Periculosul viraj spre dreapta ultraconservatoare făcut de politicienii aflați în goana după electoratul „georgist”

Politica din România, mereu dominată de conservatori

Scena politică românească de după 1989 a fost, în mare parte, dominată de partide și lideri cu viziuni conservatoare. Chiar dacă au existat partide care s-au declarat social-democrate sau liberale, poziționările lor publice pe teme sociale, religioase sau legate de drepturile minorităților s-au situat de obicei de partea conservatoare a compasului politic. Prudente, în cel mai bun caz.

De la începutul anilor ’90, politicienii au evitat subiecte precum drepturile LGBTQ sau secularizarea spațiului public și au marșat constant spre teme despre familia tradițională, credință sau identitatea națională. Nu degeaba a rămas în memoria colectivă întrebarea „Credeți în Dumnezeu, domnule Iliescu?”, ca fiind cea care a l-a făcut pe Ion Iliescu să piardă alegerile, în 1996.

Puțini politicieni și-au permis să pară măcar rezervați sau neutri față de Biserică. Chiar și cei care nu aveau un profil religios clar și-au asumat discursuri despre „credință”, „tradiție” sau „moralitate creștină”. A devenit un reflex politic: în campanii, vizitele la mănăstiri, pomenirea lui Dumnezeu în discursuri sau promisiunile legate de sprijinirea „valorilor tradiționale” au devenit reguli nescrise.

Indiferent de partid, majoritatea liderilor au înțeles axioma politicii românești: poziționarea conservatoare aduce capital electoral.

În acest context, nu ar trebui să ne mire că toți candidații de la alegerile prezidențiale din 2025 se vând drept conservatori sau apelează la marote conservatoare în discursuri. Situația era similară și la alegerile anulate din toamna anului trecut. „Toți sunt conservatori, niciun progresist”, titra Europa Liberă, într-o analiză a discursurilor candidaților de atunci.

Discursul mainstream se mută tot mai la dreapta extremă. Cazul Crin Antonescu

Însă chiar și în acest context, succesul lui Călin Georgescu din primul tur al alegerilor prezidențiale anulate a aprins un bec în mințile politicienilor români „mainstream”: ar fi bine să fie chiar și mai conservatori, și mai naționaliști, și mai tradiționaliști decât înainte. E clar că lumea asta vrea. E vorba de cerere și ofertă, până la urmă. 

Așa se face că, în doar câteva luni, discursul public al politicienilor s-a radicalizat treptat, dar vizibil. Temele preferate de Georgescu au fost reciclate și integrate, în forme mai lustruite, în campaniile celor care recent pozau ca moderați sau europeni convinși. Fără ca măcar să-l mai menționeze pe Georgescu, îi preiau teme, vocabularul și chiar structura narativă.

Crin Antonescu e cel mai elocvent exemplu aici. Candidatul coaliției de guvernare a adoptat un discurs ultraconservator, în care se axează pe protejarea familiei tradiționale și a identității naționale. Ba chiar și citează din Ion Antonescu, autorul Holocaustului din România și condamnat pentru crime de război, același om lăudat în trecut de Călin Georgescu.

Fără să-l menționeze direct, Crin Antonescu reciclează aproape fidel ideile acestuia despre identitatea națională, credință și familia tradițională, în timp ce își construiește imaginea de apărător al unei Românii tradiționale.

De pildă, într-unul dintre discursurile sale recente, Antonescu a declarat că „familia este formată dintr-un bărbat și o femeie”, adăugând că nu-și dorește „o țară în care să avem într-o săptămână parada heterosexuală și în cealaltă parada homosexuală”. 

Acest gen de mesaj care mută discuția din zona drepturilor în cea a „protecției valorilor” este o temă clasică pentru discursurile ultraconservatoare. Antonescu a invocat, la podcastul lui Codin Maticiuc, inclusiv nevoia de „garduri de protecție” în fața celor care nu trăiesc tradițional.

