Șapte filme de văzut în vacanța de vară, de la artă pe iPhone și sex pe casete, la comedii negre și alegorii moderne

Vacanța de vară e în plină desfășurare și cu siguranță veți avea momente de relaxare în care puteți strecura și un film, acel produs cinematografic pentru care avem tot mai puțin timp să-i alocăm două ore legate din viața noastră.

Ca de obicei, vă propunem filme variate, pe care jurnaliștii Panorama le-au văzut și le-au plăcut, fiecare după gusturile sale. Aici, avem recomandările de seriale pentru vara aceasta.

Inherent Vice (Viciu inerent, 2014, regia Paul Thomas Anderson)

Filmul nu e pentru toată lumea: ritmul e fragmentat, personajele se intersectează adesea aleatoriu, iar firul narativ nu se derulează convențional. Ba chiar ajungi să pui pauză din când în când, doar ca să recapitulezi cine-i cine în tot balamucul de personaje care par să fi nimerit în film din greșeală — dar, cumva, nu sunt deloc în plus.

Necesită acceptarea incertitudinii și, da, și multă răbdare (durează două ore și jumătate). Dacă vrei acțiune clară și rezolvare logică, probabil o să te simți în derivă.

E un film „psychedelic noir” prin definiție, perfect pentru cei care caută o experiență cinematografică diferită. Într-un peisaj cinematografic tot mai blocat în povești predictibile, „Inherent Vice” e o escapadă pentru mintea ta: o experiență derutantă, în care important nu e unde ajungi, ci cum te rătăcești.

Să nu ai așteptări ca finalul să fie unul „curat”, cu toate firele narative rezolvate, ci o să primești o doză frustrantă de confuzie. Îl găsiți pe Rakuten. (Alexandra Albu)

The Substance (Substanța, 2024, regia Coralie Fargeat)

The Substance a aterizat recent pe platformele de streaming și poate că e mai ușor de digerat vizual pe o canapea, în propria sufragerie, decât într-o sală de cinema.

Regizat de Coralie Fargeat, filmul spune povestea lui Elisabeth Sparkle, o fostă vedetă de televiziune (interpretată de Demi Moore), care e concediată pentru că nu mai atât de tânără pe cât cer standardele. Ajunge, însă, să aibă acces la o soluție: o substanță care îi permite să-și „creeze” o versiune mai tânără și mai atrăgătoare a ei însăși – Sue (Margaret Qualley).

De aici încolo, filmul deja capătă proporții și poate fi greu de privit. Nu e nici horror, nici thriller, nu e nici parodie, nici satiră. E, de fapt, toate la un loc, ceea ce-l face un cocktail menit să agite în permanență privitorul, printr-o estetică de tip neon, muzică agresivă și prim-planuri trasate în tușe extrem de groase.

Stilistic, The Substance mizează pe imagini șocante, dar mesajul din spate rămâne: e o critică tăioasă la adresa industriei divertismentului, a capitalismului care vinde tinerețe și prospețime pentru audiență. Și îți arată că, în final, lupta pentru validare în fața celorlalți ajunge să te mutileze. La propriu.

Filmul are de toate, mai puțin subtilitate. E un film care pare atât de hotărât să-ți spună ce vrea să-ți spună, încât alunecă, pe ici, pe colo, chiar în ridicol. 

Dar ceea ce spune nu trebuie ignorat și merită spus, repetat și apăsat. Chiar și într-o manieră lipsită de subtilitate. De văzut pe HBO Max. (Ciprian Ioana)

Sex, Lies and Videotapes (Sex, minciuni și casete video, 1989, regia Steven Soderbergh)

Nu o să vă zic placa aceea cu „nu se mai fac filme bune ca pe vremuri”, dar… Chiar suntem inundați de sute de ore de gunoi cinematografic și trebuie să ai preferințe super-bine cristalizate, ca să știi ce să alegi. Nici măcar garanția unui regizor preferat nu mai valorează mare lucru azi, iar Soderbergh e unul din acele cazuri care, vorba aia, s-a tâmpit la bătrânețe.

Așa am ajuns să vă recomand un film de-al său „din tinerețe”, tocmai din 1989, pe care îl puteți vedea acum pe HBO Max. E o mică nestemată de doar o oră și jumătate, multi-premiată la vremea ei inclusiv cu Palme d’Or la Cannes și nominalizată la Oscarul pentru cel mai bun scenariu.

E un film cu doar patru personaje, o atmosferă încărcată de tensiune sexuală și e atât de bine alcătuit în simplitatea lui, că m-a ținut lipit. E vorba de fix ce spune titlul: sex, minciuni și casete video. 

Doar că nu există nicio scenă de sex, ci doar jocuri de imagine și dialog. Să nu faceți ca germanii din RDG-ul comunist, care, când a căzut Zidul Berlinului, au invadat cinematografele din Vest să vadă acest film, așteptând să vadă în sfârșit sex pe ecran.

Pe scurt, un cuplu nu mai face sex de mult. Ea nu poate obține orgasm sau plăcere, el o înșală cu sora ei. În poveste apare fostul lui prieten din liceu, un melancolic ciudățel care e impotent, dar e pasionat să filmeze femei care își povestesc în fața camerei fanteziile și viața sexuală. E singura lui formă de a experimenta plăcerea sexuală.

Ajunge să le filmeze pe ambele surori, din motivații diferite, iar de aici ițele poveștii se încurcă spre un final în care fiecare primește ce îi lipsea, dar și ce merita. (Andrei Luca Popescu)

Kontinental ‘25 (2025, regia Radu Jude)

Cineva să-l oprească pe Radu Jude. După capodopera „Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii”, regizorul a revenit pe marile ecrane cu Kontinental ‘25, o peliculă filmată în integralitate cu un iPhone (din motive financiare, nu neapărat creative, după cum chiar el recunoaște).

