Frăția vinului. Cum au făcut tandem sârbul de la Liliac și moldoveanul de la Castel Mimi

Oricât de bun ar fi un vin, contează mult povestea cu care vine în pahare și compania în care îl bei. Povestea vinului Tandem ar putea începe ca un banc care promite: un sârb și un moldovean intră într-un bar, la Viena, și cer un vin. În spate este însă o poveste în care două părţi ale Europei își dau întâlnire în România şi care te poartă din fosta Iugoslavie sfâşiată de război, până în viile din Republica Moldova, cu o escală prin Austria și cu punctul final în România. 

Totul a pornit simplu, chiar de la un tandem. Prietenia dintre doi tineri pasionați de vin: un sârb și un moldovean. I-au despărțit câteva granițe de țări, dar până la urmă Tandemul lor a ajuns să însemne frăția dintre crama Liliac din România și Castel Mimi din Republica Moldova.

Miron Radic (35 de ani) și Adrian Trofim (32 de ani) s-au cunoscut la studii, în Austria. La Universitatea de Afaceri și Economie din Viena s-a născut ideea de a face un vin împreună. Chiar dacă amândoi aveau legături cu lumea vinului, de aici și până la crearea vinului Tandem, au mai trecut niște ani. Radic și Trofim au tras mai întâi fiecare pe „propria plantație” de viță de vie. Unul în România, celălalt în Moldova.

Frăția aceasta a vinului funcționează simplu. Tandemul alb e făcut în România, pe podgoria Liliac, de care răspunde Miron Radic. Tandemul rosé și cel roșu sunt făcute peste Prut, în Moldova, acolo unde familia lui Adrian Trofim are Castel Mimi. Nu doar podgoria, ci și castelul. Nu au reușit deocamdată să facă un cupaj în aceeași sticlă, dar și-au pus fiecare experiența de la Liliac și Castel Mimi sub aceeași etichetă care îi unește.

Tandem s-a născut târziu, abia în 2022. Mai târziu decât estimau cei doi producători și sub niște auspicii care i-ar speria pe mulți antreprenori: în plin război în estul Europei, suprapus cu o pandemie care încă dă din picioare, cu o inflație care arde tot mai rău și cu o recesiune economică la ușă. Nu e însă așa de speriat. Pentru că e un început la fel de improbabil ca și poveștile celor doi prieteni care au ajuns să toarne acest vin în sticle.

Liliacul transilvan, domesticit de un sârb cu spate austriac

Miron Radic s-a născut în Bosnia, dintr-un tată originar din Serbia și o mamă din Slovenia. „Sunt un adevărat iugoslav”, râde el, cu o glumă pe care o prinzi doar dacă ești de prin Balcani. Regiunea fostei Iugoslavii a rămas însă pierdută în amintirile vagi ale copilăriei.  Familia lui Radic s-a mutat în Austria, încă dinainte de războiul din 1991, care a dus la sfârșitul Iugoslaviei.

„Am crescut lângă Salzburg, lângă Alpi, acolo unde e Heidi. M-am mutat în Viena pentru studii și acolo am descoperit mai mult și Europa de Est”, povestește Miron, într-o română în care îl trădează un pic doar accentul.

Europa de Est l-a chemat însă înapoi până dincolo de locul unde s-a născut. Tocmai în România. Și-a făcut lucrarea de diplomă despre vinul românesc, la îndemnul și cu sprijinul lui Alfred Michael Beck, proprietarul cramei Liliac. Austriacul Beck nu era străin de investițiile în România, dar activa în agricultură și imobiliare. În 2010, după ce a făcut o vizită în Mureș, pentru că voia să cumpere păduri, a decis că poate ar fi mai bine să investească în vin. Așa s-a născut crama Liliac, întinsă pe 52 de hectare, la Batoș, în județul Mureș.    

Până atunci, tânărul Radic nu avea nici în clin, nici în mânecă cu domeniul vinului. Provocarea austriacului, pe care îl cunoștea încă dinainte ca acesta să investească într-o plantație de viță de vie în România, i s-a părut interesantă.

Miron Radic spune că lucrarea lui nu a avut cine știe ce mare valoare științifică. Dar a avut un alt mare avantaj: pentru a o realiza, i-a contactat pe importatorii de vin din Germania și Austria și i-a întrebat dacă ar fi interesați de vinul românesc. 

„Din 43 de cereri, am primit 41 de ‘nu’ și 2 de ‘poate, dar nu cred’. Am scris în lucrare că ar trebui să se concentreze mai mult pe piața locală, decât pe cea externă și (Alfred Beck, n.r.) mi-a zis: dacă tot sunt atât de deștept în teorie, nu vreau să încerc să fac și în practică?”. 

