Tace sau nu face? Timiditatea României în fața războiului din Ucraina

Pentru un stat de dimensiunile României, care are a doua mare forță militară de pe Flancul de Est al NATO și la granița căreia bate Rusia, cu războiul din Ucraina, poziționarea publică a autorităților de la București față de cel mai mare conflict din Europa ultimilor 80 de ani poate părea, în cel mai bun caz, una pasivă. De ce s-a ajuns aici, cât contează proastele relații de tip rusesc ale României cu Ucraina și ce face de fapt Bucureștiul în direcția Kievului?

România pare că doar lasă să se întâmple lucrurile corecte față de Ucraina invadată, fără să facă vreun efort în plus. De la cel mai înalt nivel, statul român are declarațiile corecte politic și diplomatic pentru un stat NATO și UE, prin care susține Ucraina în fața agresiunii rusești. Totuși, senzația cu care rămâi este că România nu se ridică la miza istorică a acestui moment, care a schimbat paradigma de securitate a Europei peste noapte și care are implicații economice globale. Pe o imaginară scară est-europeană a poziționării față de acest conflict, Ungaria a ajuns oaia neagră, iar Polonia și statele baltice par băieții vânjoși, care sar prea des la scandal. România, în schimb, pare că a rămas undeva într-un colț, de frică să nu deranjeze.

Deși România este statul NATO cu cea mai lungă frontieră cu Ucraina, mai mare chiar decât a Poloniei, Bucureștiul este o prezență ștearsă sau chiar lipsește cu desăvârșire din agenda publică a discuțiilor strategice despre război. Toate momentele-cheie de diplomație și de poziționare militară pe care SUA le-au avut în Europa, în raport cu apărarea Ucrainei, au avut în centru Polonia sau alte puteri europene.

României i-a revenit cel mai des rolul de „mamă a răniților”. A ocupat un loc în prim-planul discuțiilor despre refugiații din Ucraina și asistența umanitară, chiar dacă tot Polonia absoarbe grosul oamenilor care fug de război. Mai nou, România punctează la un nou capitol – supapă către restul lumii pentru mărfurile de export ale Ucrainei. Atât cât îi permite precara infrastructură portuară, feroviară și terestră.

Cei care urmăresc cu atenție evoluția conflictului din Ucraina nu pot să nu observe comportamentul pasiv al României. „Poate că fac lucruri și nu le știm. Altfel, uitându-ne la cum reacționează, ei fug să facă poze la Kiev”, glumește profesorul Armand Goșu, doctor expert în spațiul ex-sovietic, ale cărui analize tranșante au ajuns să fie eliminate de sub ochii ministrului de Externe Bogdan Aurescu, ca să nu deranjeze.

Marin Gherman, jurnalist și doctor în științe politice, s-a refugiat cu familia în România, de la Cernăuți, regiunea unde s-a născut și a crescut. Și el vede lucrurile la fel:

Faptul că România nu doar tace, dar nici nu prea face, când e vorba de pus umărul la sprijinirea Ucrainei în război, nu e doar o senzație. O arată cifrele în euro ale asistenței financiare, umanitare și militare pe care SUA și zeci de aliați europeni au oferit-o Ucrainei.

De la începerea războiului, până la finalul lunii aprilie, România era a patra codașă în clasamentul privind ajutorul oferit Ucrainei de 31 de state, cu doar 4 milioane de euro. Doar Bulgaria, Malta și Cipru oferiseră mai puțin Ucrainei. Chiar și Ungaria pusese mai mulți bani la bătaie pentru Ucraina. În schimb, state mult mai mici decât România – balticele, Slovacia, Slovenia – plătiseră mai mult pentru ajutorul dat Ucrainei, conform datelor strânse de Institutul Economic Kiel, din Germania.

