Generațiile exodului: ce câștigi și ce pierzi când pleci din România
Abonează-te la canalul nostru de WhatsApp, pentru a primi materialul zilei din Panorama, direct pe telefon. Click aici
Vorbim mereu de diaspora română cu o oarecare nostalgie. Tânjim după prezența, talentul și educația românilor de departe și visăm la cum ar arăta țara dacă ei s-ar întoarce și ar „pune osul la treabă pentru patria lor”. Concomitent, omitem tacit cauzele care îi determină să plece din țară, spre un mâine mai bun. Generalizările sunt de prisos, pentru că fiecare experiență a unui român plecat din țară este unică, diferită și implică propriile motive, calcule, compromisuri și vise. Poveștile acestor migranți sunt lecții de care ne putem folosi pentru a înțelege mai bine „România de afară”, dar și pentru a învăța de unde să începem să reparăm România de lângă noi.
Român fără Românie
Românul #1: Cel plecat de mic, cu familia
Mulți dintre tinerii români care pleacă din țară o fac când termină liceul și se aventurează pe meleaguri străine pentru o educație mai bună, mai multe oportunități, experiențe, culturi și o mai bună calitate a vieții.
Cum se spune, pentru un viitor mai bun.
Adelina Popescu nu se numără printre acești tineri. Are 24 de ani și locuiește în Olanda de la vârsta de 5 ani, când, răsfoind ziarul într-o zi, tatăl ei a găsit o oportunitate de job în această țară și a hotărât să plece definitiv din România.
„A fost greu din foarte multe puncte de vedere. Și acum, după 20 de ani de când sunt aici, parcă trăiesc într-un șoc cultural continuu. Când crești de mică în afară, ai o cultură în casă și o alta când ieși pe ușă, în societate”, spune Adelina. Deși înțelege și vorbește perfect românește, tânăra are un accent pe care nu-l poți descifra: cel de român care și-a învățat propria limbă acasă, de la părinți, nu la școală, de la profesori.
Deși ambii părinți au studii universitare de inginerie mecanică, banii erau puțini și oportunitățile de creștere și mai puține în România la începutul anilor 2000, când au început să se întrebe dacă merită să rămână sau să plece.
Mama Adelinei își amintește foarte bine calculele făcute atunci în familie: „Oportunitatea de muncă era bună, nu se compara cu ce era în România – prin jobul soțului aveam asigurare medicală inclusă pentru copii, beneficii, școală plătită, zile de concediu pentru întors în țară. A fost o decizie calculată strict în funcție de ce avantaje aveam în țară versus în afară”.
Câte decizii înseamnă o plecare?
Raționamentul pentru care părinții Adelinei au decis atunci s-a regăsit și încă se regăsește în multe familii din România care aleg să plece.
Totodată, în spatele cifrelor pe care le vedem în studii sau la televizor, se află niște oameni. Rareori decid să emigreze dintr-un motiv izolat. De cele mai multe ori, e vorba de un cumul de factori. Gândul plecării este o proiecție generalistă a unui viitor mai bun, nu un calcul exact, matematic a ceea ce înseamnă o viață mai bună.
Conform unui raport al Băncii Mondiale, de la căderea regimului comunist încoace, România a înregistrat cea mai mare rată de migrație din cadrul tuturor statelor din Uniunea Europeană – emigrația din țară a crescut cu 287% în perioada 1990-2017.
Eurostat a concluzionat că românii din diaspora care sunt eligibili pe piața muncii au depășit 2.65 de milioane în 2017 – mai bine de 20.6% din populația lucrătoare din România. Mai mult: conform unei analize din cotidianul francez Le Figaro 27% dintre românii cu studii superioare locuiau în afara țării în acel an.
Țara noastră este în mijlocul unei catastrofe demografice. Conform unei analize de predicție demografică din 1990, când populația României era la un număr record – 23.49 de milioane-, aceasta este preconizată să scadă până la 15.2 milioane în 2050. În acest moment, suntem la 19.3 milioane de români rămași în țară.
România are una dintre cele mai mari comunități de expați (aproximativ 9,7 milioane), iar de la aderarea României la UE în 2007 mai bine de 3.6 milioane de români au părăsit țara. În decursul aceleași perioade doar Siria a înregistrat o rată mai mare de cetățeni care au emigrat, motivele fiind mai întemeiate: război.
Șansa unei vieți mai bune
Românul #2: Cel plecat la a doua tinerețe
Diaspora românească este a cincea cea mai numeroasă din lume. Un raport OCDE (Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică) susține că 17% din totalul populației născute în România trăia în altă țară.
În 2020, fiind anul pandemiei, un număr semnificativ de români s-a întors în țară: conform Poliției de Frontieră s-au vehiculat cifre între 200.500 și un milion de cetățeni care ar fi revenit acasă. Nu avem date despre câți au rămas și până când.
Teodora Răducanu are 45 de ani și este consultant educațional, iar în februarie 2020 – cu o lună înainte de începerea pandemiei – a decis să se mute în Spania împreună cu soțul.
