Lipsa de protocoale pentru pacienții de la ATI: ce facem cu oamenii ținuți în viață cu orice preț?
Abonează-te la canalul nostru de WhatsApp, pentru a primi materialul zilei din Panorama, direct pe telefon. Click aici
- În România, nu avem protocoale care să stipuleze clar abordarea pacienților critici ajunși în secțiile de Anestezie și Terapie Intensivă (ATI): de la admiterea în terapie până la cum se ia decizia ca un pacient să fie scos de pe terapie, dar și ce anume decid pacientul și familia sa.
Există momente în care, dacă un pacient critic rămâne spitalizat și tratamentele nu-l mai ajută defel, nu vorbim de fapt decât de resurse irosite și de o calitate precară a vieții pacientului. Futilitatea medicală este un concept pe care îl avem chiar din vremea lui Hipocrate care vorbește în operele sale și despre faptul că medicii ar trebui să evite supratratarea unui pacient năpădit de boli.
Conform ordinului de ministru din 2009, pe secțiile ATI din țară trebuie să fie de gardă câte doi medici. Dar un control al Ministerului Sănătății, de la finalul anului 2021, a arătat că doar 40% din secțiile ATI îndeplineau această condiție. „Aici, echipa de gardă pe ATI e formată dintr-un doctor junior, în training, unul senior și un medic primar – „consultant” îi zice –, care e cel care decide, până la urmă, dacă acceptă sau nu un pacient pe terapie intensivă”, spune Ruxandra Petrescu, medic anestezist într-un spital din Londra.
- În Marea Britanie, fiecare pacient de pe ATI are o echipă de suport care se folosește adesea, înainte de orice tratament, de așa-numitul TEP form (Treatment Escalation Plan/ Plan de escaladare a tratamentului), un formular prin care medicul înregistrează care sunt opțiunile de tratament și ce anume dorește sau nu bolnavul din schemă. În Italia, din 2017 există testament biologic, iar unele state ordine DNR (Do Not Resuscitate/ Nu resuscita) prin care sunt luate în calcul dorințele pacienților cu privire la procedurile medicale prin care ar putea trece.
Și în România avem consimțământul informat, document pe care îl semnează pacientul sau aparținătorul, dar în care „se menționează o serie de aspecte pentru care aceștia își dau sau nu acordul; mai puțin cele legate de terapia stărilor terminale”, după cum punctează Mihai, medic ATI în Capitală. Motiv pentru care totul rămâne la latitudinea discuției dintre medici și pacienți sau aparținători, ceea ce poate duce la numeroase conflicte.
Ancheta de la Spitalul Sfântul Pantelimon a creat o dublă dezbatere în societate. Pe de o parte, sunt cei care consideră că doctorițele anchetate sunt criminale, iar pe de altă parte, cei care cred că se aflau într-un „impas terapeutic”.
Această din urmă discuție e argumentată de faptul că, în România, nu avem protocoale care să stipuleze clar abordarea pacienților critici ajunși în secțiile de Anestezie și Terapie Intensivă (ATI): de la admiterea în terapie până la cum se ia decizia ca un pacient să fie scos de pe terapie, dar și ce anume decid pacientul și familia sa.
Întrebarea care se ridică aici e mai degrabă retorică: cine ar trebui să aibă drept de moarte asupra noastră în spitale?
Spunem că e retorică, pentru că răspunsul e unul cât se poate de simplu, cu care sunt de acord și medicii, și pacienții, și eticienii. Noi înșine ar trebui să avem acest drept.
Realitatea e că, în calitate de pacienți în sistemul de sănătate românesc, ne este foarte greu să ne decidem soarta. Nici medicii nu-și doresc ca această responsabilitate să le fie transferată lor, însă sistemul nu le permite altfel.
Iar pe secția de Anestezie și Terapie Intensivă, lucrurile devin și mai tulburi, căci saloanele de aici sunt adesea populate de pacienți în stare critică, pe care doar aparatele îi mai mențin în viață. Cel mai adesea, replica rudelor sau aparținătorilor către medici va fi să facă „tot ce e posibil” ca să salveze viața celui drag lor.
