Olaf Scholz, cancelarul invizibil. De ce e Germania atât de slabă în criza din Ucraina

În plină criză de securitate în estul Europei, când Rusia bate amenințător la porțile Ucrainei, presiunea crește pe aliații occidentali pentru a aloca resurse și ajutor Kievului. În timp ce puterile vestice trimit armament și tehnică militară în Ucraina și înăspresc flancul estic al Alianței, pentru a contracara o potențială invazie a Rusiei, reacția Germaniei, până nu demult managerul de crize al continentului, a fost una evazivă și ambivalentă.  

De altfel, de la începutul crizei ruso-ucrainene, Germania, principalul aliat din Uniunea Europeană al Statelor Unite, s-a remarcat mai degrabă pentru ce n-a făcut, decât pentru ce a făcut. E o combinație, spun unii comentatori, a personalității noului cancelar, un lider chiar mai reținut decât Angela Merkel, și a faptului că noua coaliție de la Berlin e formată din trei partide care nu au aceleași viziuni în materie de politică externă. 

Presa germană a caricaturizat „arta dispariției” noului lider de la Berlin, alte articole au vorbit despre „cancelarul aproape invizibil” și un titlu care a făcut înconjurul lumii se întreba retoric: „Unde este Olaf Scholz?”.

Răspunsul guvernului german vizavi de situația din Ucraina a fost atât de slab și de incoerent, încât în unele capitale occidentale a început să fie ridicată o întrebare dificilă: ce contează mai mult pentru Germania – interesele sale economice sau securitatea Europei? Realitatea, spun analiștii străini consultați de Panorama, e că asistăm la consecințele ambivalenței politice și economice pe care Germania o are față de Rusia. Deși intențiile noii guvernări sunt în linie cu discursul vestic, la nivel fundamental, modul în care ele au fost împachetate a rezultat într-un dezastru de imagine, comentează aceiași experți.

Până și ambasadorul lui Scholz la Washington ar fi trimis guvernului un avertisment că Germania e văzută tot mai mult drept un aliat pe care nu te poți baza, potrivit unui memo scurs în presă și citat de New York Times. Foarte relevant, documentul începe cu aceste cuvinte: „Berlin, we have a problem” (Berlin, avem o problemă, n.r.).

Citește aici mai multe despre situația din Ucraina și contextul regional:

De unde își ia Ucraina sprijin militar

Cu ce am ajutat Ucraina până acum

Funcționează sau nu sancțiunile rusești? Ce știm despre ce i se pregătește Moscovei

Vladimir Putin, între șantaj și obsesie. Ce se întâmplă, de fapt, la granițele Ucrainei

Germania și gazul rusesc

SUA au trimis 3.000 de soldați americani în Polonia, Germania și România, Danemarca a trimis avioane de luptă în Lituania, Franța a anunțat că e dispusă să trimită și ea trupe în România, în cazul agravării crizei. De la anexarea Crimeei, SUA, Marea Britanie, Polonia și Cehia au fost printre țările care au trimis echipament militar în Ucraina, fie sub formă de donații, fie în cadrul unor contracte comerciale. Germania, în schimb, care nu a trimis niciun echipament militar în Ucraina, din 2014 încoace, a livrat acum 5.000 de căști militare în Ucraina. Acțiunea, ridicolă la nivel de imagine, a fost criticată dur de către ucraineni, cu atât mai mult cu cât, la mijlocul lunii ianuarie, Germania a blocat un export de armament de origine germană pe care Estonia intenționa să-l facă în Ucraina.

De departe cel mai important exemplu al ambivalenței noului guvern german în această criză este Nord Stream 2 – conducta de gaz care face legătura directă între Germania și Rusia. Proiectul ar ocoli Ucraina și ar scădea importanța altor conducte de gaz din Europa Centrală și de Est. Gazoductul, care este finalizat, dar nu e dat în funcțiune, a fost criticat atât de Ucraina, cât și de Statele Unite și de mulți aliați europeni. Motivul: criticii spun că, odată ce va trece gaz prin ea, conducta va crește dependența Europei de gazul rusesc, crescând astfel și sfera de influență a Rusiei asupra continentului. 

„Relația energetică dintre Rusia și Germania datează de la începutul Războiului Rece și a fost una destul de pozitivă și stabilă. Până în momentul de față, Germania nu a întâmpinat vreo situație în care nevoile energetice să fie folosite drept instrumente politice și geopolitice de către Rusia, cum a fost în cazul Ucrainei, spre exemplu”, justifică expertul german încrederea guvernului de la Berlin în acest proiect.  

În ultima lună, guvernul lui Olaf Scholz a ezitat să declare clar dacă Nord Stream 2 va fi inclusă în lista de sancțiuni împotriva Rusiei, în cazul în care aceasta invadează Ucraina. Ulterior, oficialii americani și, pe urmă, cei europeni au decis să dea ei asigurările pe care Berlinul nu reușea să le ofere – o lovitură de imagine pentru Germania în ochii Aliaților.

Germania, care e pe punctul de a renunța complet la energia nucleară, și are probleme în a-și atinge propriile ținte de reducere a emisiilor, are nevoie de gaz pentru a-și realiza tranziția energetică. De cealaltă parte, o mai mare dependență de gazul rusesc va face ca Germania să devina tot mai vulnerabilă la orice vine dinspre Rusia. 

De asemenea, pentru că există diverse loialități și interese în rândul partidelor din noua coaliție de guvernare de la Berlin, e cu atât mai greu să se obțină un echilibru și compromis politic privind poziția Germaniei în Ucraina. Atât Partidul Verde, cât și Liberal-Democrații (FDP) – partidele minoritare din coaliție – au opinii diferite și vocale când vine vorba de chestiuni ce țin de politică externă și securitate. Iar poziția Social-Democraților (SPD) contravine acestor opinii. 