Retorica nu se oprește la teme legate de familie. La Antena 3, Antonescu a citat din mareșalul Ion Antonescu, criminal de război responsabil de Holocaustul din România. Deși a spus că „nu cu arme” vrea să „treacă Prutul”, ci „cu reconstrucție și inovare”, simpla invocare pozitivă, neîntrebat de nimeni de acest subiect, a unui personaj condamnat de istorie și justiție e un semnal clar de flirt cu o zonă ideologică radicală, pe care Călin Georgescu o frecventa des și fără rezerve.

În campanie, Antonescu mizează constant pe o simbolistică religioasă intensă. Pe materialele electorale distribuite de echipa sa se regăsesc mesaje precum: „Adevărata putere nu vine din zgomot, vine din credință și călăuzirea lui Dumnezeu”. Iar la finalul fiecărui discurs public spune invariabil „Doamne-ajută”.

Într-o reverență intenționată sau nu către retorica extremistă a defunctului Corneliu Vadim Tudor, Crin Antonescu a invocat și execuții publice pe stadioane, pentru a-i pedepsi pe traficanții de droguri. El a declarat ulterior că regretă afirmația.

Ponta și Ciolacu își dau „suveranist„ cu dreapta în stânga

Fost prim-ministru al României și până foarte recent parlamentar din partea PSD, Victor Ponta merge și el în aceeași direcție. Autoproclamat cel mai mare „trumpist” al țării, titlu pentru care se luptă cu George Simion, Victor Ponta a adoptat și sloganul de campanie al lui Donald Trump, adaptat local: „România, pe primul loc”.

De altfel, Ponta a încercat să se agațe de publicul suveranist încă de după primul tur al alegerilor, când a lăsat clar să se înțeleagă că el îl susține pe Călin Georgescu. De atunci și până acum, Ponta a avut o misiune clară: cu un discurs tot mai naționalist (dar și pro-UE și pro-NATO pe alocuri) a încercat să cucerească atât votanții lui Călin Georgescu, cât și electoratul PSD.

Ponta jonglează abil cu ambiguitățile. Deși declară sus și tare că susține apartenența României la Uniunea Europeană și NATO, discursul său zilnic e încărcat de accente suveraniste, uneori chiar conspiraționiste, menite să-l legitimeze în fața unei baze electorale sceptice față de „elitele globale” sau „dictatura Bruxelles-ului”. Ponta se declară și anti-sistem și chiar a promis că dacă va ajunge președinte „va închide” dosarul lui Călin Georgescu, pe care îl consideră „politic”.

Fostul premier nu s-a ferit să se ducă nici în zone conspiraționiste, sugerând în podcastul lui Gojira că Iohannis ar fi știut dinainte ce urma să se întâmple la Colectiv.

Ponta pune accent pe temele favorite ale lui Călin Georgescu și mai ales pe ideea de luptă anti-sistem, iar diferența e doar de formă: Ponta evită excesele mistice ale lui Georgescu, dar preia ideile de bază și le ambalează într-un discurs politic mai digerabil, mai „mainstream”. Astfel, Victor Ponta reușește performanța de a vorbi pe limba suveraniștilor fără a rupe complet legăturile cu lumea euroatlantică. Este un echilibru fragil, dar calculat.

De menționat că și premierul României, Marcel Ciolacu, a înțeles același lucru din eșecul de la alegerile precedente: că trebuie să fie din ce în ce mai conservator și să se lupte cu progresismul. Astfel, Ciolacu s-a lăudat că pe buletine va fi trecut sexul, și nu genul (adică fix cum era și până acum), astfel că „nu vom permite strecurarea perfidă a unor elemente woke”. Mai recent, a spus că nu îl vrea pe Nicușor Dan președinte pentru că nu vrea să fie nevoit să vină în fustă la birou. De asemenea, l-a invocat în repetate rânduri pe miliardarul George Soros atunci când prezenta conspiraționist adversități la care el sau România ar fi supuși.

Aceste declarații ale lui Ciolacu, batjocoritoare și alarmiste în același timp, arată clar direcția în care s-a mutat discursul politic: spre o formă de anti-progresism visceral, în care orice aluzie la diversitate de gen, la politici incluzive sau la drepturi egale este imediat ridiculizată, discreditată sau demonizată. 