Dar dragostea și frica pentru cei apropiați nu ar trebui să dicteze cursul tratamentului. În România cel puțin, în contextul în care nu avem protocoale pentru pacienții critici de la ATI, medicul oricum nu are de ales decât să facă absolut tot ce îi stă în putință să țină în viață pacientul, ceea ce uneori înseamnă doar chin pentru acesta.
Protocoalele sunt menite să ridice presiunea de pe medici, delimitând în mod clar proceduri legate de punctul până în care sunt folosite resursele, dar și despre momentul în care pacientul ar trebui trecut pe îngrijire paliativă, acolo unde nu mai e vorba de vindecare, ci de asigurarea unui confort în ultima perioadă de viață a omului. Căci uneori, ne place sau nu să acceptăm, continuarea tratamentului devine futilă.
O realitate medicală de când lumea: există și tratament inutil
E destul de simplu să-ți dai seama când cineva trebuie să intre pe terapie intensivă. Criteriile fiziologice și clinice trasează o linie suficient de clară. Ce nu mai este așa de simplu este să știi când să renunți și cum să ajungi la un acord cu toate părțile implicate ca să decizi că cineva trebuie exclus de la terapie intensivă. Pentru că există momente în care, dacă un pacient critic rămâne spitalizat și tratamentele nu-l mai ajută defel, nu vorbim de fapt decât de resurse irosite și de o calitate precară a vieții pacientului.
Futilitatea medicală este un concept pe care îl avem chiar din vremea lui Hipocrate, al cărui jurământ a tot fost invocat și în discuțiile iscate de ancheta de la Pantelimon. Totuși, în vreme ce jurământul pune accentul pe îngrijirea pacienților cu înaltă considerație, Hipocrate vorbește în operele sale și despre faptul că medicii ar trebui să evite supratratarea unui pacient năpădit de boli.
Deși poate suna aspru, există și justificări etice pentru a încheia terapia anumitor pacienți critici, după cum punctează și profesorii de etică medicală Dominic Wilkinson și Julian Săvulescu, într-un articol despre futilitatea medicală în secțiile ATI:
„Prima (justificare) este că doctorul crede că o continuare a tratamentului este contrară intereselor pacientului și i-ar provoca suferință. E un tip de judecată paretnalistă despre valoarea tratamentului și vieții. Fie durata vieții (durata de supraviețuire) este foarte scurtă sau improbabilă, fie calitatea vieții sale este atât de redusă, încât durerea, stresul și umilința tratamentului ar cântări mai mult decât beneficiile.
A doua și cea mai controversată justificare este că furnizarea tratamentului poate fi dăunătoare celorlalți pacienți. Înt-un context cu resurse limitate, a furniza tratament unui astfel de pacient ar însemna negarea tratamentului altor pacienți, cu o șansă sau cu beneficii semnificativ mai mari”.
Așadar, protocoalele pentru pacienții critici sunt extrem de necesare și în România, pentru ca decizia rațională să primeze, o decizie prin care să fie apărate în primul rând autonomia, demnitatea, confortul și dorințele bolnavilor.
Nu avem protocoale pentru critici. Ce avem
În România, nu avem însă un astfel de protocol sau niște linii de lucru clar definite pentru abordarea pacienților critici. Există doar un ordin de ministru, din 2009 și niște completări ulterioare aduse acestuia. Documentul e, însă, destul de general. În mare, se referă la procedurile tehnice legate de admiterea cuiva pe ATI, externarea sa (sunt stipulate doar cazurile în care pacientul se stabilizează, nu și situațiile nefericite), dotarea minimă cu aparatură și factorii de notat în fișe.
