Iohannis pleacă trântind ușa de la Cotroceni. Cu ce ne-am ales în 10 ani până la demisie?
Abonează-te la canalul nostru de WhatsApp, pentru a primi materialul zilei din Panorama, direct pe telefon. Click aici
Lista Panorama e o rubrică ce reunește analize din arhiva noastră, pe un anumit subiect la zi, căruia îi dăm, astfel, un context necesar.
Klaus Iohannis și-a anunțat demisia din funcția de președinte al României, însă nici în prelungirea artificială a mandatelor sale de 10 ani nu pare să fi înțeles de ce acest gest cât se poate de firesc era necesar. În același spirit de lipsă a răspunderii față de români, care a ajuns să îi umbrească tot mai crunt finalul de mandat, Iohannis a ales să-și facă ieșirea din scenă dramatizând inutil și amenințând pasiv-agresiv: o să plângeți voi după mine, are să vă fie rău, sunteți de râsul lumii. Ca și cum a făcut o favoare românilor.
În realitate, Iohannis a așteptat până dincolo de al doisprezecelea ceas să renunțe la puterea pentru care nu mai avea mandat din partea cetățenilor români, agățându-se de pavăza constituțională oferită de judecătorii CCR, care au luat extrem de controversata decizie de a anula alegerile prezidențiale și de a ne pune astfel într-o situație fără precedent: să avem un președinte pe care nu l-a votat nimeni, dar căruia i se permite legal să țină cald scaunul de la Cotroceni, până se decid partidele de la guvernare când organizează din nou alegeri.
S-au decis abia pentru luna mai 2025. Practic, Iohannis dorea să mai fie președinte încă jumătate de an, fără să fie ales de nimeni.
Procedura extrem de simplă și clară a interimatului prezidențial, care este asigurat de președintele Senatului, se va aplica acum așa cum se putea aplica încă din decembrie sau din ianuarie. Marea diferență? Acum, președinte interimar va fi liberalul Ilie Bolojan, nu generalul Nicolae Ciucă, care între timp a demisionat din Parlament. O altă diferență e că acum, Klaus Iohannis s-a văzut lăsat din brațe chiar și de liberalii pe care i-a strunit de la distanță ani de zile.
Transformarea lui Klaus Iohannis dintr-un lider în care majoritatea românilor își puneau acum 10 ani speranța de reformă, anticorupție și blocare a acaparării sistemului de stat de către atotputernicul PSD a fost uimitoare pentru mulți.
Președintele care acum demisionează spunându-ne că suntem de râsul lumii nu lasă niciun proiect sau idee palpabilă, pe care se poate clădi ceva, după 10 ani de mandat. Ne lasă doar cu imaginea unui om care a muls fără scrupule beneficiile și banii care veneau la pachet cu funcția prezidențială. Un om care refuză cu aroganță uneori agresivă să dea socoteală cetățenilor care l-au ales, pentru ceea ce face sau ce cheltuie din banii publici.
În Panorama, am scris de-a lungul vremii mai multe articole despre „moștenirea Iohannis” și despre cum a ajuns să arate funcția de președinte al României, în cei 10 ani în care Klaus Iohannis a deținut-o.
Ajuns președinte în 2014, Klaus Iohannis a lăsat inițial impresia unui profesor de provincie care, chiar dacă tace, face. 10 ani mai târziu, verdictul, mai ales în lumina celui de-al doilea mandat, e clar: Iohannis va rămâne președintele care mai mult a tăcut.
„Cele două mandate nu au fost echilibrate”, explică politologul Andrei Țăranu, care subliniază că, în ultimii cinci ani, președintele a părut total absent.
Marele proiect intern al președintelui a fost setul de reforme în sistemul de învățământ, „România Educată”, dar el e e văzut mai degrabă ca un eșec.
Pe final de mandat, președintele și-a căutat, cu CV-ul în mână, job la instituții mari precum NATO sau UE.
Despre predecesorul lui Iohannis, Traian Băsescu, s-a spus că a fost un șef de stat prea jucător. Impresia generală în cazul lui Klaus Iohannis rămâne că a fost un președinte-diriginte, crede Ramona Avramescu, jurnalistă TVR, acreditată la Palatul Cotroceni de aproape 20 de ani, timp în care a văzut cum s-a schimbat funcția prezidențială în mâinile unor politicieni complet diferiți.
Tot la capitolul „moștenire”, pandemia a fost momentul în care Klaus Iohannis a arătat inadecvarea cu rolul său.
Înainte de criza electorală, vorbeam cu Laurențiu Gheorghe, lector la Facultatea de Filosofie a Universității din București, specializat în filosofie politică și morală, despre cât de mult contează pentru români persoana președintelui, dincolo de rolul său formal.
„La noi, instituțiile sunt personalizate, se iau după om. Cred că, la un moment dat, Iohannis nu a mai fost conștient de rolul lui, a luat președinția ca fiind ceva ce i se cuvine”, spunea Gheorghe, care descria astfel valul care l-a făcut pe Klaus Iohannis președinte, în 2014: „am zis: ieșim din marasmul ăsta, îl alegem pe Iohannis, că e neamț, e diferit, e înalt, e serios, știe limbi străine, are și o nevastă simpatică. Dar a fost o dezamăgire faptul că el nu s-a mai implicat”.
„Imaginarul politic român este destul de limitat, în sensul că noi avem câteva imagini simple. Emil Constantinescu zici că e Alexandru Ioan Cuza numărul doi, chiar și aduce puțin cu el. A urmat Carol I de la Sibiu, de la sași. Am zis: „Ăsta nu are cum să fie corupt”. Știi cum e aici? L-am votat pe Carol I și a ieșit Carol al II-lea. Acum ce o să reciclăm? Suntem o nație de copy-paste. Nimeni nu vine cu inovații”, a mai comentat lectorul, în discuția cu Panorama.