Chiar dacă nu se aliniază complet cu suveranismul conspiraționist al altor candidați, Ciolacu face pas după pas spre același electorat.

Spațiul pentru voci alternative, pentru candidați cu o viziune progresistă sau măcar modernistă, s-a restrâns dramatic. Nu pentru că nu ar exista astfel de idei sau alegători care le-ar susține, ci pentru că partidele și liderii principali au decis că nu merită riscul electoral.

De ce o strategie falimentară

Funcționează strategia? Chiar dacă pe plan economic, românii susțin măsuri mai degrabă progresiste, un studiu de piață realizat anul trecut de EU SPIN Research & Consulting la cererea Grupului Verzilor din Parlamentul European arată că doar 4% consideră că drepturile minorităților ar trebui să fie o prioritate pentru un eurodeputat, sub 20% susțin căsătoriile între persoane de același sex, iar un sfert sunt neutri. Deci, teren fertil ar fi și e o strategie care pare să aibă sens.

Există însă o problemă majoră cu această abordare. După cum spune într-o discuție cu Panorama Răzvan Petri, specialist în științe politice, masterand în politici publice la University College London și cofondatorul paginii Politică la minut, politicienii își ajustează discursul în funcție de percepția asupra poziției „votantului median” pe axa progresist-conservator.

În momentul în care simt că centrul de greutate al opiniei publice se mută spre o zonă mai conservatoare, mulți candidați își adaptează retorica în consecință. Problema este că această mișcare oportunistă poate părea lipsită de autenticitate – iar alegătorii simt asta. 

În plus, electoratul lui Călin Georgescu a fost foarte atras de ideea luptei cu sistemul, poate nu neapărat de convingerile sale ultraconservatoare. Același tip de alegători a votat în trecut cu partide foarte diferite – de la USR, la PP-DD sau PRM – în funcție de cine părea că răstoarnă status quo-ul. 

În prezent, acest sentiment de revoltă a fost canalizat printr-un discurs conservator și iliberal, dar direcția s-ar putea schimba. Insecuritatea economică rămâne principala temere, indiferent de vârstă, iar partidele extremiste exploatează tocmai această anxietate. 

„Dacă ne uităm la discursul lui Georgescu, oamenii erau atrași de figura sa paternalistă și autoritară, care putea să le rezolve problemele. Oamenii mai degrabă minimizau laudele aduse de el legionarilor, de exemplu. Dacă un candidat reușește să ofere răspunsuri credibile la temele legate de inegalitate și sărăcie, are toate șansele să mobilizeze acest electorat, indiferent de ideologia afișată”, consideră Răzvan Petri.

Alegătorii care au votat pentru Călin Georgescu sau au ales un candidat anti-sistem nu au făcut-o neapărat pentru că împărtășesc valorile lui – nu se gândeau cu simpatie la legionari sau la ce presupune un discurs pro-Putin ori anti-UE. Ce au perceput, însă, a fost că Georgescu „vorbește cu ei” într-o limbă clară, accesibilă, centrată pe problemele lor reale.

Georgescu, în schimb, din postura de candidat independent anti-sistem, a știut cum să livreze un mesaj simplu, emoțional și clar: „Sunt aici pentru popor”, „cred în Dumnezeu” și „vreau pace, prosperitate, dezvoltare”.

„Venea cu un discurs țintit pe problemele reale și concrete ale oamenilor. A vorbit mereu. E foarte greu, când tu mori de foame sau abia poți să-ți plătești facturile, să te gândești la ce bine e să fii în UE, de fapt. Pe tine te interesează să îți plătești întreținerea. Or, clasa politică actuală pe tine nu te-a ajutat aici. Georgescu, în schimb, era omul nou și cel care a pus lupa direct pe oameni”, explică Gîlcă.

E important de menționat că, deși românii tind să fie mai degrabă conservatori cultural, nu e neapărat cea mai bună strategie politică să te axezi pe lupta cu „woke”.