După cazul de la spitalul Pantelimon, Ministrul Sănătății, Alexandru Rafila, a anunțat că are de gând să organizeze o dezbatere publică pentru reglementarea transferului pacienților critici pe paturi pentru îngrijiri paliative. Cum avem doar 3.000 de astfel de paturi la nivel național, înseamnă că vom rămâne tot în logica resurselor limitate și a discuției despre cine alege/decide.
Lipsa unui cadru legislativ bine delimitat pentru terapia intensivă a pacientului terminal vine la pachet cu multe consecințe nefaste, nu doar pentru bolnav, ci și la nivel social, „de la secții ce funcționează permanent la capacitate maximă, aparținători nemulțumiți, pacienți care așteaptă în unitățile de primiri urgențe până se eliberează paturi de terapie intensivă, un triaj extrem de dificil al acestor pacienți cu vârste, patologii diferite și implicit șanse diferite de viață, până la faptul că tot personalul spitalului este suprasolicitat”, arată Gabriela Florea, medic și doctorandă în metacogniție la Facultatea de Filosofie a Universității din București și coordonatoarea unui curs care urmărește dezvoltarea empatiei în rândul studenților la medicină.
„Absența acestor reglementări a dus către o situație greu de gestionat. Dacă la toate acestea mai adăugăm blocarea posturilor, personalul insuficient sau faptul că nu s-au construit spitale noi, orice situație care iese din tiparul comun, cum a fost pandemia, sau situații care vin cu un plus de agravare și incertitudine cresc factorii de risc pentru îndeplinirea, în bune condiții, a îngrijirii pacienților critici”.
Între timp, țări ca Franța, Belgia sau Marea Britanie au protocoale sau diverse proceduri pe ATI, care facilitează pentru medici decizia de a trece pacienții către secțiile de îngijiri paliative. Sigur, niciun sistem nu e perfect, în fiecare dintre aceste țări se întâmplă și cazuri de malpraxis sau de tratament degradant – la urma urmelor, ține și de comportamentul și empatia medicilor, pe care Panorama a analizat-o aici, la scurt timp după cazul Pantelimon.
Totuși, lăsând cazurile particulare deoparte, prezența unor protocoale sau proceduri nu ar mai poziționa medicul ATI în postura „doamnei cu coasa”, ceea ce l-ar ajuta să se concentreze mai bine pe evaluarea și tratarea pacientului.
„Pe terapie, aici nu sunt neapărat protocoale, aș zice că sunt pur și simplu niște reguli de bază, toată Anglia le urmează, iar procedurile, în primul rând de admitere a pacienților pe terapie, sunt foarte diferite față de cele din România”, spune, într-o discuție cu Panorama, Ruxandra Petrescu, medic anestezist la un spital din Londra.
Când medicul ATI nu are propriul pacient
Conform ordinului de ministru din 2009, pe secțiile ATI din țară trebuie să fie de gardă câte doi medici, pentru a putea fi asigurată asistența la paturi, respectiv activitatea de anestezie. Dar un control al Ministerului Sănătății, de la finalul anului 2021, a arătat că doar 40% din secțiile ATI îndeplineau această condiție.
„Aici, echipa de gardă pe ATI e formată dintr-un doctor junior, în training, unul senior și un medic primar – „consultant” îi zice –, care e cel care decide, până la urmă, dacă acceptă sau nu un pacient pe terapie intensivă”, spune dr. Petrescu.
Nici în Marea Britanie lucrurile nu stau bine în privința personalului medical, cea mai mare lipsă fiind asistentele, al căror număr, pe fondul ieșirii Regatului din UE și al epuizării din pandemie, a tot scăzut.
Sursa: Nurses.co.uk
Totuși, procedurile care există în spitalele britanice ajută la fluidizarea traficului de persoane care ajung la internare și, în particular, pe ATI.
O diferență semnificativă între România și Marea Britanie este criteriul de admitere pe secția ATI. La noi, există o prioritizare în ordin, cea de-a patra prioritate incluzând „pacienţii care nu sunt în general admişi în terapie intensivă”, precum cei care nu au beneficiu anticipat sau cei pe moarte. Totuși, se mai arată în document că „admisia acestora se face pe baza individuală, în circumstanţe deosebite”.
