Acest material interactiv oferă o perspectivă detaliată asupra evoluției economice și sociale a României în ultimii 30 de ani. Analizând 16 indicatori-cheie, de la demografie la educație, de la economie la sănătate, arătăm cum s-a transformat România din toate privințele care contează în viața unui cetățean.
Astfel, prin intermediul unor hărți și grafice interactive, am construit cea mai amănunțită radiografie a României de până acum, pentru a înțelege nu doar transformările care ne-au adus aici, cu bune și rele, dar și care sunt provocările care ne vor defini următoarele decenii.
Și pentru că mediile naționale nu sunt țara, iar Bucureștiul nu e România, ne ducem cu lupa cât mai aproape de toți românii și redăm atât situația actuală, cât și schimbările la nivel de județe și chiar de comune.
În pagina dedicată fiecărui județ, se regăsesc evoluții istorice ale acestor indicatori. Mai jos, regăsești o sinteză a poziției ocupate de fiecare județ în clasamentul național când vorbim despre 10 indicatori relevanți. Informația este prezentată vizual și auditiv, în acord cu legenda explicată mai jos. De asemenea, poți selecta județul din meniu pentru a explora pagina dedicată lui.
Fiecare pătrat reprezintă evoluția din 10 în 10 ani a unui indicator.
Indicatorii sunt grupați în două categorii: sociali și economici. Pentru mai multe detalii, selectați categoria făcând click pe butoanele de mai jos pentru a explora evoluțiile din ultimele decenii. În secțiunea cu prezentarea indicatorilor, puteți selecta județul dorit pentru a explora datele detaliate.
Primul lucru la care ne uităm sunt oamenii. Populația rezidentă a României a înregistrat o ușoară scădere în ultimii ani, reflectând atât tendințele demografice globale, cât și provocările specifice țării. Fenomene precum emigrarea, rata scăzută a natalității și îmbătrânirea populației contribuie la această dinamică. Schimbările demografice au implicații importante asupra forței de muncă, sistemelor sociale și economice. Din acest motiv, e nevoie de politici publice care să înțeleagă dinamicile care transformă societatea și să asigure o dezvoltare durabilă.
Populația rezidentă reprezintă totalitatea persoanelor cu cetățenie română, străini și fără cetățenie, care au reședința obișnuită pe teritoriul României. Reședința obișnuită poate să fie aceeași cu domiciliul sau poate să difere, în cazul persoanelor care aleg să-și stabilească reședința obișnuită în altă localitate decât cea de domiciliu din țară sau străinătate.
Populația după domiciliu, la data de 1 ianuarie a anului de referință, reprezintă numărul persoanelor cu cetățenie română și domiciliu pe teritoriul României, delimitat după criterii administrativ-teritoriale. Domiciliul persoanei este adresa la care aceasta declară că are locuința principală, trecută în actul de identitate (CI, BI).
Poate una dintre cele mai îngrijorătoare evoluții se referă la populația de mâine. Rata natalității din România aproape că s-a înjumătățit între 1990 și 2023. A scăzut de la 13,6 la 7,1 născuți vii la 1.000 de locuitori. Această scădere dramatică reflectă schimbările economice, sociale și culturale ale ultimelor decenii. Printre aceste schimbări se numără migrația, instabilitatea economică și prioritizarea carierei în detrimentul familiei. Tendința subliniază necesitatea unor măsuri de susținere a familiilor, precum accesul la servicii de îngrijire a copiilor, politici de concediu parental și inițiative care să încurajeze creșterea natalității pe termen lung.
La începutul anilor 2000, rata șomajului din România era de aproximativ 10%, pe fondul schimbărilor economice și sociale de la finalul tranziției post-comuniste. De-a lungul anilor, odată cu dezvoltarea economică și creșterea investițiilor, șomajul s-a redus treptat, ajungând la puțin peste 3% în ultimii ani. Pandemia de COVID-19 a avut un impact limitat asupra pieței muncii din România, strict raportat la numărului celor fără un loc de muncă. Rata șomajului a crescut ușor în timpul crizei sanitare, dar flexibilitatea unor sectoare economice a făcut posibilă limitarea creșterii șomajului pe termen lung.
