Panorama cu ALP: Fotbal și dragoste de țară. Scurt ghid pentru o Românie demnă de iubit

Bine v-am băgat capul pe ușa electronică. Sunt Andrei Luca Popescu (ALP), jurnalist și redactor-șef adjunct la Panorama. Acesta este newsletter-ul săptămânal „Panorama cu ALP”, la care vă invităm să vă abonați. O dată pe săptămână, vă povestesc despre ce mi s-a părut demn de atenția voastră sau doar mă enervează atât de mult, că îmi vine să afle și alții. Sugestiile și dorințele voastre le aștept aici.

Vorbim azi despre căldura dragostei de țară, care ne cuprinde pe mulți dintre noi atunci când Naționala joacă bine fotbal, dar și despre cât de ușor alunecăm în patriotism răsuflat. Fotografia care ne îndemna să ne învățăm copiii să iubească România e un prilej minunat să vorbim despre cum ar trebui mai întâi să ne creștem o Românie care să ne iubească pe noi și pe copiii noștri. Apoi, zăbovim cu generalul Ciucă, la masa negocierii de talcioc a alegerilor prezidențiale.

Fotbal și dragoste de țară

Nu mă pricep și nu mă uit de obicei la fotbal, așa că nu-mi permit să vă țin lecții despre evoluția Naționalei la EURO 2024. Le găsiți zilele astea, din abundență, la aproape oricine pe Facebook, așa cum ați aflat tainele tenisului, de la toți sportivii digitali de canapea, în perioada de glorie a Simonei Halep. Totuși, o să vorbim tot despre fotbal.

A creat mare vâlvă și unde patriotice fotografia cu pancarta suporterului român de la meciul României cu Belgia, care spunea: „Învățați-vă copiii să iubească România!”.

S-au exprimat pătrunși la sentiment atât patrioți de mucava, care una predică în public și alta practică în propriile vieți, dar și cei cu simțiri autentice, necondiționate de argumentele raționale pentru care România ne face să ne dăm zilnic palme singuri.

România e iubibilă, mai ales când câștigă la fotbal. Și când trezește sentimente și emoții pe care românii nu le-au mai avut de aproape 25 de ani. Până și eu, nefotbalistul, ăla care nu-și mai găsește timp să se uite nici măcar la rezumatele meciurilor din NBA, la baschetul pe care îl iubește, am simțit emoții și m-am uitat cap-coadă la meciurile Naționalei de fotbal.

România joacă din nou fotbal la nivel înalt. Sau, cel puțin, mai înalt decât nivelul de dat cu stângul în dreptul, cu care ne-a obișnuit în ultimii mulți ani. Iar pentru unii ca mine, care nu vă pot păcăli cu impresii sforăitoare despre fotbal, probabil că nu e vorba de nimic mai mult decât de nostalgia după vremurile copilăriei din anii ‘90, când mă uitam cu lacrimi în ochi și inima în gât la meciurile Naționalei lui Hagi, tatăl. Atunci, era Generația de Aur. Acum, fiul lui Anghel Iordănescu, Edi, ne roagă să-i zicem Generația de Suflet acestei echipe unde Hagi, fiul, nu poate străluci la fel.

E acesta un motiv să ne iubim necondiționat țara? Oamenii care au „răsturnat” pe social media pancarta patriotică din tribune au spus că nu, hai să începem invers: „Învățați România să-și iubească copiii!”. Sunt alături de ei, pentru că mi se pare ordinea firească a lucrurilor.

Mai întâi, hai să învățăm România să ne iubească pe noi, cetățenii ei. Hai să dresăm România să se schimbe în bine pentru copiii noștri și apoi o s-o iubim, la rândul nostru, de n-o să poată duce.

Învățați-vă copiii să iubească pe fiecare pentru ce face și ce merită. Învățați copiii să iubească România care face lucrurile cinstit și profesionist. România care nu dă șpagă, România care merge la școală, România care nu aruncă gunoiul pe stradă, România care nu se angajează la stat ca să fure, România care nu se bagă în față aiurea, România care promovează oameni pe merit, nu pe pile și combinații.

Să iubim România care construiește și se dezvoltă pentru oamenii care o susțin prin muncă, taxe și impozite, nu pentru cei care fac parte din mafii politice, securiste sau de afaceri penale.