La britanici însă, vârsta, de exemplu, e un factor care elimină cu desăvârșire posibilitatea unui bolnav de a intra pe ATI. Pentru simplul motiv că organismul său nu mai poate duce anumite proceduri care se fac pe secție.
„Au fost cazuri când am primit spre evaluare un pacient în vârstă de 98 de ani cu diverse comorbidități. Ar fi trebuit intubat, dar pacientul nu mai avea resursele necesare pentru intubare și apoi dezintubare. Acest caz a fost, așadar, refuzat din start, nu s-a admis în terapie”, mai punctează mediul anestezist din Londra.
O altă diferență întâlnită în cele două sisteme de sănătate, când vine vorba de organizarea ATI, este cui îi revine pacientul.
În România, medicul de terapie intensivă, pe lângă volumul mare de muncă, are și diverse sarcini administrative, așa că timpul limitat nu îi permite să aibă o comunicare așezată cu rudele pacienților.
În spitalul în care lucrează dr. Petrescu, pe de altă parte, medicii de pe secția ATI nu au niciun pacient propriu-zis. Cei care ajung la ei aparțin unei echipe de suport, care asigură o gestionare eficientă a resurselor, numită parent team.
„Fiecare pacient din terapie are un parent team, fie că este echipa de pe respirator, cardiovascular sau neuro. Pratic, noi, în terapie, nu avem un pacient al nostru, avem pacienți de pe alte secții, fiecare cu parent team-ul său”.
Această echipă de suport se folosește adesea înainte de orice tratament de așa-numitul TEP form (Treatment Escalation Plan/ Plan de escaladare a tratamentului), un formular prin care medicul înregistrează care sunt opțiunile de tratament și ce anume dorește sau nu bolnavul din schemă. Sunt luate multe aspecte în considerare, de la antibiotice, la hrănirea artificială, până la ventilație sau resuscitare la nevoie.
„Acest TEP e un punct de plecare și ia foarte multe în calcul: vârsta, dacă pacientul e independent, dacă trăiește singur sau nu, dacă poate face lucruri banale precum mersul la cumpărături, dacă poate să urce două-trei scări fără să obosească. Cu ajutorul lui se decide și dacă este pentru terapie un pacient, iar dacă este, și aici sunt foarte multe niveluri: dacă este pentru intubație, dacă este pentru resuscitare, pentru dializă, pentru suport cardiovascular, pentru punere de noradrenalină și așa mai departe”, completează dr. Petrescu.
Și Italia are o lege care îi ajută pe pacienți să le fie respectate dorințele. Adoptată în 2017, legea testamentului biologic le permite cetățenilor să-și exprime clar dorințele legate de tratamentele medicale, inclusiv resuscitarea, în cazul în care ajung într-o stare în care nu mai pot comunica.
Cât despre țara noastră, e important ca pacienții să-și discute opțiunile cu medicul curant, „să se asigure că dorințele lor sunt documentate în dosarul medical. În lipsa unui cadru legal robust, respectarea acestor directive crește enorm gradul de vulnerabilitate al medicului curant, neprotejat de justiție”, spune, într-o discuție cu Panorama, Mihai*, medic pe secția ATI la un spital din București, care, în contextul scandalului de la Pantelimon, a ținut să vorbească sub condiția anonimatului.
O discuție dificilă: sentimentele familiei vs. viața pe care și-ar dori-o pacientul
Și în România avem un formular de care medicii se folosesc pentru a ușura parcursul tratamentului. Este vorba despre consimțământul informat, document pe care îl semnează pacientul sau aparținătorul, dar în care „se menționează o serie de aspecte pentru care aceștia își dau sau nu acordul; mai puțin cele legate de terapia stărilor terminale”, după cum punctează Mihai.