Anul 2024 s-a vrut unul super-electoral, cu patru runde de alegeri. Am avut, până la urmă, doar trei și jumătate. În urma lor, am rămas încremeniți în tabloul politic de dinainte de alegeri: Marcel Ciolacu e premier, iar Klaus Iohannis a fost, până la demisia de pe 10 februarie, președinte. Ce s-a schimbat este că avem acum în Parlament trei partide populiste, radicale și extremiste, care pun accent pe suveranism, în loc de unul. Împreună, ele controlează cam o treime din mandate, iar poziția PSD și PNL s-a erodat grav.
La două luni după anularea prezidențialelor și a celui mai clar vot anti-sistem din istoria democrată a României, țara e administrată de o coaliție PSD-PNL-UDMR, susținută de minorități. Iar președinte, până la alegerile din mai, va fi liderul Senatului, Ilie Bolojan.
Pare, deci, că „sistemul” – așa cum a fost el identificat de cei care au votat altceva decât partidele tradiționale – e același. Iar asta va avea un preț. La fel și lipsa unor explicații coerente legate de anularea scrutinului lipsesc sau, tot la capitolul incoerență, decizia tărăgănată a coaliției în vederea asumării unui candidat comun la alegerile reluate.
Pe măsură ce i se apropie finalul celor 10 ani de mandat, președintele Klaus Iohannis nu doar că devine din ce în ce mai absent din viața publică, dar seamănă tot mai mult cu un băiat înverșunat, care și-a tatuat pe braț deviza „singur împotriva tuturor”. Nu e o dovadă a tăriei de caracter, cum ar putea crede amatorii de tatuaje-clișeu, ci arată doar nivelul de egocentrism și frustrare la care a ajuns președintele nostru.
Poziția sa de ofsaid, în care a rămas singur și detașat de pluton în cadrul NATO, nu pare să mai aibă nicio scuză, în ciuda discursului demagogic privind „interesul național” și reprezentarea României, evident prin lipirea unei funcții internaționale de nivel înalt pe fruntea sa, din simplul motiv că există și locuiește în palatul prezidențial.
Până ca România să ajungă vreo Germania sau Franța, să primească funcții de top doar așa, din oficiu (de fapt, pentru că au în spate economii, armate sau diplomații de top și oameni pregătiți, cu track record în domeniile lor), visele de preamărire internațională ale lui Iohannis nu par să aibă șansa de a depăși nivelul vreunei etichete golite de conținut.
Așa e și corect. În 10 ani, Klaus Iohannis abia a învățat să-și tragă pe el costumul corect și să zâmbească frumos, de protocol. Profilul său internațional a rămas la nivel de yesmen care, spre norocul României, nu a călcat în străchini, dar nici nu a etalat vreo inițiativă sau măcar poziție demnă de reținut. Spre deosebire de România, în Vest asta nu este (mereu) de ajuns. Dincolo de formă, mai trebuie și ceva conținut.
Nu e clar când și cum a ajuns Klaus Iohannis președintele „mi se cuvine”. Semnele umane au fost acolo încă de la început, de la celebrul său palton azvârlit nervos pe capota limuzinei de protocol. Însă, mulți le-au pus probabil pe seama stângăciei unui primar ajuns peste noapte să conducă o țară și să scoată nasul din micul său univers de la Sibiu. Iar nasul s-a tot ridicat, mult peste capacitățile și meritele purtătorului său de aproape doi metri.
Zodia „Împăratului Iohannis”, cum a ajuns să fie poreclit de presă, a intrat de ceva timp într-un perpetuu Mercur retrograd. Rând pe rând, s-au năruit toate visele total nefondate de preamărire internațională ale președintelui pe cale să rămână fără job la Cotroceni.
Jocul penibil de la NATO s-a dovedit doar un episod jenant, unde Iohannis a luat România pe persoană fizică și a pus-o în postura de Gică Contra, susținută doar de marginalii Europei de Est, precum Ungaria sau Slovacia. Totul, în speranța că vocea sa inexistentă ca profil politic internațional va fi confundată cu poziția geostrategică a României, ca țară-fanion pe Flancul Estic, în coasta Ucrainei.
Pe plan intern, s-a pus pe „hold” calendarul alegerilor din 2024, pentru a vedea cum i se aliniază astrele funcției lui Iohannis. Nu s-a întâmplat. România contează în NATO, dar Iohannis nu.
Au urmat visele și fitilurile lansate „pe surse” despre o poziție de comisar european, una de emisar special al UE pentru Ucraina, una de „ceva” la ONU. Din nou, lipsa de conținut și de conexiuni politice a președintelui Iohannis s-a concretizat într-un mare zero.
Pe plan intern, lui Iohannis a ajuns să i se trântească în nas și portița prin care partidul pe care-l poartă la butonieră, PNL, a încercat să i-o deschidă pentru a-i asigura măcar un scaun de parlamentar. Liberalii s-au degradat într-atât, încât au ajuns să ia cu copy-paste un amendament legal de pe vremea PSD-ului lui Ion Iliescu, pentru a îndoi regulile înainte de alegeri și a-i permite lui Iohannis să candideze independent, dar pe listele partidului, la Senat. Nici măcar asta n-a mers.
Klaus Iohannis pare că se îndreaptă cu pași tot mai repezi spre lada uitării istorice, oricât va încerca PNL să-l țină împăiat în vreo funcție, după alegeri. Este răsplata perfectă pentru vanitatea nemăsurată a acestui personaj ahtiat după funcții, rang și foloase derivate din asta.
Articol editat de Alina Mărculescu Matiș
Ca să fii mereu la curent cu ce publicăm, urmărește-ne și pe Facebook.