Situația s-a ameliorat însă în luna mai, când România a urcat pe locul 23 din 38, în acest clasament, iar suma alocată pentru asistența Ucrainei a ajuns în total la 77 milioane de euro. Este însă o estimare generoasă. Conform datelor institutului german, statul român a pus concret la bătaie pentru Ucraina doar 4 milioane de euro ajutor umanitar și 3 milioane de euro ajutor militar (combustibil, veste antiglonț, căști, muniție, provizii alimentare).

Restul de 70 de milioane de euro ar fi ajutorul financiar (cifră anunțată de premierul Nicolae Ciucă la începutul lunii mai, într-o conferință a Comisiei Europene pentru donatorii europeni) care include măsuri guvernamentale de sprijin pentru refugiați și pentru exporturile ucrainene prin infrastructura de transport românească. Cifrele nu includ ajutoarele adunate de ONG-uri, care s-au mobilizat mult mai rapid și mai eficient decât statul român.

Non-sensul mitului „tace și face”. Spaima de o Ucraină puternică

Bucureștiul a încercat să ambaleze această poziționare pasivă în stil de șmecher balcanic: noi, românii, tăcem inteligent. Facem, dar fără valuri, nu ne lăudăm, pentru că situația e și așa sensibilă. „Lucrurile sunt într-o evoluție permanentă și nu cred că este bine să vorbim prea mult public despre aceste lucruri”, spunea ministrul de Externe Bogdan Aurescu, întrebat insistent de jurnaliști dacă România nu are de gând să ofere și echipamente militare în ajutor Ucrainei, așa cum o fac de câteva luni multe alte state aliate, inclusiv unele cu forțe militare mai reduse decât ale României.

Această falsă modestie ar avea sens într-o situație care merită prevenită diplomatic sau în care tăcerea ți-ar aduce niște avantaje strategice. Dar cu un război care arde de trei luni la granița sa și într-un moment de turnură în care SUA și statele occidentale au apăsat la maximum pedala transparenței, chiar și în cazul informațiilor de intelligence, tocmai pentru a descuraja pe cât posibil Rusia, atitudinea României pare ruptă din alt film.

Într-adevăr, România e o lipsă notabilă și atunci când privești mobilizarea fără precedent a aliaților care sprijină Ucraina cu armament. Și în acest caz, a plutit adesea în aer același aer de superioritate: poate că dăm, dar nu ne lăudăm. Mulți comentatori s-au agățat optimist, ca de un semn, că Bucureștiul mișcă și militar, nu doar pe Twitter, fie de consemnarea la sol a vetustelor MiG-uri 21 LancerR, fie de modificarea unei bătrâne legi privind scoaterea din uz a armamentelor vechi.

În realitate, privind onest la starea găunoasă de echipare a armatei române, cu armamente în majoritate învechite și de sorginte sovietică, un diagnostic mai plauzibil ar fi că mai mult de căști, veste antiglonț și muniție România nici nu avea cu ce să ajute militar Ucraina. Kievul are nevoie în războiul cu Rusia de echipamente moderne de luptă, nu de rămășițe sovietice.

Atitudinea rezervată și lipsită de inițiativă a autorităților de la București față de situația din Ucraina ar putea ascunde pur și simplu teama oficialilor de o Ucraină puternică în regiune. Nu în sensul că ar fi un pericol pentru România, ci pentru că i-ar lua fața.

Atitudinea oficialităților de la București este inexplicabilă și pentru jurnalistul Marin Gherman, în condițiile în care Rusia e cu armele la ușa României: „Crimeea e la o aruncătură de băț de România. România e aici, în miezul problemei, și observ totuși această reticență, prin încercarea de a nu crea alte valuri sau probleme”.

România ar trebui să înțeleagă foarte bine că „în momentul de față, de capacitățile de apărare ale Ucrainei depinde în mare parte liniștea cetățenilor români”, mai spune Gherman. „Dacă România ajunge să aibă frontiere directe, terestre, cu Rusia, atunci va fi primul stat care va suporta consecințele acestui război”.