Radic nu a ezitat și, după ce și-a terminat studiile, a început să lucreze pentru Liliac, mai întâi la marketing, apoi în 2015 a devenit administratorul firmei. Din 2018, s-a și mutat în România.

Înainte de propunerea lui Alfred Beck, tot ce știa Miron Radic despre vinul românesc și despre zona Mureș se rezuma la o fată și la un vin prea dulce pentru gustul lui: „Am fost în 2009 în Târgu Mureș, aveam o iubită de acolo și ce am băut a fost un vin demidulce, demisec. Nu mi-a plăcut deloc. Sticla avea o etichetă foarte îmbătrânită și toată lumea bea cam prea dulce pentru mine”. 

În momentul în care a început să studieze piața vinului din România pentru lucrarea lui de licență, și-a dat seama cât de mulți producători sunt aici și cât de mare este potențialul țării pe această nișă. „E un ‘sleeping giant’”, spune Miron Radic.

Dacă vreți să aflați mai multe despre motivele pentru care vinul românesc nu are succes la export, citiți aici Vinul românesc, o Cenușăreasă care se împiedică dacă pleacă de-acasă.

Povestea unui vin, aici: Luciditatea Aureliei Vișinescu

Mimi, castelul vecin cu Transnistria

La vreo 7 ore de București și la doar 40 de kilometri de Chișinău, în satul Bulboaca, din apropierea Transnistriei, un castel din secolul al XIX-lea te teleportează direct în atmosfera de pe Valea Loarei. Nu a fost mereu așa aici, spune Adrian Trofim.

Adrian Trofim este a șasea generație din familie care lucrează la vinăria de la Castelul Mimi, dar începând cu tatăl lui, au devenit și proprietarii domeniului. Castelul își are numele de la Constantin Mimi, ultimul guvernator al Basarabiei, apoi director al Băncii Naționale a României și un mare pasionat de viticultură. Castelul care îi poartă numele este și primul castel vinicol din Republica Moldova.

Pe vremea studenției, sârbul de la Liliac nu știa că are un prieten cu castel. „Nu știam de Castelul Mimi și de amploarea lui. (Adrian, n.r.) a părut foarte normal cu noi la facultate, cu picioarele pe pământ. Și după aceea am aflat că are castel. Bine, prima dată am înțeles că e angajat la castel și l-am și felicitat”, își amintește Miron Radic cum l-a cunoscut pe Adrian Trofim.

În urmă cu peste zece ani, castelul Mimi nu arăta așa. Ocupată cu producția de vin, familia Trofim nici nu a băgat de seamă că una dintre clădiri putea să ascundă o bijuterie arhitecturală. Le-a deschis ochii un investitor chinez, care ar fi vrut să investească în domeniu. Tatăl lui Adrian l-a refuzat și și-a pus în minte să vadă singur ce poate face mai mult.

„În următorul weekend, am luat două topoare și am început să batem în tencuială, să vedem ce putem scoate afară. Am văzut tipuri diferite de piatră, de diferite dimensiuni, cu o altă culoare și o metodă de a construi diferită”, își amintește Adrian Trofim cum a fost când și-au întors în sfârșit ochii spre comoara care le stătea sub nas.

A urmat un amplu proces de curățare și restaurare. Acoperișul l-au schimbat de trei ori, clădirile anexă le-au demolat. Și totuși, Trofimii și-au dat seama că sunt depășiți de situație.

„Pentru noi, era ceva total diferit. Nu aveam experiență în design, în arhitectură. Noi știam să facem vin, distilate”, spune Trofim. Așa că au căutat specialiști în Ucraina, în Rusia și în România, pentru a-și pune castelul pe picioare. Dar nu au avut prea mare succes.

Așa că în vacanțe au început să meargă în zonele cu tradiție în castele și în vin – Italia, Franța și Spania. Până la urmă, din Franța a venit salvarea: în Bordeaux, le-a plăcut unul dintre „château-uri”. Arhitectul era un italian, care a ajuns să readucă la viață și Castelul Mimi, din Moldova.

Pe principiul „nu e bine să îți ții toate ouăle în același coș”, renovarea castelului a creionat și o nouă direcție de business. Dependența de piața rusească a lăsat urme adânci în Moldova. Înainte de 2006, când a avut loc primul embargo rusesc asupra vinurilor moldovenești, 99% din exporturile Moldovei mergeau către Federația Rusă. 