Așadar, mulți dintre candidații mainstream par să fi înțeles doar parțial succesul lui Călin Georgescu. În loc să analizeze complexitatea nemulțumirii sociale care a generat valul de susținere pentru candidatul anti-sistem, printr-o improvizație electorală, au preluat doar partea cea mai ușor de instrumentalizat: discursul ultraconservator și religios.

Discursul ultraconservator a prins teren, pentru că a fost alimentat de anxietățile economice ale oamenilor – legate de război, pandemie, crize succesive – și a fost prezentat ca o soluție la o modernitate văzută tot mai mult ca o amenințare. AUR și Călin Georgescu au deschis ușa către acest tip de discurs și, pentru că partidele mainstream nu l-au sancționat ferm la timp, el s-a normalizat. 

Acum, și politicienii moderați se simt obligați să intre în același joc și să semnalizeze constant că și ei sunt credincioși, că susțin familia tradițională sau că „au curajul” să spună ce e căsătoria, de fapt.

Singurul rezultat al acestei mimări a discursului anti-sistem ar putea fi o radicalizare suplimentară a electoratului, care va prefera întotdeauna originalul în locul unei copii palide.

Cum arată viitorul discursului politic în România

Schimbarea discursului politic spre dreapta ultraconservatoare, alimentată de partidele mainstream precum PSD și PNL, poate avea efecte de durată dacă nu este oprită din timp. 

Acceptarea unor derapaje de limbaj și atitudine riscă să pună în pericol norme democratice de bază precum toleranța față de minorități, respectarea adversarilor politici și a rezultatelor alegerilor. 

Răzvan Petri vorbește despre teoria „ferestrei Overton”, conform căreia pe măsură ce un anumit discurs devine acceptabil public, limitele a ceea ce este considerat normal se mută. 

Răspunderea revine în special partidelor aflate la guvernare, care ar trebui să traseze limite clare, să aplice sancțiuni informale pentru discursuri periculoase și să respecte legislația ce interzice incitarea la ură sau promovarea simbolurilor fasciste. 

Însă, asta devine mult mai dificil în contextul unei fragmentări ideologice interne atât în PSD, cât și în PNL, unde există tabere mai conservatoare, care poate ar prefera o alianță cu AUR, dar și altele mai moderate, pro-europene.

„În PSD, Marcel Ciolacu vine din latura mai moderată și se folosește de asta ca să șantajeze celelalte partide sau pe cei care îl atacă. El spune «dacă eu plec, câștigă conservatorii din partid și toată tradiția pro-europeană a României se duce pe apa sâmbetei, doar eu pot să îi țin în frâu. Dar în același timp, ca să îi țin în frâu, trebuie să am și discursul ăsta anti-woke, anti-progresiști». Așadar, Marcel Ciolacu s-a pus în poziția unui kingmaker și în partid, dar și în Parlament”, explică Petri.

Și în PNL există bătălii ideologice interne. În PNL, Petri identifică trei mari tabere: una conservatoare, cu legături religioase și simpatizantă a republicanilor americani, una moderat-conservatoare, pro-europeană (Ilie Bolojan, Emil Boc), și una apropiată de zona serviciilor secrete (asociată cu Klaus Iohannis). 

În USR, conflictul este mai degrabă strategic, decât ideologic: tabăra lui Drulă și Barna vizează electoratul urban și corporatist, în timp ce noua tabără a Elenei Lasconi explorează o direcție conservatoare-populistă, orientată spre publicul din urbanul mic și rural – zone în care și Călin Georgescu a avut priză.

În concluzie, viitorul discursului politic în România depinde de capacitatea partidelor pro-europene și mainstream de a găsi un echilibru între a răspunde cerințelor unui electorat tot mai polarizat și a proteja valorile fundamentale ale democrației.

Ele trebuie să găsească o delimitare clară între conservatorismul moderat și extremismul periculos, altfel România riscă să pășească pe o cale tot mai nesigură, unde discursul radical va deveni norma, iar instituțiile democratice vor deveni tot mai vulnerabile.