Motiv pentru care totul rămâne la latitudinea discuției dintre medici și pacienți sau aparținători, ceea ce poate duce la numeroase conflicte, căci comunicarea este un instrument fragil, în special pe holurile spitalului, care nu are câtuși de puțin forța unei proceduri.
„Comunicarea dintre medic şi familia pacienților depinde, evident, de o mulțime de factori, în principal de încrederea în sistemul sanitar, respectiv medicul curant, educația medicală și multe altele. De cele mai multe ori, aparținătorii înțeleg explicațiile medicilor și sunt încredințați că se face tot ce e posibil pentru restabilirea stării de sănătate. Dar, din păcate, nu se întâmplă întotdeauna așa, iar situația poate deveni o sursă de discuții neplăcute sau conflicte”.
De pildă, dacă pacientul e inconștient, medicii pot fi puși în fața situației în care membrii familiei au viziuni diferite cu privire la ce ar trebui făcut mai departe. Gândiți-vă că, pe holurile spitalelor, asta poate însemna mai bine de o oră din ziua unui medic, care nu stă în acest timp lângă ceilalți pacienți, ci negociază tratamentul unui singur om. Mai mult, medicul trebuie să aibă „un set de abilități interpersonale foarte bine formate”, adaugă Mihai.
De multe ori, implicarea emoțională a membrilor familiei limitează felul în care fac față situației.
„În România, nu există un sistem formal pentru desemnarea unei «persoane de încredere» care să comunice în mod direct și constant cu medicii, în special medicul curant, în situațiile critice, așa cum există în alte țări. Aceasta este o problemă care poate complica și mai mult procesul de luare a deciziilor dificile în îngrijirea pacienților critici”, mai explică specialistul ATI.
Nu poți decide să mori, chiar dacă sunt slabe șanse să trăiești
Problema comunicării în spitale nu este doar un moft: dacă e deficitară, atunci „dorințele pacientului sau ale aparținătorilor nu sunt documentate sau discutate suficient de clar înainte de a ajunge în situații critice, lăsând medicii fără o ghidare clară în momentul deciziei”, adaugă Mihai*, medicul bucureștean.
În alte țări, sunt proceduri despre care pacientul poate transmite clar că nu-și dorește să îi fie efectuate, printr-un formular precum TEP, prin testament biologic sau prin ordine ca DNR (Do No Resuscitate/ Nu resuscita), care împiedică personalul medical să acționeze dacă deținătorul intră în stop cardiorespirator.
Resuscitarea, de pildă, nu e ca-n filme, când, dacă e restabilit pulsul, omul se ridică și pleacă acasă. Pentru mulți pacienți cu diverse comorbidități sau care nu sunt în floarea vâstei, resuscitarea poate fi o traumă serioasă.
Pacientul se poate alege cu oase rupte, plămâni perforați și, în unele cazuri, cu probleme cognitive cauzate de lipsa de oxigen până în resuscitare.
În aceste condiții, e lesne de înțeles de ce unii oameni își doresc să se ducă liniștiți și, într-un fel, natural: atât a putut organismul lor în condiții normale să funcționeze.
În România însă, nu avem nici formulare TEC, nici testamente biologice, nici ordine DNR, iar legea le impune medicilor să facă tot posibilul pentru a salva viața pacientului, indiferent dacă după proceduri, calitatea vieții lor devine mai degrabă o umbră rece.
Nu contează dacă însuși pacientul, înainte de stopul cardiorespirator, sau rudele îi cer opusul, medicul este obligat să efectueze resuscitarea. Altfel, îl paște închisoarea.
„Medicul este supus riscului de a fi acuzat de malpraxis sau omor dacă nu urmează aceste proceduri standard, indiferent de dorințele exprimate anterior de pacient sau de familie, atât timp cât acestea nu sunt redate în scris şi susținute de lege. Cum România nu are protocoale detaliate și bine stabilite pentru îngrijirea paliativă sau pentru deciziile de «end-of-life care» (îngrijire la sfârșitul vieții, n.red.), medicii pot fi reticenți să ia decizii bazate pe dorințele pacientului sau ale familiei, preferând să urmeze procedurile standard pentru a evita repercusiunile legale”.