„Intenționam să plec din țară de ceva timp, însă soțul meu nu era încă hotărât: tot mai spera că lucrurile se vor schimba în bine și că merită să rămânem. Apoi, la final de 2019, ne-am hotărât să ne luăm inima în dinți și să facem acest pas, realizând că probabil ar fi ultima noastră șansă de a pleca. Dacă nu o făceam atunci, probabil că nu se mai întâmpla niciodată,” spune Teodora.
Întreaga ei piață de lucru era în România, iar Teodora a fost nevoită să se reinventeze total. „A trebuit să învăț singură cum să-mi fac un site, cum să fac promovare, marketing, recrutare, un plan de extindere – toate pe fundalul unei crize sanitare și economice”, explică ea.
„Am început efectiv totul de la zero. Am plecat doar cu economiile: nu știam pe nimeni acolo, nu cunoșteam limba, nimic”. La scurt timp Teodora a realizat că a făcut cea mai bună alegere plecând: „totul este extrem de bine pus la punct, de la infrastructură la sistemul de sănătate, cultură, vreme, mâncare, prețuri și oameni. Am reușit să ne facem și niște economii pe care în țară nu am fi reușit: cheltuim mai puțin și ne bucurăm mai mult. Nu ni s-au pus etichete pentru că suntem români, singurul lucru pe care pun preț este să fii corect.”
Teodora și soțul ei nu se văd reîntorcându-se la pensie. „Plănuim să ne facem o căsuță și să îmbătrânim aici. Toate s-au așezat așa de natural aici și suntem foarte fericiți. O luăm ca pe o confirmare că ăsta a fost locul și momentul potrivit pentru noi,” adaugă Teodora.
Pe lângă oportunitățile financiare, un factor important care este luat în considerare de mulți români atunci când decid să plece din țară este șansa de a trăi într-un „sistem normal”: într-o țară „ca afară”.
Deși situația economică din România s-a îmbunătățit, salariile înregistrează creșteri, iar venitul minim pe economie se majorează an de an, din țară pleacă în jur de 200.000 de români pe an, conform unui raport al Comisiei Europene din 2018.
„Suntem în continuare extrem de atașați de casă, avem familie acolo, suntem activi civic, votăm mereu. Dar în țară parcă treceam mereu prin același ciclu infinit la fiecare vot: speranță, așteptare, apoi inevitabil dezamăgire”, mai explică Teodora.
Tinerii din diaspora au nevoie de mai mult pentru a se reîntoarce
Românul #3: Cel care pleacă la studii
Radu Mircea are 30 de ani și este stabilit în străinătate de 11 ani. S-a dus întâi la studii în Olanda, iar apoi cu jobul în Marea Britanie. Locuiește la Londra de șapte ani, unde lucrează pentru o firmă de investment management.
L-am întrebat de ce ce nu se întoarce în țară. „La 30 de ani, ai nevoie de mai multe căsuțe care trebuie bifate pentru a te reîntoarce decât aveai la 20 de ani. Momentan, Londra îmi bifează mai multe căsuțe decât Bucureștiul”, e răspunsul lui.
Continuăm discuția despre întoarcerea acasă și ajungem la mituri: „Citind presa din România, observ tot felul de mituri privind întoarcerea acasă, cum că în țară chiar poți aduce o schimbare, sunt mai multe lucruri care n-au fost făcute și, implicit, sunt mai ușor de făcut, dar asta e o premisă falsă. Sigur există un motiv pentru care acel lucru n-a fost făcut până acum, nu ține de țară neapărat”, spune tânărul.
„Pentru colegii mei de generație care au revenit în România, viziunea asta antreprenorială nu a fost motivul întoarcerii, ci mai degrabă chestiunile personale: să fie mai aproape de familie, au întâmpinat o criză, nu mai știu încotro s-o apuce etc., și s-au gândit că o schimbare de genul acesta ar ajuta. Din cunoștințele mele, nu a plecat nimeni înapoi în țară care are o viață mai „settled” („așezată”, n.r.) din punct de vedere personal și profesional și sunt pe un trend ascendent în carieră ori au relații stabile”, adaugă tânărul.
Apoi, Radu atinge un subiect central pentru discuțiile din spațiul public privind diaspora. E vorba despre sentimentul de apartenență, pe care cei din țară îl înțeleg într-un mod limitativ ca fiind strict dorul de casă și dorința de revenire în țară.
„Pe măsură ce stai în afară, dispare reflexul de întors acasă și dezvolți o identitate culturală hibridă. Definiția ta despre ce înseamnă să aparții unui loc se schimbă cu cât stai mai mult în afară. Am revenit recent în țară după o perioadă mai lungă și am stat îndeajuns de mult încât să mă deranjeze lucruri pe care nu le-aș fi remarcat într-o vacanță mai scurtă. Cu cât stai mai mult și cu cât descoperi lucruri despre societatea din România, cu atât îți dai seama mai bine de discrepanța între viața de acasă, așa cum o țineai minte când ai plecat, și cum este de fapt”, spune Radu.