Episodul Kuleba la București

Mitul României care „tace și face” a fost întreținut, în mod diplomatic, și de ministrul de Externe al Ucrainei, Dmitro Kuleba, când a venit la București, în luna aprilie: „Armele, ca și banii, au nevoie de tăcere”.

„Dacă o țară vine la noi și ne spune ‘nu avem tancuri, dar avem veste’, noi înțelegem acest lucru. În anumite cazuri vedem că țările pot să facă ceva, dar nu o fac pentru că nu vor să aibă o relație proastă cu Rusia. Nu este cazul României. România a fost sinceră și deschisă de la începutul acestui război”, spunea Kuleba, la București.

Mulți au interpretat declarațiile ca pe o confirmare a faptului că totuși România face, dar ține totul sub preș, dintr-un motiv abscons.

Atitudinea lui Kuleba poate însă avea o explicație la fel de veridică, arată expertul Armand Goșu. România face de fapt cât poate și cât era de așteptat, pe linia cu Ucraina, iar Ucraina nu vrea să pericliteze pojghița și așa subțire pe care patinează vecina sa vestică de la Marea Neagră.

Marin Gherman s-a obișnuit, ca și ceilalți observatori ai evoluțiilor din Ucraina, cu franchețea tăioasă a Kievului: „De obicei, statele care refuză să sprijine Kievul așa cum își dorește el sunt criticate în cel mai direct mod de către Zelenski sau de altcineva, fără nicio reținere”. Nu au scăpat de criticile deschise ale Ucrainei nici Viktor Orban, nici Olaf Scholz, nici Emmanuel Macron. „Nu a fost nimic asemănător privind România. Nu i-am văzut pe Zelenski sau pe Kuleba criticând România că nu oferă ce cer ei”, vede jurnalistul de la Cernăuți.

Kuleba nu putea fi însă tăios la București, pentru că nu era în interesul Ucrainei. „România e mult prea aproape de Ucraina. Nu e Franța. România e lângă. Dacă se întâmplă ceva la Odesa, unde sunt vreo două milioane de oameni, nu au unde să fugă, vin în România. Deci România trebuie să-i primească, trebuie să ajute Ucraina cu exportul de cereale. Ucrainenii nu-și permit”, spune Armand Goșu.

Ce vinde și ce cumpără România în Ucraina

Dincolo de diplomație și politică, cel mai bine se văd lucrurile din relațiile comerciale. Ucraina nu se numără nici măcar printre primii 20 de parteneri comerciali ai României, deși exporturile și importurile pe relația cu Ucraina cresc constant în ultimii 10 ani. În schimb, Bulgaria, Moldova sau Ungaria, ceilalți vecini ai României, se regăsesc în acest top. Ca și Rusia, de altfel.

Mai mult, din 2014, când Ucraina a fost atacată de Rusia, se poate observa o inversare a balanței comerciale care se menține până în ziua de azi: România exportă mai puțin și importă mai mult din Ucraina.

În 10 ani, din 2012 în 2021, exporturile României către Ucraina s-au ridicat la 6 miliarde de euro, iar importurile din Ucraina la 7,5 miliarde de euro.

Relația Kiev-București a rămas în paradigma sovietică. Două momente-cheie: 1991 și 2017

De-a lungul istoriei, chiar și a celei recente, relația României cu Ucraina nu a fost niciodată una prea caldă.

De pe vremea sovietică, la nivelul populației s-au perpetuat tot felul de prejudecăți și stereotipuri naționaliste, întreținute de ambele părți. Rusia a promovat de asemenea, în ambele părți, episoadele naziste din trecutul celor două țări, pentru a le asmuți una împotriva celeilalte.