Pentru ca să-ți înveți copilul să iubească România, nu e de ajuns ca Naționala să treacă în optimi, o dată la 25 de ani. E nevoie ca România să se schimbe, iar asta trebuie să înceapă în primul rând cu părinții acelor copii pe care visează unii patriotic să-i dreseze nord-coreean la a-și iubi necondiționat patria.

Când nu o să mai scuipi pe jos, când nu o să mai faci ca maimuța opărită în tribune sau pe străzi, când nu o să-i mai agresezi pe alții în trafic sau la coadă, la magazin, când nu o să mai cauți să-i fentezi pe alții cu orice ocazie, atunci România va deveni mai bună.

Când nu o să mai votezi toate marionetele anti-europene, extremiste, care-ți hrănesc frustrările și spaimele cu propagandă naționalistă și teorii conspiraționiste, în speranța că așa le predai tu o lecție „ălora care ne fură țara de 30 de ani încoace” și te lupți cu „sistemul”, abia atunci să te apuci să-ți înveți copiii să iubească România.

Pentru că, până atunci, România cuprinde și multă stricăciune, nu doar lucruri care merită dragostea noastră. România nu e ușor de iubit acum, ba uneori nu e nici măcar demnă de iubit.

Până când oamenii care o conduc, dar și cei care trăiesc în ea la firul ierbii, nu vor înceta să-și bată joc de românii din jurul lor – că o fac printr-o lege, din Parlament, că o fac din spatele unui ghișeu jegos de instituție de stat sau de la un colț de stradă – hai să ne învățăm copiii cum să schimbe România, nu cum să o iubească, doar pentru că e a noastră, săraca.

Învățați România – adică statul, politicienii și funcționarii care o gestionează, dar și pe semenii din jurul nostru – cum să trăim împreună mai bine și cum să facem lucrurile mai bine fiecare în jurul său. Apoi, și copiii vor iubi România. O vor face singuri, nu trebuie să-i învețe cineva. Vine natural.

Ca acum, în aceste scurte momente efemere când ne unește fotbalul, ne amintim cu toții că avem o Națională care știe să mai și câștige și ieșim „la Universitate” pentru ea. Nu e Generația de Aur, poate nici cea de Suflet. O simt mai aproape de vorbele pasionatului de fotbal Andrei Crăciun: „generația care se străduiește”. Se străduiește în primul rând să-și facă treaba bine.

Recomandările lui ALP

Dragoste și portofel. Cum se țin finanțele în cuplu

De la infidelitate se rup cel mai ușor relațiile, iar când e și de la bani, lucrurile devin urâte. De aceea, e important să fim fericiți și satisfăcuți în cuplu cu gestionarea finanțelor. Ești ok dacă „ce-i al meu e și al tău, ce-i al tău e doar al tău”? Nu faci nazuri dacă ea ține cardurile și conturile casei, iar tu primești doar când ceri, cum făceau părinții voștri? Împărțiți frățește totul, iar pentru poftele personale e fiecare pe banii lui? Cristina Dobreanu și Eliza Casandra au găsit că totul e ok, doar să fie transparență și armonie la bani.

Economia nostalgiei, de la casete, la 3rei Sud Est

Cum de au devenit din nou pantalonii atât de largi, își începe Ciprian Ioana textul despre nostalgia pentru vechile muzici sau haine, care s-a transformat într-o industrie a tot ce e retro? Nu e vorba doar de milenialii care vor să se reconecteze cu tinerețile casetelor audio, a blugilor rupți sau a vinilurilor, ci și de Gen Z-etări care își frâng degetele într-un walkman, iar 3rei Sud Est e această formație cool, de care au auzit abia ieri. „Amintirile ne chinuiesc”, dar e mai mult decât atât.

Cum se joacă băncile centrale cu inflația

Ținerea sub control a inflației care ne macină buzunarele personale și economiile naționale e un sport extrem de fin. Băncile centrale se chinuie să potrivească totul, ca să sufere cât mai puțini, iar pentru asta e nevoie să schimbe uneori regulile în timpul jocului. Mihai Gongoroi ne explică cum am intrat într-o perioadă în care țintele de inflație au devenit nerealiste, iar lumea va trebui să se adapteze la această nouă realitate.

Transformarea serviciilor de streaming

Epoca de aur a serviciilor de streaming, care investeau bani cu nemiluita în producții de filme și seriale de calitate, oferind abonamente fără reclame și la bani puțini a cam apus, ne arată Vlad Dumitrescu. Paradoxal, pare că revenim în logica epocii de aur a cablului TV. Cu reclame și pachete de oferte, în care intră la grămadă mai multe servicii. Motivul? Lumea se abonează tot mai puțin, pe o piață tot mai fragmentată.