Doctorul Ruxandra Petrescu spune că în Marea Britanie, în chestiunea resuscitării, fiecare are ceva de spus, în funcție de caz. În mod obligatoriu, se ține cont de ordinele DNR. Pe de altă parte, reamintește ea, dacă un pacient în vârstă și cu comorbidități spune că își dorește resuscitarea, cel mai probabil va fi refuzat:
„În general, pacientul poate să-și spună dorințele și îi vor fi luate în considerare. Dacă omul nu vrea să fie resuscitat, în principiu i se va respecta decizia. Dacă avem un ordin DNR, nici măcar nu mai dăm alarma, nu mai e anunțat nimeni, decizia a fost luată de dinainte. Dacă zice că vrea să fie resuscitat, iar echipa respectivă consideră că nu are resursele necesare, se va purta o decizie cu pacientul. Se face un fel de comisie, în care i se transmite că organismul său nu mai are resursele necesare să treacă printr-un stop cardiac și să fie resuscitat, iar dacă e resuscitat, nu va mai avea o viață normală”.
Medicii, în rolul de mesageri ai morții
Poate că una dintre cele mai dificile discuții pentru un medic de pe ATI este aceea de a-i explica familiei unui pacient în fază terminală despre opțiunea de a-l duce acasă pentru îngrijire paliativă, diferită de cea oferită pe secțiile ATI.
Doctorul poate sugera acest pas atunci când consideră că tratamentele pe care le are la dispoziție nu mai îmbunătățesc starea pacientului sau calitatea vieții sale. Altfel spus, când spitalizarea nu mai este văzută ca un beneficiu pentru bolnav.
Cum, în mod firesc, emoțiile sunt copleșitoare în astfel de cazuri, multe familii refuză să-și ducă rudele acasă, cerând să rămână spitalizate, în speranța că se va întâmpla ceva. Astfel, medicii sunt nevoiți să efectueze proceduri care să mențină pacientul în viață, pe care acesta le poate percepe ca pe un chin. Pentru medici intervine și frustrarea că un pat rămâne ocupat pentru o persoană despre care ei știu că nu își va mai reveni.
„Această situație pune o presiune suplimentară asupra personalului medical, care poate simți că resursele sunt utilizate ineficient și că îngrijirea acordată nu reflectă nevoile reale ale pacientului în acel stadiu al bolii. De asemenea, există o presiune etică și legală, deoarece medicii sunt obligați să facă tot posibilul pentru a menține viața pacientului, chiar dacă șansele de recuperare sunt minime”, spune Gabriela Florea.
Și totuși, cum ar trebui abordate rudele pacienților care speră la un miracolul și invocă exemple de pacienți care s-au trezit din comă după zeci de ani?
Pentru că suntem într-o țară ortodoxă, în care adesea oamenii își pun nădejdea într-un miracol de la Dumnezeu, e important, totuși, să ținem cont de următoarele aspecte: raritatea cazurilor, calitatea vieții după revenirea din comă, respectarea dorințelor pacientului și ale familiei, realitatea limitelor existente în medicină.
„În primul rând, este esențial să subliniem că astfel de cazuri sunt extrem de rare și reprezintă excepții de la regulă. În majoritatea cazurilor, după o perioadă mai lungă de comă, șansele de recuperare scad semnificativ.
Este important să înțelegem limitele medicinei. Deși tehnologia medicală și tratamentele au avansat în ceea ce privește susținerea funcțiilor vitale, nu toate afecțiunile pot fi tratate, și nu toate situațiile medicale au soluții care duc la o recuperare completă.
Cazurile de revenire din comă după mulți ani sunt impresionante și emoționante, dar sunt excepții extreme. Deciziile medicale ar trebui să fie ghidate de probabilitatea unui rezultat pozitiv, calitatea vieții ulterioare și respectul pentru dorințele pacientului și ale familiei sale”, explică dr. Gabriela Florea.