Trăind la Cernăuți, Marin Gherman le știe prea bine. Multă vreme, românii i-au privit pe ucraineni ca pe niște ruși. La rândul lor, ucrainenii aveau despre români imaginea promovată de sovietici – o țară unde Ceaușescu construia un stalinism local, diferit de cel sovietic ucrainean și deci amenințător. După ce România a aderat la NATO, propaganda rusă a marșat pe ideea că „NATO e un bloc agresiv, iar România face parte din el”.

Trecutul din cel de-al doilea război mondial a rămas o sperietoare folosită în ambele părți.

După 1989 și până în prezent, relațiile României cu Ucraina au rămas de tip rusesc, nu au părăsit epoca sovietică, explică Armand Goșu. „Noi ne-am construit politica externă față de Ucraina în paradigmă rusească, în ultimii 30 de ani. Revendicări bazate pe istorie și pe etnie. Suntem dominați de aceeași logică rusească. Tot ce aducem în discuție sunt argumente etnice și istorice: Bucovina a fost parte a României, pactul Molotov-Ribbentrop, în Bucovina sunt români”.

Istoricul amintește cum lucrurile au pornit prost între cele două țări chiar și când a existat șansa resetării – căderea URSS. În 1991, când Ucraina făcea referendumul pentru independență, în Parlamentul României se vota o rezoluție prin care se cerea condamnarea pactului Ribbentrop-Molotov și se invocau fostele teritorii românești din Ucraina.

„Noi puneam practic presiune pe ei să nu-și declare independența. De ce? Pentru că Iliescu era cu Gorbaciov. Faptul că s-a destrămat URSS, pentru establishment-ul politico-militar de la București a fost o lovitură. România era într-o zonă gri și avea nevoie de URSS pentru a echilibra zona. Apoi, Iliescu și elita de atunci au trăit cu spaima că și în România va începe un război ca în Iugoslavia și că Transilvania va fi luată de unguri”.

Armand Goșu consideră că aceste spaime din anii ’90 și preferința de a alege Rusia în detrimentul Ucrainei au rămas adânc înrădăcinate în establishment-ul militar și de securitate de la București, chiar și în zilele noastre. „Norocul nostru a fost că partenerii – americani, britanici, polonezi – au intervenit și au scos căruța din gard”.

După momentul 2014, când Rusia a anexat Crimeea, iar regimul de la Kiev s-a schimbat, angajând țara pe un traseu pro-european și pro-NATO, lucrurile au început să se mai dezmorțească. Nu a durat însă prea mult.

„Relațiile s-au stricat foarte mult prin legislația din Ucraina, privind drepturile minorităților, care sunt un măr al discordiei, după ce s-a dat legea educației în Ucraina, care a afectat comunitatea română de acolo”, explică Marin Gherman.

Românii reprezintă a treia minoritate din Ucraina, spune MAE de la București, „dacă nu ar fi divizată artificial” între cei 151.000 de oameni care s-au declarat români la cel mai recent referendum și cei peste 258.000 care s-au declarat moldoveni. Ei sunt concentrați în regiunile Cernăuți, Transcarpatia sau Odesa, dar și în zone precum Herson și Nikolaev, disputate acum în războiul cu Rusia.

În 2017, regimul de la Kiev a modificat legea educației în ce privește limbile minorităților în care se putea învăța în sistemul școlar. A introdus niște cote pentru materiile care pot fi predate în limba maternă și în cea ucraineană, lucru care în practică a redus predarea în limbile minorităților, inclusiv în română. Deocamdată, doar în clasele primare. Treptat, până în 2027, cotele ar urma să fie introduse și în restul ciclurilor școlare.

Tot din 2017, Kievul a început să introducă legi care să „derusifice” țara, explică Marin Gherman. Aceste legi, care aveau ca scop principal reducerea folosirii limbii ruse în sistemul școlar, în administrația locală și centrală sau în presă și audiovizual, se refereau însă la toate minoritățile din Ucraina, nu doar la ruși. Românii au fost astfel afectați indirect, dar fără excepție, de la modul în care copiii fac școala, până la dispariția programelor tv sau a ziarelor în română, care și-au pierdut finanțarea de stat de la Kiev.

