România sărbătorește majoratul în Uniunea Europeană. De ce n-am atins încă și maturitatea ca stat membru?

Cetățeni europeni maturi

Romiana e de-o vârstă cu aderarea. E în ultimul an la un liceu pedagogic din Arad și se pregătește pentru Bacalaureat. 

Dorința ei la majorat a fost să vadă Parisul. A plătit 400 de lei pe un bilet de avion dus-întors, a căutat cazare pe internet și a călătorit 1.500 de kilometri într-o altă țară, ca și cum planificase un drum până la rudele de la București. 

„M-am simțit protejată”, mi-a spus când am întrebat-o ce senzație a avut când a ajuns într-un oraș atât de mare ca Parisul.

Facem din ce în ce mai rar acest exercițiu de a ne gândi ce înseamnă UE. A devenit parte intrinsecă a existenței noastre. Nu mai putem face diferența între ceea ce ar fi reușit România pe cont propriu și ceea ce a reușit datorită apartenenței la blocul comunitar. 

E un lucru bun, ai crede, dar recentul tumult politic ne-a demonstrat că mulți dintre tinerii români nu știu mai nimic despre ce este Uniunea Europeană și au picat în plasa discursului antieuropean, păcăliți de iluzia că le-ar fi mai bine fără toate regulile aplicate de Bruxelles. 

Când îi întrebi, însă, ce știu ei despre Uniunea Europeană, nu mulți sunt cei care pot să enunțe două-trei lucruri. 

Romiana mărturisește că la școală se vorbește destul de puțin despre UE. Deși sunt la vârsta la care pot vota, inclusiv la alegerile europarlamentare, nu au învățat nimic concret despre funcționarea instituțiilor europene, despre rolul pe care îl au reprezentanții României sau despre cum pot ei, ca tineri, să se implice în viața politică europeană. 

Șansa ei a fost o lecție deschisă pe care a prezentat-o unor copii de clasă primară, în care a trebuit să le vorbească despre Uniunea Europeană. Așa a fost încurajată să se documenteze și să afle mai multe despre subiect. 

„Când mă gândesc la UE, mă gândesc la o colaborare între state care să ne asigure securitate, beneficii, drepturi comune. Eu așa văd Uniunea Europeană, ca un spațiu sigur”, rezumă Romiana. 

Adolescenta a participat și la un program Erasmus, care i-a permis să meargă în Grecia, în 2024. Acolo a înțeles că trecerea timpului a făcut ca pentru tinerii de peste tot să se estompeze prejudecățile despre un popor sau altul și să primeze curiozitatea față de cultură, pasiuni comune și educație, sub umbrela cetățeniei europene. 

„Nu m-am simțit discriminată, dată la o parte sau tratată diferit. Poate se uitau diferit, dar în sensul bun, că e ceva nou, erau foarte deschiși, se bucurau că primeau elevi străini, că ne puteau împărtăși din cultura lor și că noi le puteam împărtăși din cultura noastră”.

Suntem în UE, dar nu știm de ea

Reversul medaliei e că tinerii nu asociază disponibilitatea unor astfel de programe cu apartenența la Uniunea Europeană. 

„Cum nu știm ce era înainte, aceasta e normalitatea pentru noi, faptul că avem oportunitatea să aplicăm la aceste programe e luată de-a gata, e ceva cu care suntem obișnuiți, e un drept al nostru”, explică Romiana. Când am întrebat-o cum crede ea că ar arăta România fără statutul ei în UE, a căzut pe gânduri. „Nesiguranță” și „izolare” au fost primele cuvinte pe care le-a asociat cu acest scenariu. 

Nu toți elevii de an terminal au acces sau sunt încurajați să exploreze afacerile europene. Pentru că România e deja parte a Uniunii Europene de atâta vreme, tinerii ne spun că nu se pune foarte mult accent la școală pe felul în care funcționează uniunea și instituțiile sale ori ce furnizează ea concret cetățenilor.

Realitatea de azi pare, nu la 18 ani, ci la multe decenii distanță de momentul în care Leonard Orban participa la prima sa reuniune a Colegiului Comisarilor. „M-a frapat nivelul intelectual extrem de ridicat al discuțiilor din Colegiul Comisiei Europene și cât de greu era să treci de la mentalitatea de național la dimensiunea europeană”, își amintește Orban, care își dedicase până atunci aproape întreaga carieră eforturilor de aderare a României la Uniunea Europeană.

Comisia Europeană poate fi comparată cu un guvern al Uniunii Europene, iar fiecare comisar e un ministru care se ocupă de anumite domenii. Atribuțiile sale privesc bunul mers al tuturor statelor membre, nu doar al țării care-l propune. Pentru că România a aderat la UE în mijlocul unui ciclu electoral european, când primul cabinet al lui José Manuel Barroso se afla în plin mandat, a trebuit să fie creat un portofoliu pentru România. Așa am primit Multilingvismul, la care mulți politicieni din țară au strâmbat din nas.

Azi, Leonard Orban privește cu pesimism tot ce ține de pregătirea următorilor specialiști în afaceri europene. „Sistemul educațional nu produce prea multe valori din acest punct de vedere”, spune fostul comisar. Pe măsură ce experții generației sale ies la pensie ori aleg să facă altceva, nu mai vine nimeni din urmă să ocupe golul lăsat în instituțiile statului. 

Dar cum ar putea să dea România un președinte de Consiliu European sau de Parlament, dacă la finalul învățământului obligatoriu, tinerii români știu despre UE doar ce le-au povestit rudele, cunoștințele mai în vârstă sau din ce au citit pe internet? 