Din SPD se trage și actualul cancelar, iar poziția ambivalentă cu care a tratat Rusia, în contextul actualei crize din Ucraina, are mult de-a face cu părerile împărțite ale propriului său partid, dar și ale poporului german cu privire la Rusia.

Pe lângă Nord Stream 2, Germania ar fi respins și propunerea Alianței de a deconecta Rusia din sistemul de plăți internațional, SWIFT (Society for Worldwide Interbank Financial Telecommunication), în caz de invazie. Ce ar presupune această decuplare, explicat AICI.

„Dacă Germania ar fi măcar pe jumătate la fel de activă în zona securității și politicii externe cum este în sfera economică și de business, ar fi grozav. Acum că Marea Britanie, care era principalul câine de pază al Europei, nu mai e parte din UE, Germania cu siguranță ar trebui să ia frâiele și să fie mai asertivă în acest domeniu. Dacă Germania va lăsa Franța să devină principala voce a Europei în sfera externă, acest lucru va fi în detrimentul guvernului de la Berlin, pentru că Franța, ca fiecare alt stat membru, are propriile interese și propria viziune asupra Europei”, spune Martin Ehl, analistul ceh.

Una dintre sursele valului de critici cu care se confruntă Olaf Scholz e „umbra Angelei Merkel”. Criza ucraineană a forțat pe bună dreptate comparații între cum a gestionat predecesoarea cancelarului relația cu Rusia și valorile și interesele germane și cele europene. În fond, în 2014, în criza anexării Crimeei, Merkel a fost principalul mediator dintre Vladimir Putin și Occident, securizând o serie de sancțiuni împotriva Rusiei, care sunt în vigoare până și în ziua de astăzi.  

Olaf Scholz nu emană, însă, aceeași încredere și aceeași stăpânire de sine pe care leadership-ul lui Merkel le-a dovedit, spun comentatorii. De cealaltă parte, nici nu a avut timp. Noile tensiuni dintre Rusia și NATO au început odată cu mandatul noului cancelar. La mai puțin de 10 zile de la plecarea lui Merkel din funcție, guvernul rus își publica cerințele de securitate. Printre ele se număra oprirea expansiunii estice de către forțele NATO și interzicerea Ucrainei de a deveni membru al Alianței transatlantice.

Martin Ehl, expertul ceh intervievat de Panorama, spune că marea problemă a Germaniei a fost lipsa unui mesaj clar și rapid, dat fiind viteza cu care s-a mișcat criza în aceste săptămâni. Indiferent de motive, incoerența germană nu afectează doar reputația țării, dar slăbește și poziția lui Scholz și a întregului său guvern. 

Ostpolitik, atunci și acum

Mulți cunoscători ai politicii germane se uită acum la cum e tratată criza ucraineană și văd un fir roșu care duce înapoi până la anii  ’70, în perioada Războiului Rece, și la legăturile istorice, economice și culturale dintre Germania și Rusia.

Odată cu venirea la putere, în 1969, a lui Willy Brandt, primul cancelar social-democrat al Germaniei, strategia de politică externă a Germaniei de Vest începe să integreze Uniunea Sovietică tot mai mult în discursul politic de securitate. Această evoluție a relațiilor dă naștere la așa-zisul concept de „Ostpolitik”, care presupunea o normalizare a relațiilor dintre Germania și Europa de Est.

Chiar și astăzi, moștenirea politică vizavi de Rusia influențează considerabil discursul din interiorul SPD.

Un alt personaj politic important din partid, Gerhard Schröder, cancelarul care a precedat-o pe Angela Merkel, a devenit ulterior un apropiat de-al lui Vladimir Putin. Acum, el e președinte în boardul Nord Stream AG, consorțiul de companii care a construit conducta de gaz Nord Stream 2 și ocupă și o poziție de conducere în cadrul Rosneft, o companie energetică din Rusia.

„Există oameni care au intrat în SPD doar pentru politicile lui Willy Brandt, iar această ramură care mizează pe dialog și detentă (normalizarea unor relații politice tensionate, n.r.) în abordarea cu Rusia este în continuare extrem de vocală și în SPD-ul de azi”, continuă Rafael Loss.

Firul istoriei poate fi depănat chiar mai departe de Războiul Rece. Responsabilitatea și sentimentul de vină pe care Germania le are față de Uniunea Sovietică în urma dezastrelor comise în Europa de Est în timpul celui de-al Doilea Război Mondial continuă să aibă o greutate și o însemnătate politică enormă în mentalul colectiv german și în ziua de azi.

În ultimele două decenii, a fi prieten cu guvernul de la Kremlin a devenit, însă, o poziție tot mai dificil de apărat, în special când ești un partener-cheie al NATO. Rusia a început să devină tot mai agresivă, invadând Georgia în 2008, anexând Crimeea în 2014, iar acum cu cele peste 100.000 de forțe armate prezente la granița cu Ucraina.

Vladimir Putin a început să devină un critic tot mai vocal a ceea ce vede drept hegemonia Vestului, intervenționism american în Europa și al extinderii forțelor NATO pe flancul estic. Moscova a derulat și campanii de subminare a democrațiilor și instituțiilor liberale, prin atacuri cibernetice și prin influențarea rezultatelor alegerilor din Occident.

„Toate aceste mișcări reflectă o dorință a Rusiei de a revizui și de a altera ordinea europeană de securitate. Am intrat într-o nouă eră a competiției între marile puteri – Rusia, China, SUA – iar Europa pare să realizeze mult prea lent faptul că modul în care se face politică se schimbă”, explică Rafael Loss.