Filmul, premiat cu Ursul de Argint la Festivalul de Film de la Berlin din acest an pentru cel mai bun scenariu, urmărește parcursul Orsolyei, un executor judecătoresc din Cluj, care ajunge să se confrunte cu o criză interioară, după ce evacuează un bărbat fără adăpost, iar acesta se sinucide.

Jude reușește întotdeauna să capteze în mod impecabil absurdul chiar și din cele mai tensionate și triste situații din viața de zi cu zi, iar multe scene din film te vor face să râzi, chiar dacă știi că poate nu ar trebui.

Dincolo de asta, însă, pelicula funcționează excelent ca un soi de tur al celor mai înrădăcinate probleme din societatea noastră, fie că vorbim de probleme structurale mai mari precum clasism, rasism sau naționalism, fie că e vorba de situații concrete, cum ar fi criza locuirii din Cluj.

Kontinental ’25 nu oferă răspunsuri, ci mai degrabă forțează privitorul să stea față în față cu întrebări incomode despre responsabilitate, empatie sau solidaritate. E în același timp și ușor, și greu de privit. Filmul poate fi văzut în cinematografe, când e disponibil. (Vlad Dumitrescu)

The Good Liar (Maestrul minciunilor, 2019, regia Bill Condon)

Dacă aveți chef de un film cu suspans, dar fără violență, „Maestrul minciunilor” e alegerea perfectă. Un escroc viclean, Roy Courtnay, pune ochii pe o profesoară de la Oxford, Betty McLeish, a cărei avere valorează milioane. 

În ciuda eforturilor familiei de a-i demonstra lui Betty că Roy e departe de a fi alegerea potrivită, ea pare să se încăpățâneze să spună că Roy este alesul ei, acum, în ultima parte a vieții. Doar că Betty nu este atât de naivă precum o consideră toată lumea și mai are un as în mânecă. Iar cercul început cu mulți ani înainte, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, e pe cale să se încheie.

Nu dăm spoilere, dar ne amintim numai de vorba aceea: „cine râde la urmă, râde mai bine”. Filmul e bine construit și menține suspansul până la final, nemaivorbind că rolul principal feminin este jucat excepțional de Hellen Mirren, iar cel masculin de Ian McKellen. Filmul poate fi văzut pe Netflix și Rakuten. (Cristina Dobreanu)

American Fiction (Ficțiune americană, 2023, regia Cord Jefferson)

O comedie neagră sau dramedie despre un scriitor de culoare, ale cărui opere au fugit mereu de stereotipurile din jurul vieții afro-americanilor și a clișeelor ghetto. Și totuși, când, frustrat, scrie în bătaie de joc și cu pseudonim începutul unui roman pe care el îl vedea drept satiră și o ilustrare a ipocriziei societății, Monk cunoaște imediat succesul.

Totuși, deși totul a început drept o farsă pe care scriitorul o joacă unei industrii obsedate să emuleze „autenticitatea” vieții unor minorități, Monk se trezește că aliasul lui gangsta obține tot ce n-a reușit el: ia premii, curg banii, cartea e lăudată de colegi care îi desconsiderau scrierile serioase, ba chiar primește o ofertă de adaptare în scenariu de film.

Dar prețul e mare: dincolo de criza de identitate și frustrarea în fața unei situații absurde, scăpate de sub control, experimentul îi afectează și relațiile din viața lui. Filmul a luat o groază de premii, inclusiv un Oscar. Poate fi văzut pe HBO Max. (Alina Mărculescu Matiș)

Nonnas (Bunicuțele, 2025, regia Stephen Chbosky)

Într-o zi, fiul meu și-a dorit să ne luăm o zi liberă, în care să nu ieșim din casă și să nu facem absolut nimic. Pentru o astfel de zi a fost parcă făcut filmul „Nonnas”, cu Vince Vaughn în rolul principal: o călătorie la clasa I, într-o viață plină de savoare, cu copii iubiți, mame și bunici bune ca pâinea caldă, prieteni de nădejde și mese în familie, care te lasă cu sufletul plin. 

Acțiunea începe cu cadre pline de vervă, într-o familie italiană în care mâncarea merge mână în mână cu dragostea pentru cei apropiați. Peste ani, copilul de atunci, Joe Scaravella (interpretat de Vince Vaughn), ajuns mecanic auto, se simte complet pierdut după moartea mamei sale.

În memoria ei și a bunicii sale, începe să gătească mâncărurile din copilărie și ajunge mai apoi să cumpere, cu banii din asigurarea mamei, un restaurant în Staten Island, New York. Restaurantul, numit Enoteca Maria, după mama lui Joe, are ceva cu totul special: în el nu lucrează chefi, ci bunici italiene, nonnas, care gătesc pentru clienți așa cum ar găti pentru copiii și nepoții lor. La Enoteca Maria, nu vii doar ca să îți astâmperi foamea, ci și să te simți ca într-o familie.

În ceea ce privește „Nonnas”, viața bate filmul. Povestea este inspirată din realitate: Enoteca Maria chiar există în Staten Island, a fost deschisă în 2007 de adevăratul Joe Scaravella, iar acolo chiar lucrează bunici care gătesc rețete tradiționale și pe care le puteți vedea la finalul peliculei. Filmul poate fi găsit pe Netflix. (Raluca Ion)

Articol editat de Andrei Luca Popescu