că pur și simplu aceste mărfuri nesofisticate nu ar acoperi o valoare de offset suficient de ridicată ca să merite. Statul român rămâne astfel cu investiția nerecuperată.
România reușește, pe alocuri, să obțină offset în unele contracte militare, însă este departe de a fi eficientă în acest domeniu. În octombrie 2020, suma offset-ului din contracte militare se ridica la doar 195 de milioane de euro.
Contractul pentru transportoarele blindate Piranha V are o componentă de așa-zis offset, în sensul că fiind fabricate în România, la Uzina Mecanică București, niște bani se întorc în industria românească. Contractul pentru camioanele militare cu Iveco urmează să se desfășoare prin același mecanism: după al 300-lea camion livrat de italieni, restul să fie fabricate în România. De asemenea, cele 4 corvete produse de Naval Group urmează să fie construite la șantierul naval de la Constanța. Marele risc al acestui stil de lucru este însă că producerea unei tehnologii mai sofisticate în România presupune și o forță de muncă calificată în acest sens, precum și linii de producție capabile de așa ceva, lucruri care adesea nu există în România, iar crearea lor duce la mari întârzieri.
Deocamdată România mai mult cheltuiește, fără să investească. Achizițiile militare nu sunt îndeajuns transformate în investiții care să întoarcă un profit palpabil din noile echipamente militare, pe lângă cel strategic și geopolitic pe care îl creează o armată care încearcă să fie modernă și capabilă la standarde NATO.
Ca să fii mereu la curent cu ce publicăm, urmărește-ne și pe Facebook.