În general, medicii vor încerca să convingă familia să-și ia ruda acasă în astfel de cazuri, căci „îngrijirea la domiciliu poate oferi pacientului o calitate mai bună a vieții în ultimele lui zile, evitând intervențiile medicale invazive care ar putea prelungi suferința fără a îmbunătăți starea generală”, după cum mai spune Florea.
În spitalele de stat, secțiile de îngrijiri paliative sunt însă prea puține. Spitalul Județean Suceava sau Spitalul Râmnicu Sărat au astfel de secții, în timp ce unele spitale din țară oferă astfel de îngrijiri fără a avea secții dedicate. Astfel, problema este că pacienții care nu mai au șanse și pe care familiile continuă să îi țină în spitale ajung să moară adesea lângă bolnavi cronici pe care, în mod clar, un astfel de eveniment nu-i ajută în lupta cu propria boală.
Și totuși, cum decid medicii că nu se mai poate face nimic?
Pentru a stabili că un pacient este deasupra resurselor fiziologice, e necesară o comisie de specialitate care să evalueze situația, mai ales că pe ATI în niciun caz nu poți aplica o regulă la toți pacienții. „Trebuie individualizate în funcţie de patologia (de insuficiențele, disfuncțiile de organe) pacientului, de resursele fiziologice, de tabloul clinic şi paraclinic, lipsa de răspuns la linia terapeutică etc. În acest context, se vorbește de șocul refractar, adică lipsa unui răspuns pozitiv, de îmbunătățire a funcțiilor vitale pe parcursul tratamentului”, explică doctorul Gabriela Florea.
Iar medicul anestezist Ruxandra Petrescu, de la Londra, confirmă că unde lucrează ea această comisie există și acționează. După ce s-a făcut tot posibilul în terapie, la un moment dat, se pune problema retragerii resurselor pentru ca pacientul să treacă pe îngrijire paliativă, caz în care „se face o comisie multidisciplinară, care discută și cu alți doctori, cu parent team-ul, și se ajunge la decizie: dacă se continuă terapia sau se tratează paliativ. Ulterior, se face și o întâlnire cu familia, în care li se comunică toate deciziile și cum s-a ajuns la ele”.
La noi, medicii de pe ATI lucrează bazându-se în aceste cazuri dificile pe propriile experiențe și valori etice, care, desigur, variază de la un medic la altul. Astfel, avem cazuri similare care sunt tratate extrem de diferit, pentru că instrumentul critic al fiecărui specialist nu e același.
„În lipsa unor ghiduri clare, decizia de a opri tratamentele poate pune o povară psihologică grea pe umerii medicilor. Ei trebuie să navigheze între datoria de a face tot posibilul pentru a salva o viață și realitatea că, uneori, intervențiile suplimentare pot fi inutile sau chiar dăunătoare”, mai explică Gabriela Florea.
Dacă medicii ar avea însă un set clar de proceduri, povara psihologică s-ar diminua semnificativ, căci acțiunile lor ar avea mereu un temei în ghidurile clinice. Protocoalele ar asigura și pentru pacienți tratamente similare, indiferent de locul sau persoana care i-ar trata, ceea ce ar duce la o creștere a încrederii cetățenilor în sistemul de sănătate.
Procedurile ar reduce și riscul de malpraxis, deoarece deciziile luate de personalul medical ar avea în spate reglementări bine împământenite. „Astfel, s-ar ajunge la uniformizarea practicilor medicale și ar oferi suport psihologic și legal pentru medici, contribuind la îmbunătățirea calității îngrijirilor și la reducerea stresului implicit în luarea deciziilor de «end-of-life care»”, concluzionează medicul de pe ATI.
Articol editat de Alina Mărculescu Matiș
Ca să fii mereu la curent cu ce publicăm, urmărește-ne și pe Facebook.
