Generația dopaminei și drogurile de la tot pasul: Cum am ajuns victimele unei economii care încurajează dependențele

Pe fondul unor tragedii și al unor trenduri îngrijorătoare, tema consumului de droguri a fost dezbătută, în ultimele luni, la toate nivelele: de la părinți și școli, până la autorități locale, ministere și chiar și Consiliul Suprem de Apărare a Țării (CSAT). În timp ce statul spune că e în căutare de soluții pentru a controla problema drogurilor, specialiștii în adicții atrag atenția că e nevoie de mai mult decât promisiuni politicianiste și că atât consumul, cât și dependența sunt, de fapt, probleme de natură medicală. Asta înseamnă că ele trebuie tratate ca atare, în centre specializate, care, la noi, lipsesc cu desăvârșire.

Dacă în România dezbaterea a revenit pe agendă în contextul tragediei produse în localitatea 2 Mai, când un șofer aflat sub influența stupefiantelor a spulberat un grup de tineri cu mașina, în alte țări, problema e mult mai veche și, în unele cazuri, mult mai grave. Nicăieri nu este epidemia de droguri mai mare, în acest moment, decât în Statele Unite.

În cea mai recentă carte a sa, Generația Dopaminei, psihiatrul Anna Lembke, șefa Clinicii de Diagnostic Dual pentru Medicina Dependenței de la Universitatea Stanford, oferă o imagine de ansamblu asupra a ceea ce înseamnă adicția –  de la adicția de substanțe, la cea de mâncare, pornografie, telefon mobil sau medicamente. Face asta împletind poveștile pacienților săi, surprinzătoare și dureroase, cu povestea personală și lupta cu propria adicție de romane de dragoste sau erotice.

Lembke începe prin a face referire la istoria recentă a prescripțiilor de opioide din SUA, una dintre problemele majore de sănătate publică de peste Ocean. Pe lângă faptul că vine cu cifre care arată dimensiunea fenomenului, psihiatrul american se uită și la consecințele consumului – dintre cele mai diverse.

Dar nu se rezumă la date, ci face apel la neuroștiință și la studii științifice ale colegilor de breaslă. Nu în ultimul rând, în fiecare capitol al cărții se face referire și la practica din cabinet, pentru a creiona o imagine de ansamblu asupra dependenței, căci, spune Dr. Lembke, deși obiectul adicției diferă, ca societate, suntem la un nivel fără precedent de dependențe de tot felul.

Ce a facilitat epidemia de opioide din SUA

Încă din primele pagini ale cărții, aflăm că unul dintre factorii de risc majori pentru dependența de orice substanță este ușurința cu care avem, efectiv, acces la drog – cu sau fără ghilimele pentru drog.

Odată încercat, șansele să-i cădem pradă sunt foarte mari, arată medicul psihiatru, care subliniază că, între anii 1999 – 2012, numărul rețetelor pentru opioide precum oxicodonă, hidrocodonă și fentanil a crescut de patru ori în SUA. Între 1996 și 2013, numărul adulților americani cu rețete pentru benzodiazepine a crescut cu 67%, de la 8,1 la 13,5 milioane.

Nu doar numărul dependenților a fost într-o continuă creștere, ci și numărul deceselor produse de supradoze.

De la spray-ul nazal la acadele cu fentanil

Continuând pe linia dependențelor, medicul psihiatru amintește și despre consumul de alcool. Găsim și câteva povești ale unor pacienți care s-au luptat cu această adicție, care produce mai multe victime în Europa de Est decât în Statele Unite ale Americii. Lembke descrie în paginile cărții bucăți din discuțiile purtate cu pacienții ei, dar și lupta lor cu dependența, căderile și recăderile din timpul terapiei.

De la tehnologie, la consumerism, zahăr, substanțe și tehnologii de tot felul, lumea modernă a creat sau are la bază un exces de dopamină.

Cu timpul, substanțele nu doar că au ajuns tot mai ușor de găsit, dar au luat diverse forme. Spre exemplu, oxicodona poate fi găsită sub formă de pastile, injecții, plasturi sau spray-uri nazale. Iar fentanilul, un opioid sintetic de 100 de ori mai puternic decât morfina, aflat la baza epidemiei de proporții istorice din SUA, a ajuns să fie comercializat inclusiv sub formă de acadele.

Dopamine Nation arată că nivelul dependențelor a crescut nu doar în Statele Unite ale Americii, ci în toată lumea. Diferă însă substanța. În timp ce drogurile ilicite și opioidele domină consumul din SUA, Europa de Est se distinge printr-un număr în creștere de consumatori de alcool, indică volumul citat.