Poate tocmai de aceea, subliniază Armand Goșu, în regiunile din Bucovina și Odesa, unde comunitățile de români sunt cele mai puternice, „votau cu partidele și candidații pro-ruși. De ce? Pentru că le asigurau folosirea limbii române în administrație, mai promovau niște oameni din grupul minoritar”.

Totuși, Marin Gherman spune că după momentul din 2017, autoritățile de la București au ales să nu lase problema minorității române din Ucraina să afecteze linia de securitate a politicii externe românești față de Kiev. „Pe linia dosarului securității, observ un București consecvent, care susține integritatea teritorială a Ucrainei și a sprijinit Ucraina în ultimii ani”.

Cât face de fapt România pentru Ucraina?

De când a început războiul, nu poți spune totuși că România a stat cu mâinile în sân față de Ucraina. Aproape un milion de ucraineni fugiți din calea războiului au intrat în România, de la începerea conflictului. Chiar dacă cei mai mulți pleacă mai departe spre Vest, românii s-au mobilizat să le ofere ajutor la granițe, iar România este a doua țară, după Polonia, pe unde ucrainenii s-au refugiat de războiul declanșat de Rusia. Dacă te raportezi însă la mărimea populației, țări precum Moldova sau Slovacia au fost mult mai solicitate de valul de refugiați din Ucraina.

„Să nu ne mințim”, avertizează însă Armand Goșu, care privește la cine s-a mobilizat cu adevărat pentru refugiații ucraineni: „ONG-urile, o elită mai educată, care înțelege miza Ucrainei, o Ucraină independentă. În rest, dacă iei un taxi, afli un întreg folclor urban pe tema ucrainenilor – că au venit cu mașini de lux, că au blocat Bucureștiul, că au genți pline de bani. În Gara de Nord vezi însă oameni disperați, care veneau cu lucrurile în saci și în cutii de carton, fugiți de bombardamente”.

Relativ recent, prin porturile românești de la Marea Neagră și de pe Dunăre, Ucraina își exportă cât de multe mărfuri poate, către restul lumii. Infrastructura precară de transport a României, de la cea portuară, la cea feroviară și rutieră, nu permite însă „boom”-ul rapid de care ar avea nevoie exporturile Ucrainei.

România mai punctează în sprijinul Ucrainei și prin faptul că este una dintre cele două rute prin care ajutoarele umanitare și mai ales militare pot ajunge în Ucraina, dinspre Vest. Realitatea este însă că grosul lor, din Vest, vine prin Polonia, pentru că Ungaria blochează accesul armamentelor trimise în ajutor Ucrainei. României îi revine doar ruta dinspre sud, via Turcia și Bulgaria.

„Doar două state sunt strategic importante în această ecuație – România și Polonia. România permite să ajungă în Ucraina tot ce trebuie poporului și armatei. Dar nu prea se vorbește de acest lucru”, spune Marin Gherman.

Apatia sau timiditatea autorităților de la București în a-și afirma și dovedi sprijinul pentru Ucraina ar putea avea și o altă explicație: socială și politică. Cei mai mulți români nu privesc cu ochi buni refugiații și imigranții. Iar, ca peste tot în Europa, în România un partid extremist-populist cum este AUR poate exploata la maximum această criză, pentru a-și spori baza de alegători.

Dincolo de cifre și declarații, cea mai elocventă imagine pentru atitudinea României față de Ucraina rămâne tot ce vedem pe stradă, după cum observă Armand Goșu: „Capitala României este singura în care nu vezi un steag ucrainean. În București nu sunt manifestații de solidaritate cu Ucraina. Până și la Sofia au ieșit zeci de mii de oameni. La noi ies 100 de ucraineni, femei cu copii mici, și încă vreo doi, trei gură-cască”.