Atunci, Castel Mimi a reușit la limită să evite mari pierderi financiare, proprietarii au investit în utilaje noi și au făcut primul pas spre diversificarea către producția de distilate și apoi reorientarea exporturilor către Ucraina. 

„Din punct de vedere cultural, era mult mai ușor să lucrăm cu mentalitatea post-sovietică. Acum nu mai e așa, toți știm limbi străine și e mai ușor”, spune Adrian Trofim.

Vinurilor de masă li s-a adaugat astfel producția de distilate, apoi turismul și producția de vinuri premium. Cel de-al doilea embargo impus de Rusia Republicii Moldova, în 2013, le-a arătat că au luat decizia bună. 

Astăzi, 30% din producția de vinuri de la Castel Mimi rămâne în Republica Moldova, iar 70% ajunge în China, Polonia, Suedia și România. 

De altfel, România e o piață importantă de desfacere pentru vinurile din Moldova. Și alți producători de peste Prut sunt prezenți aici. Cel mai cunoscut este Purcari, cel mai mare exportator de vinuri din Republica Moldova, listat în 2018 la Bursa de Valori București. În România găsești însă pe toate rafturile vinuri moldovenești de la mari crame cum e Cricova, până la producători mai mici, precum Fautor, Gitana, Domeniile Davidescu sau Chateau Vartely.

Cifrele din spatele poveștii. Pe unele le știe doar tata

Pentru Castel Mimi, toate aceste decizii legate de diversificare au însemnat și investiții pe măsură. Renovarea castelului a început în urmă cu mai bine de 11 ani și nici astăzi domeniul nu este gata așa cum ar vrea familia Trofim. Mai au de terminat hotelul cu 22 camere și de adăugat un „wine spa”. 

„Abia atunci pot să calculez rata de recuperare a investiției. Dar cam la vreo 50 de ani o să ne ia ne scoatem investiția. Nu spun câți bani s-au băgat, că e secret, nici noi nu cunoaștem. E o sumă mare și o știe doar tata. Iar el nu vrea să ne-o comunice, pentru că îl doare sufletul”, spune Trofim.

Totuși, toată afacerea generează cumulat astăzi venituri de 12 milioane de euro și un profit de circa 2 milioane de euro, care este reinvestit.

De partea cealaltă, în România, sârbul Miron Radic scoate capul din hârtiile în care pare că s-a pierdut în timpul interviului, doar pentru a spune cu jumătate de gură despre partea cealaltă de Tandem că „e norocos că nu știe profitul, așa e la afacerile de familie”.

În cazul cramei Liliac, abia anul trecut nu a mai avut pierdere operațională. „E un proiect gândit pe termen lung”, explică CEO-ul companiei. 

Practic, se raportează la sumele investite în proiect, iar 2021 „a fost primul an în care nu a fost nevoie de investiție de la domnul Beck în cramă”, povestește managerul. Totuși, Radic argumentează că vor ajunge la break-even anul acesta, cu șapte ani mai devreme decât au estimat atunci când au pornit crama. În 2021, au avut afaceri de 1,8 milioane de euro, iar până în 2025 estimează că vor ajunge la 2,5 milioane de euro. 

Miron Radic a văzut cât de important este turismul viticol și cât potențial are în România. Și-ar dori și ei, la Liliac, un château. Dar să fie la fel de „wow” precum Castel Mimi. 

Deocamdată, au o singură cabană care se poate închiria, iar planurile turistice nu vor deveni realitate înainte de 2025, povestește Radic. Acum, sunt în plin proces de replantare de viță de vie și de extindere a cramei, pentru a ajunge la o capacitate de producție de 460.000 de litri, echivalentul a 600.000 de sticle.

În prezent, producția Liliac ajunge în proporție de 90% pe piața din România, spre deosebire de partenerii moldoveni, care mai mult exportă. „Vrem să devenim ‘eroi locali’, una dintre cele mai bune crame din țară și dacă ai rezultate bune în țară, este mai ușor și pentru export”, spune Radic.

Printre țările unde ajung acum produsele Liliac sunt Belgia, Olanda, Luxemburg, Polonia și puțin în Canada și Austria. Pe termen lung, în orizontul a 3-8 ani, vrea ca exporturile să ajungă la 20%.

„Am simțit încă din 2020 că suntem foarte concentrați pe piața locală și HoReCa și nu știm ce pandemie, ce război vine și trebuie să fim pregătiți pentru orice caz”, spune Miron Radic. Știe însă că nu va avea prea curând un export foarte mare, pentru simplul motiv că nu produc suficient vin. „E greu să stăm cu vinul pe stoc și să-l ducem la export și să avem parteneri locali care să nu aibă vin”.