Durere vs. plăcere: cum găsești echilibrul

În orice tip de consum, însă, granița dintre plăcere și durere este una foarte fină. Echilibrul, de dorit, e dificil de obținut și asta pentru că felul în care ne raportăm, ca societate, la dure s-a schimbat fundamental în ultimele decenii. Cu asta, s-a schimbat și lumea medicală.

Dacă odinioară medicii considerau că durerea în anumite doze e ceva sănătos, optica este complet diferită în prezent. Medicii ar face orice ca pacienții să nu mai simtă durerea. Asta și pentru că pacienții o cer. Trăim în vremuri în care, pentru că s-au făcut atâtea progrese medicale și farmaceutice, pur și simplu nu mai concepem că e normal să simțim durere sau disconfort.

Unu din patru adulți din SUA primește zilnic tratament psihiatric medicamentos. În cazul copiilor cu astfel de tratament, ponderea e de 1 la 20. Deși în SUA sunt cele mai șocante statistici, aceasta nu e o problemă strict americană. Islanda, Australia, Canada și Danemarca vin puternic din urmă. Și aici, opioidele se prescriu pe bandă rulantă.

Lembke face referire la cifre, citând studii ale unor colegi de breaslă, dar și datele de vânzări ale companiilor producătoare. Aflăm, mai departe, și o concluzie alarmantă: în SUA, supradozele de opioide au ajuns să facă mai multe victime decât armele de foc (problemă mare) sau accidentele rutiere.

„Pastilele fac parte din viața lor de zi cu zi”, susține Lembke, adăugând că pacienții ajung să ia opioide ca pe vitamine.

În spatele fenomenului e o lipsă a autoîngrijirii, continuă medicul, care mai spune că durerea și plăcerea nu pot exista una fără cealaltă. Totuși, fugim cu toții de prima de prima dintre ele, iar goana obsesivă după cea de-a doua devine, adesea, un efort sisific.

Resetarea circuitului de recompensă

Studiul World Happines Report, citat în carte, arată că cetățenii americani erau mai puțin fericiți în 2018 față de 2008. În acest interval de zece ani, numărul celor diagnosticați cu depresie a crescut. Lembke atrage atenția asupra unui detaliu: americanii reclamă tot mai des că simt durere fizică fiind un fenomen în creștere. Ba chiar se pare că poporul american are mai multe dureri decât oricare altul.

Explicația e chimică, spune autoarea: e vorba despre dopamină, așa-zisul „hormon al fericirii”. În fuga noastră de durere și disconfort și după plăcere, suntem într-o rotiță de stors orice strop de dopamină posibil. Dar studiile arată că, pe măsură ce ne oferim tot mai multe surse facile de dopamină, bucuria e tot mai scurtă, iar căderile – sau tristețile/durerile – sunt tot mai frecvente și lungi.

Aici, psihiatrul american vine cu exemplul unei paciente, o tânără dependentă de canabis, care, la sfatul dr. Lembke, a încercat metoda postului de dopamină – DOPAMINE (Date, Obiective, Probleme, Abstinență, Mindfulness, Introspecție, Nivelul următor, Experiment). Acesta e un cadru de lucru folosit de autoare împreună cu pacienții săi, pentru a-i ajuta să renunțe la o adicție, fie că e vorba de consum de droguri, alcool sau nicotină.

Aceeași metodă o aplică și în cazul comportamentelor cu puternic efect dopaminergic. Structura, descrisă cu multă precizie în carte, a fost aplicată de Lembke nu doar pe propriii pacienți, ci și asupra obiceiurilor sale nesănătoase de consum. Postul de dopamină, dacă este făcut timp de patru săptămâni, poate avea efecte surprinzătoare.

„Am văzut pacienți care au avut nevoie de mai puțin de patru săptămâni pentru a-și reseta circuitul de recompensă, dar și alții care au avut nevoie de o perioadă mult mai lungă. Tinerii se readaptează mai repede decât vârstnicii, creierul lor fiind mai plastic. Uneori, tentația de a înlocui o substanță cu o alta e mare, iar o astfel de strategie dă greș, în cele mai multe dintre situații.”, explică Lembke.

După ce descrie poveștile pacienților și punctează că echilibrul este cel mai important pentru o viață împlinită, Anna Lembke înșiră, la finalul cărții, câteva lecții de luat în seamă.