Apartenența națională, un sentiment relativ
Românul #4: Cel care pleacă din dorința de ceva nou
Pentru cei care au trăit cele trei etape prin care România a trecut în ultimii 30 de ani – regimul ceaușist, tranziția și perioada post-aderare la UE –, percepția asupra țării este una vast diferită de cea a tinerei generații din diaspora: un amalgam de sentimente cu privire la țară, viitor și speranță.
Luminița Zemlin are 53 de ani și este stabilită în Germania din 2001. Trăind și în România ceaușistă, știe ce înseamnă greutatea lipsurilor: „Ca profesoară în regimul comunist, erau luni bune când banii nu-mi ajungeau nici măcar să-mi cumpăr pastă de dinți”. Odată cu sfârșitul erei ceaușiste, Luminița avea o dorință arzândă să călătorească. „În 2001, aveam 34 de ani și eram profesoară suplinitoare de franceză într-un sătuc în Apuseni, în locul meu natal. Nu îmi permiteam o chirie, așa că mă întorsesem de la București acasă, să locuiesc cu mama”, povestește ea.
„Dorind să călătoresc, să aflu și să învăț despre această nouă lume ale cărei uși ne-au fost brusc deschise, am plecat în Germania timp de șase luni, având grijă de copiii unei familii de nemți pe timpul verii. Ei îmi acopereau toate costurile, pentru că altfel n-aș fi avut bani să stau”, își mai amintește Luminița.
Povestea ei cu Germania este demnă de o carte, rândurile acestui material fiind prea puține pentru a relata în integralitate parcursul ei. De la comerț cu porțelanuri cehești în România, pentru a-și suplini salariul de profesoară, la dădacă pentru copii nemți, de la perioada în care muncea la negru și până la povestea de dragoste și căsnicia sa cu un reputat arhitect neamț, Luminița simte că le-a trăit pe toate.
„Plecând, am pierdut apartenența la România, iar acest timp departe de țară își spune cuvântul. Mă simt străină în țara mea și simt asta de fiecare dată când mă întorc. Procesul de ‘nemțificare’ prin care am trecut în toți acești ani pentru a mă mula și a mă integra acestei noi culturi în care am decis să trăiesc mi-a anulat o parte din mine. Și este o decizie pe care mi-am asumat-o: decid să trăiesc în prezent, în acest sistem, sau în trecut, prin amintirile unei alte vieți, a unei alte lumi”, a mai adăugat aceasta.
Calculul unei vieți
Românul #5: Cel care pleacă pentru copii
Irina Stănculescu are 44 de ani și locuiește împreună cu soțul și cei trei copii în Statele Unite ale Americii, din 2002. Ea este profesoară, iar el, preot într-o comunitate ortodoxă din California.
Băiatul cel mare a fost născut în România, însă cuplul are și două fete care s-au născut și au crescut acolo. „Trebuie să vrei să răzbești. Plecată la 26 de ani, măritată și cu copil, e diferit decât atunci când pleci ca student, ai alte oportunități și ai alte uși deschise”, explică Irina. „A trebuit să accept și să învăț s-o iau de la capăt. Plecată din învățământ din România, în America am luat-o de la zero: am făcut și curat prin case și am avut grijă de bătrâni, dar am câștigat siguranța zilei de mâine pe care în țară n-o aveam”.
Între părinți și copii este o deconectare culturală pe care Irina o simte puternic: „cei mici sunt americani, dar noi nu. Deși tânjesc după țară, copiii se simt totuși străini când ajung acolo. Le pare rău pentru discrepanța asta și vor să stea tot mai mult în România”.
I-am cerut Irinei o concluzie după aproape 20 de ani de America. Ea spune că în momentul în care pleci, nu te gândești că poate fi mai rău decât în țară, dar realitatea e diferită de ce-ți închipui.
„Am trăit momente și am trecut prin încercări mai grele decât ce aveam în România. După 20 de ani, nu consider că aparțin Americii. Acasă pentru mine tot România este, tot acolo mă văd îmbătrânind. Am făcut acest sacrificiu pentru copii, să le dăm un început, o platformă pe care își pot croi un viitor. După, e decizia fiecăruia. Tiberiu (băiatul cel mare, n.r.) vrea să se întoarcă să practice medicina în România. Fiecare are libertatea să decidă unde și cum vrea să trăiască. La finalul zilei, nu știi niciodată care e decizia corectă: zici că le faci un bine, dar de fapt nu știi niciodată cu adevărat”, mai adaugă Irina.
Fiecare dintre acești cinci români a plecat la un moment diferit din viața lui, în timpuri diferite, cu oportunități și așteptări diferite, căutând lucruri diferite. Unii au găsit mult mai mult decât căutau și decât așteptau, alții au fost nevoiți să facă mai multe compromisuri decât ar fi vrut. Au avut parte de oportunități, dar și de dezavantaje, de venituri mai mari, dar și de greutăți pe măsură. Puțini sunt cei care își lasă țara în urmă cu inima deschisă, fără remușcări, frici sau îndoieli. Însă, speranța de a vedea ce este dincolo de zid este mai mare. Și în fiecare zi calculezi iar și iar ce ai pierdut și ce ai câștigat.
Ca să fii mereu la curent cu ce publicăm, urmărește-ne și pe Facebook.