Câștigul salarial din România a cunoscut o creștere semnificativă în ultimele decenii, datorită evoluțiilor economice și a îmbunătățirii condițiilor de muncă. De la salarii medii modeste în anii 2000, veniturile angajaților români au crescut constant, în special în sectoare precum IT, financiar-bancar sau energie. Au contribuit la asta și reprizele de majorări salariale din sectorul public. La această poveste despre un pas înainte se adaugă, însă, două nuanțe: diferențele regionale de salarii rămân încă semnificative și accentuează ruptura dintre România dezvoltată și cea „rămasă în urmă”. Al doilea minus e că, odată cu creșterea salariilor, a crescut și costul vieții, nu neapărat în același ritm. Asta demonstrează importanța echilibrării veniturilor la nivel de regiuni, dar și a creșterii puterii de cumpărare a populației.
Va fi, probabil, una din crizele pe care le va avea de gestionat România, în viitorul tot mai apropiat: numărul pensionarilor a crescut de la 3,7 milioane în 1990 la aproximativ 5 milioane în 2020. După 1990, generațiile numeroase născute în perioada de după cel de-Al Doilea Război Mondial și în timpul politicilor pronataliste din anii ’60 și ’70 au început să ajungă treptat la vârsta pensionării. În același timp, scăderea natalității de după 1990 și migrația masivă a tinerilor în străinătate au dus la o reducere a populației active de pe teritoriul țării. A rezultat un dezechilibru tot mai mare între numărul de angajați și cel al pensionarilor. Pe lângă îmbătrânirea populației, redistribuirea locuitorilor din zonele rurale spre urban, cu toate implicațiile asupra dezvoltării inegale a regiunilor, a afectat serios și structura economică și sistemul de cotizare la pensii, devenit între timp nesustenabil.
Pensia medie lunară din România era de aproximativ 1.500 de lei în 2020. Era o creștere semnificativă față de anii anteriori, dar tot se afla considerabil sub media din Uniunea Europeană. Nivelul din România reflectă atât diferențele economice dintre noi și alte state europene, cât și contribuțiile mai mici și durata redusă a stagiilor de cotizare. Deși s-au făcut pași pentru majorarea pensiilor, cel mai recent în 2024, decalajele față de standardele europene rămân un punct sensibil pe termen lung.
Numărul absolvenților de studii superioare din ciclul licență a înregistrat o evoluție majoră în ultimele decenii. Dacă în anii ’90 erau doar aproximativ 25.000 de absolvenți, acest număr a crescut spectaculos până în 2010, când ajungea la aproape 187.000. S-a întâmplat asta datorită extinderii accesului la educație superioară și cererii crescute de diplome universitare. Totuși, de atunci și până acum, trendul a început să se răstoarne. În 2020, numărul absolvenților scăzuse la aproximativ 85.000. Diminuarea reflectă atât declinul demografic al populației tinere, cât și schimbările în preferințele educaționale, pe fondul emigrării și al unei orientări mai pragmatice către formarea profesională. De aici rezultă o serie de provocări legate de felul în care ar trebui să arate învățământul superior pe viitor, astfel încât să fie nu doar de interes pentru tineri, ci mai ales de folos odată ce ies pe o piață a muncii în continuă transformare.
Cu tot cu exod, numărul de medici din sistemul public din România a rămas relativ constant în ultimele trei decenii, crescând modest, de la aproximativ 38.000 în 1990, la 42.000 în 2020. Această stabilitate numerică contrastează cu schimbările demografice și nevoile tot mai mari ale sistemului de sănătate, marcate de îmbătrânirea populației și de creșterea incidenței bolilor cronice. În ciuda unei ușoare sporiri a numărului de medici, sistemul se confruntă cu provocări legate de distribuția inegală a personalului medical între mediul urban și rural, între regiuni și specialități, precum și cu fenomenul migrației profesioniștilor către alte țări.