Ciolacu, portretul combinatorului la tinerețe

Poate că pentru mulți, premierul Marcel Ciolacu nici nu pare un băiat așa de rău. Mai degrabă, un descurcăreț, bravo lui, dom’le, a știut să se strecoare prin viață. Anca Simina face treaba aceea urâtă, de jurnalist old school, și ne arată la Recorder că nu e chiar așa. Oricât s-ar strădui Ciolacu să-și mascheze trecutul de combinator mărunt de Buzău, acesta nu trebuie uitat. Pentru că e clădit pe multe minciuni și falsuri.

Infograficul Panorama

Stăm cu toții tot mai mult în fața ecranelor și ne forțăm ochii tot mai multe ore pe zi. Dacă primiți acest newsletter pe o adresă de Yahoo, probabil că vă chiorâți ochii pe telefon și mai grav, pentru că așa e voia tehnicii. În materialul interactiv „O lume care nu mai vede”, Edit Gyenge ne arată cu date cum devenim din ce în ce mai miopi. E o problemă de sănătate publică tot mai dureroasă, iar până în 2050, în acest ritm, jumătate din populația globului va avea probleme de vedere.

Dacă tăceai, deștept rămâneai: Nicolae Ciucă

Generalul liberalilor a împânzit țara cu panouri publicitare în care „un ostaș în slujba țării” și chelia sa impunătoare ne pregătesc psihic pentru ideea subliminală că Ciucă merită să fie președintele României. Totuși, el și prietenii săi de alianță de la PSD se tot ceartă pe data alegerilor. O dezbatere care are sens strict pentru ei.

Nimic nu spune mai mult despre disprețul acestor oameni pentru democrație și pentru alegători, decât toată această moșmondeală despre când să fie puse alegerile, ca să le convină lor mai mult.

Ghinionul face că Ciucă s-a trezit și vorbind: „Aici e vorba de o decizie politică. Data alegerilor se stabilește de către un guvern atunci când este în deplinătatea lui constituit din membrii aceluiași partid și discuția nu mai are loc. Dar atunci când vorbim de o coaliție, inclusiv data alegerilor este o decizie politică, motiv pentru care e nevoie de consens politic”.

Alegerile au ajuns o negociere. Când să le facem ca să ne convină și mie, și ție, colegule de alianță.

Alegerile prezidențiale au ajuns să fie potrivite și pentru pofta unui singur om, darmite pentru a unui partid sau alianță: președintele Iohannis a fost servit cu ideea alegerilor prezidențiale în septembrie, pentru a-și putea muta liniștit dosul într-o funcție înaltă de prin Europa.

Ghinion, funcțioara nu i-a venit servită pe tavă, cum e dumnealui învățat să meargă lucrurile în România. Așa că acum, ideea alegerilor prezidențiale în septembrie a rămas să fie dezbătută între cele două mari partide care conduc România: cui convine mai mult?

Negocierea aceasta de talcioc a datei alegerilor nu are treabă cu democrația și nu-i privește deloc pe alegători, ci doar interesele politice ale unor partide aflate la putere, care pot să stabilească din pix că fac alegeri când li se năzare lor.

Nu contează asigurarea unui câmp de joc echitabil pentru toți concurenții politici și, mai ales, pentru ca românii să aleagă dintr-o paletă cât mai variată de candidați, într-un mod cât mai democratic. Nu, singurul considerent pentru PSD și PNL e să potrivească data alegerilor după cum le pică dumnealor mai bine în sondaje: stă unul mai bine acum, atunci le vrea mai repede; riscă altul să pice mai la iarnă în ochii electoratului, păi atunci să nu le facem la iarnă.

Și cel mai important pentru ei pare să fie ca lumea să nu aibă timp să se dezmeticească, dintre Ciucă și Ciolacu. Nu mai e timp și de alții, se mai trezește vreun Geoană, vreo Birchall, Lasconi se sumețește și dânsa din Câmpulung, Simion mai face vreo caravană, deja e aglomerat. Ciucă și Ciolacu sunt de ajuns.

Se mârâie ei acum un pic, mimând concurența, pentru ca mai apoi să roadă oricum împreună, la același ciolan al puterii, din care să stoarcă banii și resursele statului.

Cifra săptămânii