Războiul, inflația și materia primă mai scumpă

Să fii în coasta Transnistriei și într-o țară nu doar aproape de război, ci și cu o poziție geopolitică fragilă nu este tocmai ușor. Mai ales când produsul tău e mai degrabă asociat cu relaxarea și petrecerea liniștită a timpului liber.

În Republica Moldova, autoritățile îndeamnă la economisirea curentului electric. Situația a devenit complicată, după ce Ucraina a sistat exportul de electricitate către R. Moldova, ca urmare a bombardamentelor rusești care au avariat rețeaua. Deși România a reacționat rapid și îi furnizează Moldovei tot curentul necesar, situația este departe de a fi una liniștită. 

Recent, Moldova a trecut prin două blackout-uri, tot din cauza bombardării infrastructurii energetice ucrainene. Și asta pentru că rețeaua moldovenească și cea ucraineană sunt interconectate. Mai multe despre complicata ecuație energetică din zonă, Panorama a scris aici: „Cum a ajuns România să țină becul aprins peste Prut. Filmul celei mai mari crize de energie din istoria Republicii Moldova”.

Adrian Trofim mărturisește că la Castel Mimi au fost instalate panouri fotovoltaice, care îi ajută să acopere 40% din consumul anual de energie. Au și avut recent un eveniment desfășurat exclusiv pe baza resurselor regenerabile. „Încercăm să rămânem optimiști – sperăm să nu fie nevoie să gândim sau să implementăm măsuri drastice pentru un astfel de scenariu”, spune Adrian Trofim, când îl întrebi ce ar face dacă ar apărea restricții în utilizarea de energie electrică.

Faptul că Republica Moldova a devenit un punct de tranzit important acum pentru mărfurile care odinioară treceau prin Ucraina înseamnă și întârzieri în vamă pentru camioanele care plecau în mod obișnuit cu produse moldovenești.

Adrian Trofim face un calcul rapid: „Camioanele stau și câte 4-5-7 zile pentru a traversa vama. Eu cred că sunt în minus cu 30 de mașini neexportate, pentru că nu era transport [disponibil], era în vamă și nu se face același număr de rute anual”. În plus, costurile pentru un transport sunt chiar și de cinci ori mai mari față de perioada de dinaintea războiului.

De fapt, nu doar războiul este un pericol pentru afacerea cu vin, ci și inflația în creștere. Iar acest lucru se simte și pe partea stângă a Prutului, în România. Vinul rămâne un produs de lux, iar prețul în HoReCa nu poate crește proporțional cu inflația, fiindcă atunci ar deveni prea scump pentru mulți dintre clienți. 

Producția este și ea îngreunată, pentru că o parte din materia primă era produsă în Ucraina. Miron Radic face inventarul cu tristețe: fabrica de sticlă nu mai există acum, agrafele pentru vinul spumant erau livrate tot din Ucraina. Pentru capișoane nu doar prețul este mai mare, ci și termenul de livrare. Și cartoanele ajung cu întârziere, ceea ce face ca planificarea să fie dată peste cap. În plus, facturile mărite au început să apară și la ei. „Factura de curent, că abia a venit acum, arată o diferență de 40-50% față de anul trecut”.

Ca de obicei, creșterea prețului produsului nu este o soluție pe termen lung. Spirala „prețuri mai mari – bani mai puțini ai consumatorului” nu va duce decât la o scădere a consumului, se teme Miron Radic.

Tandemul moldo-transilvănean vrea mult, dar și bine

Tandem s-a născut în tot acest context complicat, însă premisele afacerii sunt deocamdată bune. Deși au început mai târziu decât aveau planificat – abia în luna mai, au vândut deja 40.000 de sticle din cele 60.000 planificate. 

O sticlă de Tandem costă în jur de 35 de lei în retailul online, iar cel mai important pentru cei doi producători prieteni este să aibă cumpărători recurenți. Deocamdată doar din România, deși vinul acesta a intrat și pe radarul unor companii din Polonia.

El vede pe mai departe și potențialul afacerii: 100 de mii de sticle pentru anul viitor și o țintă de 200-250 de mii de sticle în viitor. „Atunci, eu cel puțin am ajuns la limitele producției. Nu mai rămâne nicio boabă de strugure”. 

Dar până atunci mai e cale lungă, iar cei doi prieteni pot să își stabilească obiective ambițioase, căci povestea Tandem este acum abia la primul pahar.