Deși e un indicator care se simte mai greu și mai târziu în buzunarele românilor, evoluția PIB-ului național e una din dovezile transformărilor economice majore prin care a trecut țara în ultimele decenii. În anii ’90, perioada tranziției de la economia centralizată la cea de piață a fost marcată de instabilitate și scăderi semnificative ale PIB-ului. Au fost anii de restructurări industriale și de prăbușire a unor sectoare economice tradiționale. Din 2000 încoace, România a intrat pe o traiectorie de creștere accelerată, susținută de investiții străine. Intrarea în Uniunea Europeană, în 2007, și accesul la fonduri europene au fost definitorii – România a început să se modernizeze cu bani străini. PIB-ul aproape s-a dublat între 2010 și 2020. Și chiar dacă rămâne sub media europeană în termeni de PIB per capita, ritmul creșterii lui e una din poveștile de succes nu doar ale României, ci și ale Uniunii Europene.
Nivelul prețurilor din România a avut fluctuații semnificative de-a lungul acestor trei decenii, reflectând atât tranziția economică, cât și dinamica pieței globale. În anii ’90, inflația a atins niveluri extrem de ridicate, ba chiar a depășit 150% în 1997, perioada liberalizării prețurilor și a instabilității economice uriașe. Ulterior, politicile de stabilizare și integrarea în Uniunea Europeană au contribuit la reducerea inflației, care s-a menținut sub 5% în majoritatea anilor de după 2000. Pandemia și criza energetică au răsturnat această stabilitate, însă. Perioada inflaționistă începută atunci continua să afecteze puterea de cumpărare a românilor și la sfârșitul lui 2024.
După anii ’90, caracterizați de niveluri modeste de capital investit, România a devenit o destinație tot mai atrăgătoare pentru fonduri externe, mai ales după aderarea la Uniunea Europeană. Totuși, multă vreme, investițiile străine directe au fost apropiate de nivelul banilor trimiși acasă de românii din diaspora. Între 2010 și 2020, principalele domenii vizate de investiții au fost construcțiile, industria prelucrătoare, transporturile și IT, cu un aport consistent din fonduri europene și investiții străine directe. Cu toate acestea, investițiile, deși au crescut serios, rămân distribuite inegal și sunt concentrate în județele dezvoltate, în timp ce regiunile mai puțin favorizate rămân subfinanțate.
Pentru o țară ieșită din decenii de comunism fără pic de cultură antreprenorială, creșterea numărului de întreprinderi active din România, în ultimele două decenii, e un semn încurajator. Dacă în anul 2000 existau aproximativ 318.000 de întreprinderi active, până în 2020, acest număr s-a dublat, ajungând la 624.000. Și aici, creșterea a fost, în bună măsură, consecința integrării în Uniunea Europeană. Accesul pe piața unică a deschis multe uși: de la finanțare, la piețe de desfacere și sprijin pentru dezvoltarea afacerilor. Domenii precum IT, servicii și comerț au cunoscut cea mai mare expansiune. Cu toate acestea, rata de supraviețuire a noilor afaceri rămâne scăzută, din cauza provocărilor legate de accesul la capital, birocrație și sprijin limitat din partea statului. Modificările fiscale frecvente și fără preaviz au avut și ele un impact asupra viabilității întreprinderilor.
Exporturile României au crescut în ultimele trei decenii. Am pornit de la 3,5 miliarde de euro în 1990 și, 30 de ani mai târziu, în 2020, erau de 62 de miliarde de euro. Această evoluție a fost marcată de schimbări majore, precum liberalizarea comerțului, atragerea investițiilor străine directe și aderarea la Uniunea Europeană în 2007, care a deschis accesul la piețe noi și a eliminat barierele tarifare. Principalele produse exportate includ mașini, echipamente electrice, autovehicule, produse agricole și chimice. Uniunea Europeană e partenerul comercial numărul unu al României, cu Germania, Italia și Franța în frunte, o dovadă a integrării economiei românești în lanțurile globale de producție.