Cât știm, atât putem

În afara liberei circulații în spațiul UE, care pentru ei se rezumă la posibilitatea de a călători cu avionul în oricare țară doar cu buletinul, tinerii de 18 ani știu foarte puțin și despre beneficiile economice ale aderării. 

Faptul că libera circulație se referă și la mărfuri sau forță de muncă, că de aproape 20 de ani autostrăzile se construiesc mai ales cu bani de la Uniunea Europeană, ori că multe dintre proiectele culturale există datorită sprijinului european, toate acestea le sunt total străine. Și nu neapărat pentru că nu le-ar observa, ci pentru că nimeni nu pune accentul pe importanța lor în dezvoltarea României.

Leonard Orban susține că e rezultatul incapacității politicienilor de a explica beneficiile UE, pentru că nici ei nu le înțeleg prea bine. A mărturisit că a fost șocat la auzul unor declarații făcute de candidați la președinție – culmea, pro-europeni -, care trădau o lipsă crasă de cunoaștere a mecanismelor UE. Asta în condițiile în care președintele reprezintă România în Consiliul European, instituție care ia cele mai importante decizii pentru blocul comunitar. 

Valul de euroscepticism, e de părere fostul comisar, e generat și de predispoziția politicienilor de a învinovăți Bruxelles-ul pentru propriile insuccese. „E nevoie de o primenire a clasei politice, e clar că ce s-a întâmplat anul acesta a fost, în primul rând, o revoltă împotriva clasei politice”. 

Ce îi vine greu să înțeleagă fostului negociator este de ce partidele și candidații eurosceptici sau de-a dreptul antieuropeni au primit atât de multă susținere din partea românilor care locuiesc și muncesc în alte state ale Uniunii Europene. „Dacă noi ne-am pierde statutul de membru al Uniunii Europene, primii afectați de ieșirea României din UE ar fi cei din diaspora, care și-ar pierde calitatea de cetățeni europeni”, explică Leonard Orban.

Realitatea e că și Uniunea Europeană, măcinată de atâtea crize care s-au suprapus, a uitat cum să comunice eficient cu cetățenii săi. 

Visul unei integrări depline

A atins România maturitatea politică în Uniunea Europeană? Mai degrabă nu, e părerea fostului comisar, care admite totuși că au existat cazuri în care România a dovedit că poate face față cu brio unor situații complicate. Ce ne mai spune este că România, spre deosebire de percepția publică, „face parte din acel grup de state care participă la formarea inițială a deciziilor. Problema e că acest lucru se face la nivel de specialiști și mai puțin la nivel de clasă politică”.  

După 18 ani în Uniunea Europeană, influența politică a României în instituțiile europene se traduce, pe scurt, prin doi vicepreședinți ai Parlamentului European, Nicolae Ștefănuță și Victor Negrescu, și un comisar european, Roxana Mînzatu, cu atribuții de vicepreședinte al Comisiei Europene, responsabilitate pe care nu a mai deținut-o până acum niciun alt comisar din partea României.

Cât despre maturitatea economică, Leornard Orban spune că evoluția României i-a întrecut orice așteptare. „Țin minte că făceam niște evaluări înainte de 2007 despre cât am putea să beneficiem de pe urma fondurilor europene și niște ținte în ceea ce privește creșterea produsului intern brut. Toate așteptările au fost depășite, România a performat mult mai bine din foarte multe puncte de vedere. Un aspect negativ al acestei dezvoltări este că ea s-a făcut inegal. Zonele rurale au beneficiat de statutul de membru UE al țării într-o măsură semnificativ mai mică decât orașele mari”, e regretul expertului în afaceri europene.

Că mai are de lucru la capitolul maturizare nu e un secret, dar România mai are de lucrat și la capitolul integrare.

Poate fi românul învinovățit că nu mai exultă la vestea că suntem în spațiul Schengen, după ce am fost ținuți la poartă 13 ani, deși tehnic îndeplineam toate cerințele aderării? Sau că ani la rând am fost scoși la tablă prin Mecanismul de Cooperare și Verificare a luptei anticorupție și independenței sistemului judiciar? 

Toate aceste standarde diferite aplicate României i-au făcut pe cetățenii ei să se simte inferiori într-un spațiu în care ar fi trebuit să fim tratați egal. I-au făcut să-și piardă încrederea în clasa politică națională și să o creadă incapabilă să-și facă auzită vocea la Bruxelles. Iar politicienilor le-a fost mai simplu să se victimizeze și să facă din UE inamicul, în loc să-și accepte incapacitatea de schimbare și să lase loc celor care pot și vor să învețe să facă reforme. 

Reformele au fost și sunt cheia recuperării decalajelor dintre România și vestul Europei. Reformele se fac cu bani, iar banii vin de la UE, dar, fără voință și explicarea necesității lor, sunt sortite eșecului. De departe, cel mai mare eșec se prefigurează a fi cel al Planului Național de Redresare și Reziliență.

Uniunea Europeană ne-a alocat fonduri echivalente cu peste 8% din PIB. Cea mai recentă cerere de plată, a treia, a fost depusă în decembrie 2023. Evaluarea Comisiei Europene a arătat că nu au fost îndeplinite toate obiectivele asumate, așa că România ar fi trebuit să primească doar o parte din cele 2 miliarde de euro cerute. Până la sfârșitul lui 2024, nu s-a făcut nicio plată.

De asemenea, bugetul Uniunii Europene a fost alocat, în mare parte, agriculturii și coeziunii, iar de fiecare dată România a fost printre marii beneficiari. Dar degeaba primim, dacă nu știm să cheltuim. Cu tot acest sprijin material, România este prima din UE la procentul populației aflate în pericol de sărăcie. Vina nu e a Uniunii Europene, vina e a noastră că nu ne-am maturizat.