Valoarea importurilor României a crescut în ultimele trei decenii, de la 1,7 miliarde de euro în 1990, la 80 de miliarde de euro în 2020. La fel ca în cazul exporturilor, integrarea în Uniunea Europeană și deschiderea altor piețe externe ne-au dat acces la o gamă largă de produse și tehnologii din străinătate. România importă în principal mașini, echipamente electrice, combustibili, produse chimice, alimente și produse farmaceutice, cu Germania și Italia printre principalii parteneri comerciali. Totuși, în mod constant, valoarea importurilor depășește cu mult valoarea exporturilor, ceea ce se reflectă în deficitul comercial al țării. Această balanță negativă subliniază dependența economiei românești de produse din alte țări, în special în sectoare strategice, precum energia și industria.
Un indicator care arată cât de bine se pregătește o economie pentru viitor, cheltuielile pentru cercetare și dezvoltare din România au rămas la un nivel scăzut ca procent din PIB. Sunt sub 1%, mult sub media Uniunii Europene. Cu toate acestea, în termeni absoluți, valoarea alocată cercetării a crescut semnificativ în ultimele trei decenii, pe măsură ce economia țării s-a dezvoltat. Finanțarea limitată afectează însă infrastructura de cercetare și capacitatea de a atrage și reține talente în domenii cheie. Anumite sectoare, precum IT și energia, au reușit să valorifice această creștere prin inițiative private și proiecte finanțate din fonduri europene. Creșterea investițiilor în cercetare și dezvoltare rămâne însă crucială pentru a avea o economie bazată pe inovație și pentru reducerea decalajelor față de economiile avansate.
Suprafața agricolă cultivată în România a scăzut de la aproximativ 9 milioane de hectare în 1990, la 8 milioane de hectare cultivate anual în prezent, în funcție de condițiile meteorologice și cerințele pieței. Chiar și așa, producția agricolă a crescut semnificativ, datorită modernizării tehnologiilor și investițiilor în echipamente și infrastructură. România rămâne un important producător de cereale în Uniunea Europeană, înregistrând producții mari la grâu și porumb, însă sectorul agricol este influențat de schimbările climatice și fragmentarea terenurilor agricole. Una din provocările viitorului va fi adaptarea agriculturii românești la noile realități climatice, inclusiv regândirea culturilor.
Povestea dezvoltării oricărei țări e una complicată. Portretul are tușe colorate, dar și sumbre – ba uneori ele se și întrepătrund. Povestea României ultimilor trei decenii și jumătate nu avea cum să fie altfel.
România a ieșit din comunism complet nepregătită pentru capitalism, iar tranziția a fost ratată din start. Pe urmă, a avut ocaziile istorice ale aderărilor la UE și NATO, ceea ce a adus-o, de la un an la altul, mai aproape de Vest, cu tot ce a însemnat asta: oportunități, piețe, acces, libertate, modernitate, mentalități. Dar și în timpul scurs de la atingerea acestor două borne s-au făcut deopotrivă pași înainte și greșeli.
Evoluția principalilor indicatori economici și sociali scoate în evidență o dezvoltare profund neuniformă la nivel național. Cu tot cu explozia economică a câtorva alte regiuni, Bucureștiul rămâne motorul economiei. În Capitală se concentrează o proporție semnificativă a PIB-ului pe cap de locuitor, a numărului de medici, absolvenților de studii superioare și a pensionarilor.
În același timp, alte regiuni, în special sudul și estul țării, se confruntă cu șomaj ridicat și o capacitate redusă de a atrage investiții și forță de muncă.
Cu alte cuvinte, în ciuda unei creșteri a numărului de întreprinderi, la nivel național, și a cheltuielilor pentru cercetare-dezvoltare, diferențele economice dintre regiuni persistă, cu toate implicațiile socio-politice și de bunăstare care derivă de aici.
În continuare, declinul natalității și îmbătrânirea populației pun și ele presiune pe sustenabilitatea economică și socială și au readus în prim-plan nevoia de o discuție asumată la nivel politic cu privire la reorganizarea administrativ-teritorială a țării.
În fine, deși decalajele economice între genuri s-au redus la nivel național, acestea persistă în anumite județe, perpetuând inegalități locale.
16 Decembrie, 2024
Articol editat de Alina Mărculescu Matiș
Îți dăm un semn pe e-mail, când publicăm ceva nou. Promitem să nu te sâcâim mai des de o dată pe zi.
